OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd vine vorba de specificul naţional, spiritele se inflamează, se creează ad hoc tabere pro şi contra. Aşa s-a întîmplat şi cu expoziţia de la ICR New York, Freedom for Lazy people, care a stîrnit de curînd atîtea valuri. Sintagma „specific naţional“ s-a degradat în perioada comunistă atît de mult încît, dacă vorbeşti despre el, rişti să pari un extremist, un retrograd, dacă nu mai rău, un comunist sau un fascist. Poate că ar trebui înlocuit cu o expresie mai puţin tocită. Pînă una-alta, cum nu-mi vine nimic în minte, am s-o folosesc tot pe asta. Problema pe care mi-am pus-o, asistînd la toată această tevatură cu „eu reprezint“ sau „eu nu reprezint România“, e în ce măsură un artist e modelat de spaţiul cultural în care s-a născut, adică de limba ţării în care scrie, de experienţele contextuale, chiar de simplul fapt că trăieşte într-o ţară sau alta, într-un anumit climat, mai blînd sau mai aspru. M-am întrebat cum ar fi arătat Dimineaţă pierdută dacă Gabriela Adameşteanu ar fi trăit la Paris şi ar fi scris în franceză, m-am întrebat dacă ar mai fi existat acest roman, fără experienţele comuniste, fără cunoaşterea unor oameni care ţin de un anumit context social, politic, cultural şi mental.

 

Nu cred că Vica se putea naşte în Franţa. Mă gîndesc la cît de diferite sînt scrierile cehe ale lui Kundera faţă de cele franceze. M-am întrebat dacă filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov, ar fi putut fi făcut de un american. M-am întrebat ce s-ar fi întîmplat dacă Withman s-ar fi născut în altă parte decît în America. Nu sînt naţionalistă, nici adepta unui determinism strict, care a dus la atîtea rătăciri artistice, dacă ne amintim numai de naturalism, dar nici nu putem face abstracţie de un contingent care ne formează. Tot ce trăim într-un anumit context, într-un anumit moment, într-un anumit spaţiu trece în noi, în forme mai mult sau mai puţin disimulate, mai mult sau mai puţin evidente, fie numai şi rezidual. O artă care se hrăneşte doar cu abstracţiuni, generalităţi, care pune numai probleme universale e ratată din start. Desigur, într-o etapă ulterioară, depinde de fiecare în parte cum reuşeşte să transfigureze, să concretizeze ceea ce a trăit, depinde de propriul bagaj cultural, de viziunea asupra lumii. Dar a escamota acest specific al unui spaţiu geografic, cultural, mental, a spune „eu sînt un artist care se reprezintă doar pe sine într-un context universal“, „eu nu sînt ancorat în nimic altceva decît în propria mea personalitate, subiectivitate“, înseamnă a ignora faptul că subiectivitatea se află, de fapt, la răspîntia dintre sine şi ceilalţi, că există nişte subtile mecanisme culturale de transfer, că există arhetipuri ş.a.m.d. Pînă la urmă, înseamnă vanitate sau naivitate. Nimeni nu se reprezintă numai pe sine, aş spune că nimeni nu e de sine stătător, ci este rezultatul unor întîlniri formatoare, creatoare, greu de depistat sau chiar invizibile.

 

Dar pînă la urmă, de ce ne este atît de frică să acceptăm că nu sîntem numai noi cu noi înşine, că aparţinem unei culturi specifice? De ce culoarea locală e atît de hulită? Îmi amintesc de un interviu cu Răzvan Rădulescu (Observator cultural, nr. 347, 16 noiembrie 2006), luat de Ovidiu Şimonca, în care vorbeşte despre succesul internaţional: „Cristi şPuiuţ şi cu mine aveam o teorie despre succesul internaţional: cu cît un film spune o poveste mai locală, mai personală, cu atît succesul internaţional este garantat. [...] Ai nevoie de o poveste extrem de personală, de simplă şi de locală. Ca un film să funcţioneze, casa trebuie făcută într-un loc lîngă Bucureşti, şi nu lîngă Bratislava, ăla trebuie să fie Bucureştiul, cartierele trebuie să fie alea pe care le ştim“. Just! Filmele tinerilor regizori români (Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu) au succes în străinătate şi pentru că nu fac abstracţie de această culoare locală, dimpotrivă, se folosesc de ea, o potenţează.