Culoarea dictaturii

Autor: Alexandru HÂNCU | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Fascismul. În vara lui 1902, un tînăr italian e arestat pentru vagabondaj la Lausanne. Are la gît un medalion cu chipul lui Karl Marx. Se numeşte Benito Mussolini, provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă. Dar e socialist, are ambiţii mari. Îmbrăţişează voluntar traiul de vagabond: îşi clădeşte legenda de fiu al poporului, greu încercat. În Elveţia, o cunoaşte pe Ange-lica Balabanovna. Prietenă a lui Lenin, aleasă de el să-i reprezinte interesele, elogiată apoi în Pravda. Îndrumat cu atenţie de Angelica, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Scrie la mai multe publicaţii socialiste. Face agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Primit cu braţele deschise de socialiştii italieni, e numit director al ziarului partidului socialist. La un banchet dat de socialişti, în onoarea lui, i se spune pentru prima oară „Il Duce“. De către Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ’60). După ce intră în conflict cu conducerea partidului, Mussolini e expulzat. Pleacă spunînd: „sînt şi rămîn socialist“. Se ţine de cuvînt. Creează mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă. După ce ajunge la putere, construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia „naţiune proletară“ (inspiraţie pentru Mao) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămîne un adversar înfocat al comunismului, refuzînd tutela Moscovei, de pe poziţii so-cialist-naţionaliste. Declanşează războaie coloniale, intră în axa Roma-Berlin-Tokyo. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, cînd încerca să fugă în Elveţia. A fost de stînga sau de dreapta?

Nazismul. Fascismul lui Mussolini a fost o inspiraţie majoră pentru Hitler, dar nu unica. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani. Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvînt. Din cele zece puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în Manifestul Partidului Comunist, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sîngelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastica în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarînd că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sînt mai degrabă tactice decît ideologice. Goebbels spunea că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa erau naziştii. Dar naţional-socialismul a însemnat, în primul rînd, rasism, antisemitism, genocid. Oroarea absolută, inimaginabilul. Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Sta-lin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sîrbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza „evreilor exploatatori ai poporului“, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite „de tinereţe“ ale lui Marx, din Despre chestiunea evreiască, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru Anti-Dühring, Engels scria: „Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sînt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa «eredităţii acumulate». Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia“. În 1933, George Bernad Shaw le sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului, „descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere“. Totalitarismul are plural?

Două tipuri de politică

Există două tipuri de politică, diametral opuse. Le uneşte doar axa la capetele căreia se află. De o parte, avem politica libertăţii individuale, de cealaltă, controlul statului asupra individului (invocînd „binele public“). Sînt denumite, îndeobşte, liberalism şi etatism. Cînd etatismul ajunge să însemne control deplin asupra individului, vorbim de dictatură. Făcînd distincţia între dictaturi după gradul de ticăloşie atins, forma cea mai abjectă şi bestială e totalitarismul. Nu toate dictaturile ajung pînă acolo, pentru că nu toate apucă. Dictatura există, aşadar, în codul genetic al etatismului. Transformarea poate fi treptată, sporind pas cu pas puterea statului, pînă la control total. Sau poate fi bruscă, violentă, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci etc. De partea cealaltă, codul genetic al liberalismului nu conţine dictatura. O exclude, fiindcă exclude etatismul. Şi aici, vine, invariabil, replica stîngii: „Adică fără stat, da? Anarhie, haos, legea junglei. Ce prostie (ha, ha, ha)“. Nicidecum. E vorba de o gravă confuzie, întreţinută şi răspîndită cu grijă. Liberalismul nu propune desfiinţarea statului. O face, în schimb, marxismul, dar numai după instaurarea dictaturii proletariatului, deci a totalitarismului. Ce doreşte liberalismul e statul minimal. După principiul „less is more“, foarte modern, de altfel. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele „binelui comun“. Or, se poate observa cu destulă uşurinţă că stat minimal nu înseamnă „stat zero“. Şi nici etatism – rampa de lansare a dictaturii. De asemenea, minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor. Revenind la axa de care vorbeam, imaginaţi-vă pe ea un cursor. Ducîndu-l pînă la capăt înspre etatism, dăm de dictatură, cu forma ei extremă, totalitarismul. În partea cealaltă, găsim statul minimal.

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă din partea Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: „Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de «liberalism», vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat“. America nu e încă socialistă, dar, la americani, ca şi la britanici, liberal a ajuns să însemne de stînga. În ideea „eliberării de nevoi“ a poporului, prin intervenţia statului. Adică etatism. Adică socialism. Căci socialismul, etapă obligatorie spre comunism, este etatism, indiferent în ce îşi schimbă numele, indiferent cîţi trandafiri sau măslini îşi pune pe steag în locul secerii şi al ciocanului. În marile democraţii euro-atlantice, sectorul „public“ (de stat) aparţine întregului popor, funcţionează pe bază de planificare centralizată, cu toate binefacerile ei (deficit, risipă, corupţie, ineficienţă, penurie, criză etc.), iar finanţarea se face prin impozitare progresivă, sau prin „redistribuirea avuţiei“ (conform Manifestului Partidului Comunist, Karl Marx şi Friedrich Engels, 21 Februarie 1848).

Toate dictaturile (unde toate înseamnă toate) se opun libertăţii individuale. Toate dictaturile spun că interesele societăţii, ale poporului, ţării, naţiunii sînt mai presus de cele individuale. Toate dictaturile vin la putere într-o criză sau declasează una ca să vină la putere. Toate dictaturile rămîn în criză. Toate dictaturile au o ideologie – un model de lume perfectă. Ca urmare, toate dictaturile practică relativismul moral. Minciuna, furtul, crima devin nu doar acceptabile, ci recomandabile, în numele „Cauzei“. Toate dictaturile speculează ura, invidia, lăcomia şi se definesc în raport cu un duşman care trebuie distrus: o clasă, o rasă, o religie, un model politic şi adepţii lui, un popor, o ţară, un continent, mai multe, imperialismul, industriaşii, intelectualii, bancherii, Occidentul etc. Toate dictaturile îşi creează o masă de dependenţi, „asistaţi“ şi favorizaţi, pe care se sprijină. Toate dictaturile spun că sînt bune şi că vor binele tuturor, doar duşmanii să piară. Toate dictaturile spun că un singur model politic e vinovat de toate.

Toate aceste trăsături se întîmplă să fie şi ale stîngii.

A conserva, a păstra, a păzi

Un singur model politic, acuzat că e vinovat de toate, nu are trăsăturile de mai sus. În Europa continentală, i se spune, de regulă, liberalism. În Marea Britanie şi Statele Unite, conservatorism. Bine, dar conservator nu înseamnă reacţionar? A conserva înseamnă a păstra şi a păzi. În speţă, libertatea. Prefer termenul de conservatorism fiindcă reaminteşte că libertatea e mereu ameninţată. Libertatea, definită ca absenţa constrîngerii, a puterii exercitate arbitrar. Conservatorismul e „politica libertăţii individuale şi a responsabilităţii individuale“. Reguli clare, fără relativism moral şi fără hiperreglementare. O tradiţie a bunei convieţuiri, transmisă din generaţie în generaţie, ca într-o „comunitate a sufletelor“: cei care au fost, sînt şi vor fi. Egalitate în faţa legii, adică egalitate de şanse, nu de rezultate. Stat minimal, care apără drepturile naturale ale omului: la viaţă, libertate, proprietate. Ne naştem cu ele, nu le primim de la stat. Democraţie descentralizată, cît mai puţină putere la centru. „Dacă nici unul dintre noi nu e capabil de autoguvernare, cine dintre noi e capabil să-i guverneze pe alţii?“ Impozite suficiente cît să susţină statul minimal: există o limită dincolo de care impozitele nu mai sînt contribuţie la binele comun, ci confiscare. Capitalism, tot mai multă prosperitate creată prin diviziunea muncii, piaţă liberă, libertatea individului de a-şi urmări propriul interes. Mereu sub acuzaţia de „egoism“.

E egoism „în măsura în care a respira e un gest egoist. Respiri în propriul interes, dar asta nu înseamnă că vrei să tragi aerul din plămînii celorlalţi“. În esenţă, e vorba de lipsă de încredere în oameni. De pildă, profesorii sau medicii nu-şi pot face datoria faţă de popor decît la stat. Lăsaţi de capul lor, numai la privat, şi-ar bate joc de săraci şi ar lucra numai pentru bogaţi. Ce cumplită insultă, ce aroganţă înfiorătoare, ce nesfîrşit dispreţ, ce divorţ de realitate. Particularul nu poate fi omenos, raţional, caritabil. Capitalistul nu poate judeca non-profit. Nu ridică şi subvenţionează spitale, şcoli, universităţi, muzee, teatre, reviste, edituri, biblioteci, stadioane etc. Nu creează niciodată noi locuri de muncă, în ideea că un salariu e cea mai bună protecţie socială. Omenos, raţional şi caritabil poate fi doar statul. „Să iei din buzunarul propriu, ca să-ţi ajuţi semenii, e magnific. S-o faci, luînd din buzunarul altuia, e furt“. Iar „o politică de stat, prin care Peter e jefuit în folosul lui Paul, poate conta pe sprijinul lui Paul“. Gen redistribuirea avuţiei prin taxe şi impozite. Cînd dreapta nu mai e conservatoare (liberală) devine stînga. Cînd stînga renunţă la etatism, sub presiunea conservatoare (liberală), nu mai e stînga. Etatismul are în el sămînţa dictaturii. Ce culoare are dictatura?

Argumentele mi-au fost oferite de (în ordine alfabetică): Edmund Burke, Friedrich Hayek, Russell Kirk, Ludwig von Mises, Ronald Reagan, Jean-François Revel, Yves Roucaute, P.J. O’Rourke, Adam Smith, Margaret Thatcher, George Watson, Walter E. Williams. Vă las plăcerea să redescoperiţi contribuţia fiecăruia.

Recomanda articolul prin: