Introducere. „La cererea expresă a
Uniunii Europene“, Guvernul Republicii Moldova (de centru-dreapta,
rezultat al unei alianţe a partidelor „democratice“ în
opoziţie cu comuniştii) a promovat în această primăvară,
în Parlament, o lege antidiscriminare. Care, printre altele
(gen, etnie, limbă etc.), condamna discriminarea pe bază de
orientare sexuală. Ceea ce a adus în stradă un cocteil de
bătrîne bigote, mame de familie, reprezentanţi ai unor
ONG-uri conservatoare, militanţi anti-gay, preoţi, acompaniaţi
periodic de politicieni din chiar partidele la guvernare, preocupaţi
de acoperirea electorală pentru (atunci) apropiatele alegeri locale.
Toţi, manifestînd contra expresiei infamante „orientare
sexuală“, bănuite a fi un deghizament pentru acceptarea
mariajului între persoane de acelaşi sex, coruperea minorilor,
prozelitism homosexual, disoluţia familiei tradiţionale, pedofilie,
necrofilie şi, în mare, distrugerea valorilor naţionale.
Guvernul a retras, în consecinţă, propunerea legislativă,
rămînînd, sub privirea atentă a şefului Delegaţiei UE
în Republica Moldova, să mediteze asupra unui substitut pentru
„orientare sexuală“.
Iar de aici începe un spectacol.
Regizor, dramaturg, membru fondator al Iniţiativei Ofensiva
Generozităţii, activist social, Bogdan Georgescu a avut o rezidenţă
de o lună la Teatru-Spălătorie din Chişinău (rezidenţă
susţinută financiar de Fundaţia Erste şi Institutul Cultural
Român de la Chişinău), timp în care, într-un
sistem de ateliere şi cercetare-documentare, a lucrat la un
spectacol. Titlul lui e ROGVAIV – referinţa e, pe de o parte, la
curcubeu ca simbol al diversităţii sexuale, iar pe de altă parte,
la curcubeul de atitudini şi abordări ale situaţiei date: nu
problema diversităţii sexuale în sine, ci cea a reprezentării
publice a acestei probleme.
În varianta cea mai simplă, e
vorba despre un montaj la vedere de „reprezentare a reprezentării“,
o compoziţie-colaj de ready-made-uri, reconstituiri cu mare grijă
pentru un anume sens al fidelităţii a unor scene din emisiuni TV –
ştiri, emisiuni de divertisment, talk-show-uri politice, luări
publice de atitudine în cazuri de hărţuire discriminatorie
(evident, totul funcţionează un pic diferit atunci cînd
spectatorul nu are referentul exact al reconstrucţiei, nu ştie cine
e jurnalista care-l intervievează pe Dirk Schuebel, şeful
Delegaţiei UE, ce e cu emisiunea „Sare şi piper“, cine sînt
politicienii invitaţi la „În PROfunzime“ sau cine e
reprezentantul GenderDoc-M). Această succesiune de teatralizări ale
atitudinii publice e subminată de o istorie privată,
desfăşurîndu-se, ca o confesiune, la licărirea exclusiv a
unei lanterne (în contrast vizibil cu baia de lumină „de
studio“ în care se scaldă scenele televizate): confesiunea
unui tînăr despre o iubire transfrontalieră, abia spre
sfîrşit dezvăluindu-se a fi una homosexuală, nefericită din
start şi, într-un final, tragică. Amănuntul decisiv e că şi
monologul acesta foarte personal (jucat de Emilian Creţu cu maximă
expunere), deşi e unul total fictiv, este unul oferit unei audienţe
– este mizanscena unei… emisiuni TV, un interviu pe care
personajul îl face cu el însuşi, ceea ce prin definiţie
presupune o anume formă de structurare a discursului (de vreme ce
convenţia nu e a intimităţii). Tema spectacolului devine, astfel,
multiplicitatea felului de a vorbi şi de a se raporta în
spaţiul public despre ceea ce constituie, public, un subiect delicat
(homosexualitatea fiind doar un argument posibil, într-un set
întreg de pretexte de discriminare). Unul dintre momente – o
confruntare între două cetăţence, în prezenţa
moderatorului, pro şi contra deschiderii pe strada lor a unui centru
de tratament pentru copii cu dizabilităţi – lasă să se vadă o
anume măsură a controlului atitudinal în contextul platoului
de televiziune – vocea „contra“ musteşte de violenţă
potenţială şi de tăria argumentelor personale, în timp ce
partenera de dialog e redusă la o poziţie defensivă. Amîndouă
îşi au interiorizat un anume cod de comportament (în)
public, ce reglează ceea ce se poate spune, dar nu poate opri
efluviile circulînd în plan secund, în poziţiile
corporale, în mimică şi gestică.
Într-o reluare a unei ediţii a
show-ului „Sare şi piper“, de la JurnalTV, invitatul e un
imigrant din Sierra Leone, care tocmai a primit cetăţenia
moldovenească – e un străin într-o emisiune de divertisment
în care se găteşte de fiecare dată cîte ceva şi unde
atmosfera e o variantă importată de prin alte ţări a lui să fim
cooli. Modul de a se purta al gazdelor e dictat de imaginarul orizont
de aşteptare al publicului-ţintă, strict legat de lejeritatea
abordării oricărei teme. Invitatul are întreg potenţialul
maimuţei la circ – deşi cetăţean moldovean (proaspăt), nu e
foarte sigur pe codurile socioculturale ale mediului, iar
corporalitatea lui vădeşte disconfort în public (Veaceslav
Sambriş se descurcă elegant jucînd această inadaptare, fără
tentaţia parodiei), în timp ce prezentatorii, în frunte
cu realizatoarea emisiunii (pe care Irina Vacarciuc o interpretează
cu tot aplombul gospodinei care nu arde niciodată mîncarea),
jonglează cu locurile comune ale percepţiei alterităţii,
conducîndu-l pe fostul locuitor al Sierrei Leone, sub
ameninţarea pauzei de publicitate, spre alierea cu propriul lor
discurs (conform căruia ce-i frumos în Moldova sînt
fetele).
Scena trimiţînd la talk-show-ul
„În PROfunzime“ aduce în jurul mesei trei politicieni
şi o moderatoare, blocaţi cu toţii, de la o replică a unui
invitat, într-o criză de rîs intermitentă, dar din care
nu pot ieşi. Replica e una care, în contextul comentării
legii antidiscriminare, cu a sa „orientare sexuală“, are un
foarte vag caracter sexual. Rîsul iniţial de descărcare
ajunge însă să erotizeze întreaga tentativă de dialog,
care, rupt de accesele de veselie, devine un dans senzual din care
nici unul nu se poate rupe – şi nici nu pare să vrea (interesant
e că moderatoarea, din cauza rolului profesional sau din alte
motive, dă impresia a fi fost lăsată pe dinafară din hora erotică
a invitaţilor bărbaţi). Nu e singurul caz în care anumite
opţiuni de vocabular potenţează/ erotizează luări de poziţie
intenţionat a fi seci – prima intervenţie e cea a şefului
Delegaţiei UE, care aplică intens metafora mariajului dintre
Republica Moldova şi Uniunea Europeană, chit că ceea ce doreşte e
să îndemne la respectarea angajamentelor Moldovei (engagement/
logodnă în engleză) în problema discriminării.
Mai există cîteva detalii
importante – cum ar fi faptul că fidelitatea reenactement-urilor
(care, în orice caz, în artă nu sînt fidele în
ordinea realismului) nu priveşte şi respectarea distribuţiei de
gen; în mai multe situaţii, personaje masculine sînt
jucate de o actriţă; Ina Surdu, Doriana Talmazan şi Irina
Vacarciuc au toate cel puţin o astfel de partitură, iar în
acest moment cu politicieni, doi dintre bărbaţi sînt
interpretaţi de femei. Ritmul replicilor e reglat (chiar dacă nu
mereu pare să funcţioneze) de cele trei becuri roşii care indică,
pe rînd, camerele care filmează şi care activează conştiinţa
de a fi văzut a fiecărui vorbitor, iar trecerea între scene
se face cu schimbarea de costum a actorilor la vedere, în faţa
publicului (e uşor ambiguu cine sînt ei cînd operează
aceste schimbări, care e convenţia care guvernează operaţia în
cauză).
Epilog. ROGVAIV nu e un spectacol care
comentează, ci unul care inventariază imaginea publică a
discriminării în Republica Moldova – subtilă, imbatabilă,
ipocrită, universală. Şi, la fel, alternativele de discurs:
propria poveste de dragoste neîmplinită, denunţarea
sinuciderii unui tînăr şantajat de poliţie pentru a fi fost
legitimat într-un loc de întîlnire pentru
homosexuali. E un curcubeu nesfîrşit, care nu face decît
să lanseze o discuţie. Cu sau fără camere de filmat.
Tot la Teatru-Spălătorie şi în
prezenţa autoarei, studenţii Academiei de Teatru de la Chişinău
au dat o reprezentaţie cu Kebab de Gianina Cărbunariu, regia Olesea
Sveclă, cu Ion Borş, Ştefan Bouroşu şi Elena Mocanu. Spectacolul
e găzduit la Spălătorie cîtă vreme se pare că la Academie
au existat discuţii virulente legate de limbajul textului. Actorii
şi regizoarea sînt studenţi în anul II, iar montarea e
o foarte asumată, inteligentă viziune asupra unuia dintre cele mai
bune texte româneşti contemporane (într-o altă versiune
decît cea pusă în scenă de Gianina Cărbunariu însăşi,mady-baby.edu, versiune care şi-a încheiat intempestiv viaţa
anul acesta, la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti). Autorii Kebabului
de la Chişinău ştiu să manevreze limbajul teatral contemporan,
sînt stăpîni pe spaţiul minimalist periculos de
apropiat de public, se expun cu o inconştienţă cu incredibil
potenţial, în ciuda unui mediu spectacular mai degrabă steril
şi tradiţionalist.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters