OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cinci zile magice in preajma cartilor, intilnind, ascultind si in cel mai bun caz, stringind mina unui mare scriitor sau editor; rasfoind sau cumparind carti. Ma refer la ultima editie a Salonului de Carte torinez, care a precedat cu citeva zile tirgul bucurestean (15-19 mai). Din nou surprinde multiformitatea care ca-racterizeaza acest eveniment si participarea masiva atit a unui public specializat (editori, 1200 anul acesta, adica 100 in plus fata de editia precedenta – printre care si invitati din Portugalia, Spania, Anglia, Franta, Germania – agenti literari, librarii), cit si a marelui pu-blic, care a avut posibilitatea sa aleaga intre cele 400 de intilniri, dezbateri, lansari de carte, seminarii, spectacole de teatru si dans.

Schimburile si acordurile care se fac intre editori in spatiul International Book Forum este un alt ingredient vital al manifestarii. Surpriza editiei a fost tara straina invitata, Canada, care de data aceasta nu a fost singura, desi a avut rolul de protagonista, ci i s-au alaturat sapte partenere din Europa de Est, printre care am avut placerea sa descopar si Romania. Celelalte invitate „de onoare“, cum s-a scris in presa, au fost Albania, Bulgaria, Croatia, Serbia, Slovacia si Ungaria. Am fost prezenti la Torino prin editurile Polirom, Humanitas, RAO, Vremea si Amaltea. La micul stand romanesc am vazut carti foarte bune, ale unor autori intr-adevar reprezentativi pentru literatura romana contemporana, unele dintre ele comentate in Observator cultural pe parcusul acestui an; printre altele, traduceri din Baricco si Tabucchi la ei acasa, toate cu un aspect grafic excelent; produse editoriale aflate din multe puncte de vedere la nivel concurential cu standurile gazdelor.
Pornind de la ideea ca o astfel de manifestare poate oferi imaginea in oglinda a unei intregi literaturi, precum si a fenomenului cultural din care aceasta face parte, cum arata panoramic literatura italiana si care sint temele de actualitate anexe acesteia la un rezumat al principalelor dezbateri si evenimente editoriale prezentate la aceasta editie? Exista multe feluri de a vorbi despre literatura italiana actuala, dupa cum sint diverse si modurile de a o scrie si citi.

Merita sa fie considerat un eveniment e-ditorial aparitia unei carti precum Alfabet Einaudi de Guido Davico Bonino, publicata de Editura Garzanti, 2003. Italienistii romani il cunosc pe autor in postura de fin cunoscator al operei lui Eugen Ionescu, fiind critic de teatru si profesor de Istoria Teatrului, cu ani in urma, la Facultatea de Litere a Universitatii din Torino, actualmente director al Institutului italian de Cultura din Paris. A lucrat la Einaudi ca editor intre 1961 si 1978, anii cei mai rodnici din cariera sa, marturisea autorul, in care a stabilit contacte si a legat prietenii cu citiva din scriitorii majori ai timpului nostru: Barthes, Beckett, Foucault, Genet, Lancan, Michaux, Sarraute, dintre francezi, Bassani, Calvino, Natalia Ginzburg, Carlo si Primo Levi, Pasolini, Parise, Sciascia, dintre italieni, Henry Miller, Theodor W. Adorno si altii de aiurea. Acest Alfabet subiectiv propune 47 de portrete de scriitori (dar de fapt sint si altele de fundal), in primul rind savuroase, spumoase, afectuoase, iconoclaste, surprinzind o trasatura semnificativa, un pliu ascuns al unei personalitati.

Nu lipsesc insa inserturile din care se pot reconstitui mediile exponentiale ale culturii italiene si europene. Explicind titlul, Davico Bobino a vorbit despre legatura sa cu Einaudi ca despre o limba care nu se mai vorbeste, un idiom in care se facea cultura serioasa, chiar daca editura isi platea consultantii mai putin decit oricare alta. Tocmai de aceea termenul de alfabet isi pierde conotatia conventionala, referindu-se la o lista de cuvinte cu totul personala. Iata una dintre intilnirile autorului cu Eugen Ionescu, povestita, cum usor se poate constata, cu o imensa fervoare. La lansare autorul evoca cu o bonomie exploziva acelasi episod: „In timpul cinei am facut imprudenta sa-i cer o parere despre Beckett scriitorul. Imi amintesc ca sotia sa, o femeie delicata, foarte spirituala, a tresarit la acea intrebare. Intr-adevar, era lipsit de delicatete sa intrebi pe unul dintre cei doi protagonisti absoluti ai teatrului postbelic ce crede despre celalalt. Dar, formulasem deja intrebarea... Spre surprinderea mea, nu numai ca Ionesco nu a tradat nici cel mai mic disconfort, ci chiar mi-a raspuns serios si concentrat: «Am citit de curind Le depeopleur, pe care mi-a trimis-o in dar editorul lui: si mi s-a confirmat o convingere mai veche. Beckett – cum am scris cu multi ani in urma, si formula a facut cariera – este Iov pe gramada de gunoi: toata opera lui e o lamentatie infinita impotriva lui Dumnezeu.

In Le depeopleur omul este intepenit intr-o gaura, care reprezinta lumea intreaga: incearca cu greu sa iasa la suprafata si de aici sa urce spre un cer, care pentru el a fost si va fi totdeauna inaccesibil...» Eram uimit de respectul si de intelegerea profunda, demonstrata pentru un dramaturg, pe care eu il imaginam drept un rival al sau direct. Cum nu il incomodasem destul, am insistat, fara sa o privesc inadins pe doamna Ionescu: «Daca ar fi sa-i reprosati ceva...» Nici de data aceasta nu s-a aratat incurcat si nici nu a evitat intrebarea: «Poate ca i-a lipsit uneori ironia, nu a avut destula incredere in sarcasm...» Privea in golul din fata sa, poate se gindea la complementaritatea secreta dintre opera lui si a Marelui Irlandez...“
Iata citeva dintre cartile si autorii care s-au bucurat de o intimpinare entuziasta a publicului. Lansati si prezentati de profesorii Mariarosa Masoero si Marziano Guglielminetti ca viitoare nume de succes, fostii studenti Federico Gregotti si Demetrio Paolin sint autorii unui volum de poezie si, respectiv, al unui roman autobiografic. Primul se afla la al doilea volum, Daniela senza luna (Daniela fara luna), dupa cel de debut, La luna Daniela (Luna Daniela), care i-a adus tinarului poet Premiul Lerici 2002. Prin efortul voit de a tinde spre o structura, ultimele poezii alcatuiesc un canzoniere. Incetarea iluziilor, o data cu moartea poetica a Danielei reprezinta o trimitere precisa la modelul leopardian, asumat de poet ca atare. S-a vorbit in cazul sau despre o poezie oximoronica, revoltata, care nu se converteste in elegie, si de o adjectivare cruda. Profesorul M. Guglielminetti a notat impresia de spontaneitate, rezultat al unor efecte stilistice cautate, insa care dau consistenta versurilor. Demetrio Paolin a mai publicat o carte de poezie in 1995, Cenere di gioventù (Cenusa tineretii).

In nota ironic-autoironica, constanta in scriitura sa, autorul a tinut sa precizeze ca este vorba de „un tratat despre scepticism in patru acte sau miscari“. Disolutia culmineaza cu o sinucidere mimata. Profesorul Mariarosa Masoero a propus citeva chei de lectura: cartea este un text intertextual in raport cu Céline, Pavese, Fenoglio, Petrarca, ajungind pina la textul biblic. S-a mai remarcat rapiditatea scriiturii lui Demetrio Paolin, un fel de indirjire de a scrie, de a risca totul pentru tot. Numele protagonistului, Giacomo, alter ego al autorului, este acelasi cu al „personajului“ care tine un jurnal pe internet si dialogheaza cu prieteni virtuali despre scriitura diaristica. Site-ul are succes se pare.
Intilnirea cititorilor cu Niccolò Ammaniti, sosit la tirg impreuna cu Alessandro Baricco, a intrecut toate recordurile de public. Vineri, 16 mai, s-ar putea spune ca a fost Baricco day. Ammaniti, tinar si foarte popular scriitor italian, autor al cartilor Branchie si Ti prendo e ti porto via, a repurtat un nou succes gratie variantei cinematografice realizate dupa ultimul sau roman, Io non ho paura… Filmul poarta semnatura regizorului Gabriele Salvatores, invingator la Oscar. Salonul de carte de anul trecut de la Paris a fost pentru el un triumf.

In afara Italiei, isi „disputa“ notorietatea numai cu Baricco, insa nu stiu cit de inversunata poate fi aceasta, atita vreme cit cei doi au venit la intilnirea cu cititorii in tandem. Baricco, cum bine se stie, este cel mai citit, iubit si discutat autor italian, si el campion al incasarilor cinematografice cu La leggenda del pianista sull’Oceano, pelicula inspirata de piesa sa de teatru Novecento. Senza sangue exista in librariile din lumea intreaga, ca si Seta, City, Novecento. La tirg a prezentat ultima carte publicata, scrisa impreuna cu Gabriele Vacis si Roberto Tarasco (carte + videocaseta, Einaudi, Torino, 2003) Totem, l’ultima tournée, o culegere de imagini si texte despre experienta sa in teatru. A amintit si de Scoala de scriitura Holden, din Torino, unde antreneaza alaturi de alti scriitori faimosi viitori prozatori, scenaristi, viitori autori de documentare etc. Una dintre dezbaterile din zilele trecute a avut ca obiect asa numitele Holden Maps, un proiect editorial initiat in 2000, coordonat de scriitorul Dario Voltolini, proiect care doreste editarea de eseuri, „manuale“ cu ajutorul carora viitorii romancieri, jurnalisti, dramaturgi s.a.m.d. sa se poata „orienta“ prin tinutul fara harti al naratiunii de orice tip. Unul dintre studiile recent publicate este Awareness, Dieci Giorni con Gerzy Grotowski de Gabriele Vacis, regizor de teatru si opera, de transmisiuni radiofonice si de televiziune, care in 1991 a organizat un seminar tinut de Grotowski insusi. A rezultat o carte in care cuvintele maestrului alterneaza cu inserturi din caietul de regie al spectacolelor de la Teatro Settimo, autorul expunind propriile consideratii despre sensul actului teatral contemporan.

Alte eseuri se concentreaza asupra instrumentelor propriu-zise ale naratiunii. Goirdano Meacci a dedicat un studiu personajului secundar, Fuori i secondi Guida ai personaggi minori… Autorul avanseaza o serie de ipoteze privitoare la pertinenta repartitiei canonice personaj central/personaj minor. In fine, un eseu dedicat scriiturii autobiografice, mult frecventate actualmente si de scriitorii italieni. Luca Scarlini are o formatie care tine tot de mediul teatral; se ocupa de dramaturgie contemporana, a tradus literatura, teatru englez si francez, colaborind cu diverse teatre din Italia si Anglia. In Equivoci e miraggi, Pratiche d’autobiografia oggi, abordeaza scriitura diaristica, cel mai democratic dintre genuri, la 360 de grade, inventariind „ocaziile autobiografice“ si motivatiile ce conduc la reprezentarea confesiva. Autorul se opreste asupra unor aspecte precum autoportretul in forma narata, scrisul ca mistificare/demascare in cautarea identitatii sau pentru scopuri promotionale, noile media de la internet la talk show-uri si expunerea in public ca goana dupa celebritate, autobiografia ca document prin care se reconstituie Istoria: marturisirile despre Holocaust.

Mutind discutia de la scriitura spre lectura, putem vorbi despre Asociatia pentru promovarea lecturii, in curs de constituire pe intreg teritoriul Italiei. In Piemonte proiectele si initiativele de difuzare a cartii, prin constituirea de grupuri de lectura, sint prezidate de directorul Editurii Einaudi, Roberto Cerati. Este vorba de un fel de laboratoare sau cenacluri in care se discuta carti, se fac lecturi publice, in baruri, piete etc., insa ecoul acestor structuri in mediul cultural se propaga antrenind alte initiative: deschiderea unor noi librarii si biblioteci, organizarea de expozitii, atragerea presei, schimburi intre editori, festivaluri literare precum Dialoghi di Trani, la care au acceptat sa participe printre altii Dacia Maraini si Giuseppe Laterza. Importante vor fi si legaturile cu institutiile care si-au exprimat sprijinul pentru aceasta initiativa: Asociatia editorilor (AIE), a librariilor (ALI) si a bi-bliotecilor (AIB).

In fine, literatura canadiana. Au participat douazeci de scriitori, de ambele expresii engleza si franceza, un staff bine reprezentat – Drew Hayden Taylor, Steven Heighton, Karen Levine, Margaret Doody, Wendy Doniger, Noah Richler, Nancy Richler, Gaetan Soucy, Douglas Cooper, Jeffrey Moore, Carole David, John Ralston Saul, Derrick De Kerckhove, Alistair MacLeod, Nadine Bisnuth, Albert Manguel –, fiecare autor putind sa-si prezinte cartile traduse in intilniri cu publicul, moderate de scriitori italieni. Autorii cei mai cumparati la libraria din amplul spatiu rezervat Canadei au fost Yann Martel, cu Vita di Pi, Karen Levine, cu La valigia di Hannah si Alistair MacLeod, cu Dalum il Rosso. Nu am inclus in acest grup canadezii de limba italiana. Ma refer in special la Nino Ricci, din a carui opera s-a nascut deja un film, avind-o ca protagonista pe Sophia Loren. Filmul se va difuza in noiembrie in Canada si la primavara in Italia. Mozaicul scriitorilor canadieni se completeaza cu Yann Martel, prezent si el la Torino, in calitate de cistigator al Booker Prize. Viata lui Pi, cartea premiata, publicata in Italia la Piemme, este o odisee à la Robinson Crusoe, cu multe referinte la acest model: romanul e narat la persoana I de protagonist multi ani dupa derularea tramei; descrierea minutioasa, hiperrealista a detaliilor; prezenta elementului religios. In doua cuvinte, firul povestii este urmatorul: dupa venirea la putere a lui Indira Gandhi (ne aflam in India), un baietel incearca sa emigreze cu familia si cu citeva animale din gradina zoologica a tatalui, in Canada. Naufragiaza, dar invata strategiile supravietuirii.

O tema de acuta actualitate a facut obiectul colocviului A comunica fara reguli? Etica si mass media in societatea globala. O discutie pe marginea regulilor deontologice si a principiilor etice care trebuie sa defineasca profesiunea de jurnalist. Alberto Papuzzi a intervenit in discutie cu dubla sa competenta de profesor care a predat Teoria si Tehnicile limbajului jurnalistic la Universitatea torineza si de reputat ziarist al cotidianului La Stampa. Problema etica in domeniul jurnalismului este aceea de a face alegeri in care sa primeze etica responsabilitatii. Preluind aceasta sugestie, interventiile succesive au dezvoltat diverse unghiuri de perspectiva, recurgind la exemple negative, propunind deci o critica a presei italiene. S-au formulat acuze de spectacularizare excesiva a informatiei, mergind pina la a afirma disparitia raportului cu realitatea, denaturat de transformarea presei audiovizuale, a televiziunii in speta, in pur instrument de placere si divertisment. In fine, o alta observatie pertinenta: jurnalistul ca si istoricul, prin practica meseriei sale, ofera doar un esantion de hermeneutica asupra realitatii, conditionat, printre altele, de background-ul sau cultural. Observatia era ca punctul slab al multor jurnalisti este formatia culturala deficitara. Toate aceste scaderi s-ar putea reprosa si presei romanesti (s-a vorbit, de altfel, si de faptul ca un ziar inregimentat politic, cu tendinta, sa spunem, nu este mai liber decit o publicatie de orientare pur comerciala, in sens vulgar), intrind pina la un moment dat in logica li-bertatii si a diversitatii presei, insa nu trebuie pierdut din vedere punctul de echilibru intre exigentele cele mai diferite care condi-tioneaza actul jurnalistic.

Semnalez doar initiativa constituirii unui World Political Forum, prezentata tot in cadrul salonului de carte, care va avea pe viitor sediul in Italia, la Bosco Marengo (Alessandria). Este vorba de infiintarea unui Institut de Stiinte politice, prezidat de Mikhail Gorbaciov, decorat cu Nobelul pentru pace, caruia i s-au alaturat fosti lideri ai politicii mondiale – Giulio Andreotti, Francesco Cossiga, Boutros Ghali, Bill Clinton, Felipe Gonzales etc. –, in ideea de a recupera carentele gindirii politice actuale, de a se ocupa de aparare, economie, de cautarea de solutii in cadrul proceselor de pace si, in general, la provocarile societatii globale. Sosirea ex liderului sovietic la Torino a fost unul dintre cele mai asteptate si mediatizate evenimente din programul tirgului, dorita mai ales de tabara pacifista, majoritara in Italia. Si, pentru a da un plus de spectaculozitate momentului, Mikhail Gorbaciov a acordat un interviu in direct li-derului U2, Bono Vox, reactualizind astfel un fel de mit modern (in ce masura posibil, real?) al apropierii dintre politica si viata cultural-artistica.

Sa amintesc ca tema acestei editii au reprezentat-o culorile, metafora concentrata a realitatii, centrifugata in milioane de nuante si tonalitati. Culoarea este, in acelasi timp, natura si cultura, materie si simbol, perceptie si interpretare. Cartile bune tocmai asta fac: se ocupa de nuante si ne ajuta sa le distingem. Artele plastice au avut, in consecinta, spatii importante in programul salonului. Ma opresc la un singur exemplu: repropunerea lui Bruno Angoletta, un artist poliedric, ilustrator, pictor, autor de fumetti, scenograf. O opera de larga respiratie europeana in prima jumatate a secolului XX, cum sugereaza in eseul sau Pompeo Vagliani. Editura torineza Little Nemo a prezentat cu aceasta ocazie un album al lucrarilor artistului, ingrijit de Erik Balzaretti, Dalla A. alla Ang. Bruno Angoletta, professione illustratore, care include si o serie de eseuri rezumind biografia multiforma a lui Angoletta.

Creator de personaje pentru revista Corriere dei Piccoli, scenograf la Teatro dei Piccoli, a colaborat la importante edituri milaneze, Mondadori, Bompiani si Garzanti, la zeci de reviste de literatura pentru copii, a ingrijit numeroase colectii de carte dedicate aceluiasi tip de public, a ilustrat si mai multe carti, printre care Cuore, Aventurile lui Pinocchio, Bambi, si, in fine, almanahuri literare pentru Mondadori in 1926 si 1927. Cit priveste aventura teatrala la Teatro dei Piccoli, artistul studiaza cu mare atentie inovatiile europene din arta spectacolului din primele decenii ale secolului, experienta sa intersectindu-se o vreme cu aceea a citorva artisti plastici futuristi, dar, mai ales, cu Prampolini si Depero, insa autorul nu a aderat niciodata la miscarea marinettiana. Ca pictor, Angoletta are afinitati cu cromatismul fauve, cu pinzele lui Gustav Klimt, prezent la Bienala de la Venetia din 1911 si cu „secesiunea romana“, fondata in 1912. Apropierea de acestia din urma face ca alegerile sale sa aiba un marcat caracter internationalist. Participa in sectiunea dedicata teatrului la Expozitia Internationala de Arte decorative de la Monza din 1923, revenind si in ’30, in sala dedicata „schitelor pentru scena si pentru costume de teatru“; este prezent de trei ori la Expozitia Internationala de Arta de la Venetia, o data in 1928, unde expun alti doi futuristi, Anton Giuglio Bragaglia si Marinetti insusi, apoi in 1934 si 1936.
Si, din nou, s-a tras cortina peste gigantica biblioteca. In locul dezbaterilor febrile si aglomerate care se suprapuneau uneori exasperant, acum s-au stins microfoanele, au disparut pina si panourile publicitare din oras.