OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Almeida Faria e un autor misterios. Născut în 1943, în Portugalia, studiază filozofia la Universitatea din Lisabona, fiind preocupat cu precădere de estetică şi de filozofia artei. La numai 19 ani primeşte Premiul „Revelaţie“ al Societăţii Portugheze a Scriitorilor, pentru romanul Rumoare albă, devenind astfel unul dintre scriitorii consacraţi ai timpului său. Asociat tendinţei experimentaliste din anii ’60, Faria este unul dintre scriitorii care se dezic de canoanele literaturii realiste şi aleg calea prozei care sondează interioritatea. Primeşte diverse burse de creaţie, beneficiind, la fel ca Mario Vargas Llosa şi Michel Butor, de o bursă a Programului din Berlin pentru Artişti (DAAD), în 1969. Majoritatea cărţilor sale sînt ilustrate de Marios Botas, căruia îi dedică eseul De la poetul-pictor la pictorul-poet (1988). De altfel, operele lui Faria sînt o perfectă ilustrare a acelei dezirabile îmbinări dintre imagistica literară şi cea vizuală şi a modalităţii în care imaginea picturală ori grafică traduce la nivel vizual conceptele. Proza enigmatică a lui Faria, dublată uneori de o ironie dandistă în maniera lui Barbey D’Aurevilly, aminteşte de barocul cu substrat oniric al lui Villiers de l’Isle Adam. Dacă romanul Conchistadorul e sufocat de infinite şi rafinate trimiteri la simboluri, structuri mitice, figuri emblematice ale marii culturi, toate ambalate sub forma unei fabule erotice, a unei parodii acut-inteligente şi înţepătoare, scurta proză Vanitas, 51, Avenue d’Iéna recreează spaţiul favorabil reveriilor onirice, ajutîndu-se de toată recuzita de gen: misterioasele scări în spirală, maşinăria diabolică a unui ascensor, un straniu fîlfîit de aripi, reflex de rău augur al păsării funeste a lui Poe, neaşteptata senzaţie de déjà-vu la întîlnirea cu un personaj a cărui înfăţişare aminteşte de moda veacului trecut. Diferite în tonalitate şi în intenţie, cele două texte vorbesc însă despre o manieră comună de raportare la actul scriiturii şi, pe de altă parte, despre o voce auctorială ale cărei intenţii ludice pot lua fie înfăţişarea unui discurs detaşat şi autoironic, fie pe cea a unei formule narative digresive, cu nenumărate trimiteri la filozofia artei şi la hermeneutică.

 

Proza lui Almeida Faria suferă numeroase încriptări încă dinainte de a începe. Vanitas, 51, Avenue d’Iéna e o povestire ilustrată cu reproduceri după picturi celebre, un fel de carte-album, visul oricărui specialist în literatură comparată sau al cititorului deopotrivă măcinat de pasiunea pentru artele vizuale. Dar, totodată, cartea e însoţită de un triptic al Vanităţilor cunoscutei pictoriţe portugheze Paula Rego. Şi de o frumoasă introducere a lui Eduardo Lourenço, celebru filozof şi eseist portughez, care vorbeşte despre Vanitas ca despre acele picturi în care „frumuseţea serveşte doar pentru exaltarea morţii“. Dar proza lui Faria, spune el, este o vanitas anti-vanitas, respectiv una care celebrează clipa şi frumuseţea trecerii ei eterne. Şi, totodată, tot ceea ce se petrece în ea are netezimea unui „vis bine visat“, mai spune Lourenço, rezumînd însăşi esenţa scurtei proze a lui Faria. Aceasta i-a fost inspirată autorului de călătoria la Paris, alături de Mario Botas, prilejuită de expoziţia acestuia, care avea loc chiar în casa de pe bulevardul d’Iena. Casa găzduia atunci Centrul Cultural „Calouste Gulbenkian“ şi i-a inspirat lui Faria povestirea care reproduce întîlnirea cu acest colecţionar straniu, cu alură mitică de misterios personaj levantin. Enigmă-în engimă-în enigmă, căci întocmai ca structura labirintică a textului, care ocoleşte cititorul pe toate aleile onirice, anesteziindu-i orice urmă de luciditate, numeroasele referiri la realitatea obiectivă produc confuzie, la fel ca în Conchistadorul, unde legenda regelui Sebastiao este atît de subtil deconstruită şi prefăcută într-o parodie subtilă a ideii de donjuanism.

 

Naratorul din Vanitas rătăceşte d’aurevillyan prin măruntaiele întunecate ale ciudatei clădiri, pradă unei nelinişti fără obiect, şi intră direct în confesiunea colecţionarului ca printr-o uşă tainică. Acesta îi vorbeşte despre pasiunea sa pentru artă ca despre un antidot împotriva efemerităţii şi despre tablouri ca despre nişte făpturi vii, care nu trebuie conservate, ci făcute să se simtă bine, aşezate într-un context prielnic „unde să fie fericite“, fără a mai fi vreodată despărţite. Discursul seducător al personajului toropit în lentoarea sa nelumească şerpuieşte printre enigmatice figuri feminine: androgina figură atribuită lui Palas Atena a lui Rembrandt, acea Sfîntă Ecaterina a lui Cranach, scăldată în lumina aurie a vreunui apus de soare al unei alte lumi, dar mai ales cele două siluete feminine din tabloul lui Fantin-Latour, Lectura – cele două surori, Victoria, cea care citeşte şi viitoarea soţie a pictorului, şi Charlotte, al cărei chip închis îndărătul unei priviri indescifrabile pare a ascunde o durere necunoscută. Silueta Charlottei este cu adevărat plină de mister. Ea poartă doliu, dar genunchii îi sînt acoperiţi de un şal roşu, iar părul e prins cu o fundă albastră, privirea îi e pierdută şi pare să ignore de multă vreme şirul vorbelor cititoarei, care, de altfel, a încetat lectura cu voce tare, dar mai ales, amănunt cu totul frapant, tînăra poartă o singură mănuşă, pe cealaltă mînă goală zărindu-se şi ceea ce pare a fi un inel de logodnă. Şi totuşi, nu ea este mireasa, iar colecţionarul, departe de a dezlega enigma, alege să o adîncească.

 

La fel vorbeşte şi despre pasiunea pentru acele Vanitas, imagini ale zădărniciei care au obsedat secolul al XVI-lea, „acele sclipiri de fructe şi flori în care, în mod pervers, apare petala ofilită, pulpa veştedă, putreziciunea; acele bogăţii ale pămîntului, unde brusc se iveşte mucegaiul şi viermele; moluştele şi insectele încărcate de mesaje; musca simbolizînd poate răul sau demonul, şi melcul a cărui cochilie face aluzie, după unii, la vidul averii, la goarna cavă a îngîmfării şi faimei“. Dar voluptăţile orientale ale lui Gulbenkian nu înseamnă doar alcătuirea acestui harem virtual pe care, spune el, din prudenţă şi datorită tradiţiei, refuză să-l mai arate şi altora, ci şi mecenatul – el a fost cu adevărat mecena, dar şi prietenul poetului Saint John Perse. Cu detaşarea-i autoironică, ce îi constituie atitudinea emblematică, autorul-narator se dezice, la final, de întîlnirea cu spectrul care-l avertizase că legăturile dintre lumea celor vii şi cea de Dincolo sînt şubrede şi că, pînă la urmă, viaţa şi moartea sînt cele două feţe ale aceleiaşi medalii...

 

 

În Conchistadorul, naratorul pare dublura jucăuşă a unui autor pentru care antidotul la anostul reţetelor literare clasice îl constituie persiflarea subţire şi trimiterile culturale stufoase. Inspirată din legenda regelui Sebastiao, cartea urmăreşte, pe alocuri maliţios, pe alocuri cu umor binevoitor, povestea unei naşteri, patru secole de la dispariţia inexplicabilă a acestuia, a unui alt Sebastiao. Acesta din urmă seamănă izbitor cu monarhul dispărut în timpul unei cruciade împotriva maurilor care avea ca scop cucerirea Marocului, dar care se soldează cu înfrîngerea umilitoare a portughezilor pe 4 august 1578. În ziua victoriei maure însă, dispare şi regele cast, despre a cărui moarte nu există indicii clare. Cum urmează perioada de decadenţă a Portugaliei, cauzată de ocupaţia spaniolă, premisele mitului sebastianismului sînt create, iar figura fragilului şi nevolnicului rege este convertită într-una a izbăvitorului cu aureolă mitică. Dar iată că, la distanţă de secole, în anii ’70, se naşte în punctul cel mai vestic al Europei un alt Sebastiao, un alt fel de... conchistador. Un adevărat Don Juan imbatabil, cu şarmul lui inocent-şăgalnic, Sebastiao pare ca, prin destinul său excepţional, să răscumpere, prin nenumărate victorii amoroase, ruşinoasa înfrîngere a tizului său de os împărătesc. Ca într-o comedie bufă cu accente noir, naşterea excepţionalului făt se face sub auspiciile miraculosului: un potop precede cruciala întîmplare, originea tatălui rămîne învăluită în mister, iar naşterea stă şi ea sub semnul fabulosului, căci pruncul se iveşte dintr-un ou de provenienţă marină, păzit de un monstru serpentin, în prezenţa siluetei fantomatic-donquijoteşti a unui cavaler ciung.

 

Şi parcă întreg destinul lui Sebastiao se va desfăşura, de aici înainte, sub imperiul acvaticului, căci viaţa i se pare o călătorie cu vaporul care este casa părintească, printre făpturile fabuloase care îi guvernează copilăria, peştii de lemn ciopliţi de prezumtivul său părinte şi agăţaţi la îndemîna bebeluşului. Dar semnele că destinul lui Sebastiao nu este unul comun nu se opresc aici: el poartă stigmatul fiinţei aparte, căci s-a născut cu şase degete şi refuză să vorbească ori să comunice cu cei din jur. Măruntele ritualuri domestice ale celor din casă, amuzant-amare, îl fac pe băiat să se apropie mai mult de bunică, de la care deprinde cele mai de seamă învăţături: să nu se însoare niciodată şi, dacă totuşi va săvîrşi imprudenţa, să aibă grijă să nu fie ţinut sub papuc, aşa cum i se întîmplă bunicului său. Cufundat în reverii populate de fiinţe fantasmagorice, micul Sebastiao va cunoaşte cei dintîi fiori ai dragostei cînd o va întîlni pe liliputana Dora Bela, fostă artistă (pensionată) de circ, adusă cu prilejul celei de-a doua aniversări pentru a-l înveseli. Cînd o întîlneşte pe Clara, americanca melancolică, Sebastiao tatonează şi seduce cu stîngăcie, sfîrşind prin a jindui gingaş şi a ispiti ingenuu, căpătînd, datorită deselor întîlniri de alcov cu noua lui iubire, o pasiune pentru intimitatea paturilor, care se prelungeşte în voluptatea îmbolnăvirilor uşoare şi a stărilor febrile. Pe Julieta, iubita pantagruelică ce îmbină voluptatea hranei cu cea erotică, tînărul de-acum Sebastiao o surprinde într-o scenă de teatru grotesc şi colorat, într-un expozeu parodic de ménage à trois tipic pentru ochiul ironic al lui Faria.

 

Şi, evident, din peisaj nu putea lipsi strania Helena, care din Cenuşăreasă exotică şi versată se preface în solomonara adulterină, care îi va retrezi lui Sebastiao gustul nepreţuitei libertăţi. Dar tînărul tiz al regelui portughez asociază îndeobşte experimentarea erotică cu îndelungi episoade introspective, în care melancolizează pe marginea posibilei sale reîncarnări şi a tragicului destin moştenit, oferind astfel cititorului un regal de autoironie spumoasă ce îi dublează epopeea eroti-comică.