OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De unde şi de la ce anume începe orice discuţie, simţim noi, mai importantă pentru propria viaţă? Pînă să dăm un răspuns, cît de cît mulţumitor la această simplă întrebare, constatăm, mai întîi, că orice am fi (vîrstnici sau tineri, bogaţi sau săraci, puternici sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, frumoşi sau urîţi şi altele asemenea) nu putem evita să nu consemnăm semnificaţia morală a propriilor spuse şi fapte atunci cînd comunicăm normal şi direct cu semenii noştri. Sînt rare faptele absolut neutre din punct de vedere moral ale vieţii fiecăruia dintre noi. Iată un adevăr elementar de care ne convingem relativ uşor, dacă şi numai dacă sîntem, cît de cît, reflexivi, şi nu doar reactivi în clipele vieţii trăite. Astfel, de pildă, la interogaţia de unde vin ticăloşii, cinicii şi indiferenţii, ne-am chestionat conştiinţa şi experienţa şi oricîte explicaţii am căutat în cărţi şi studii, pînă la urmă o dominantă şi o constantă s-au ivit: perplexitatea în faţa autogenerării unor asemenea fenomene, atît în istoria mare, cît şi în istoria, inevitabil, mică a omului individual. Discutăm mai des despre feţele răului decît despre înfăţişările binelui şi ne preocupă mai tare să vedem consecinţele dezastruoase în plan destinal decît cele benefice. „Nimic nou sub soare“ din acest punct de vedere, dar pînă să formuleze stoicii o asemenea judecată înţeleaptă, au prefigurat-o, în spusele lor, profeţii Vechiului Testament, Ieremia, Isaia, Iezechiel: mai prudent este să ne temem de profeţii rele, chiar dacă ele nu se mai adeveresc, decît să credem, fără temei, că răul este biruit uşor şi că binele învinge oricum.

 

Plecăm, prin urmare, de la viaţa cea largă şi plină de neprevăzut – în care ne bucurăm sau suferim, sîntem generoşi sau egoişti, temerari sau laşi, toleranţi sau lipsiţi de îngăduinţe elementare faţă de ceilalţi – aşa cum apare aceasta în sufletul şi în conştiinţa noastră. Dar la ce anume facem trimitere imediat pentru a şti graniţele şi măsurile în purtarea noastră? Cel mai adesea, intuitiv şi înţelept, la un sentiment. Unul, desigur, special, dar totuşi doar un sentiment: cel de vinovăţie. Şi acum, în acest caz, nu se poate să nu fim uimiţi: viaţa omenească, în succesiunea tuturor generaţiilor, este atît de bogată şi de cuprinzătoare în evenimente şi întîmplări; atît de plină de urcuşuri şi coborîşuri; de satisfacţii şi mulţumiri – mari şi importante sau mici şi lipsite de un sens mai înalt, –, dar şi de tristeţi şi depresii, uneori, de neocolit, şi totul să se reducă la un simplu şi banal sentiment? Da. În fapt, dacă radiografiem morala elementară în ipostaza sa de reper absolut, cert, indubitabil, al purtării noastre – dincolo de care nu este nimic altceva decît răul şi suferinţa, ticăloşia şi abjecţia, violenţa şi intoleranţa –, vom putea admite că acest sentiment aparte – capacitatea sau dispoziţia de a te simţi vinovat – este parte inalienabilă a ceea ce, de la Socrate încoace, se numeşte simplu conştiinţă morală.

 

Cînd, acest genial etician (care a şi înţeles, acceptînd senin moartea, să fie în total acord cu teoria sa, devenind un erou moral al umanităţii), vorbeşte de un zeu interior, de un daimon – care nu ne spune ce să facem, dar care ne opreşte de la a făptui ceva rău –, el defineşte culpabilitatea nu ca fiind un simplu sentiment izvorît din suflet, ci drept un indicator elementar al moralităţii omeneşti: dintotdeauna şi de pretutindeni. În această viaţă nu putem face orice, decît ceea ce este Binele stabilit de raţiune. Simultan, noi mai avem şi acest indicator iraţional, care înseamnă oprelişte, interdicţie, reţinere, inhibiţie spontană. Nu ştim, pe deplin, de unde vine acest imbold, dar sîntem, într-un fel, obligaţi să admitem că el trebuie să fie activ, la momentul potrivit, pentru ca noi să putem atinge starea de moralitate.

 

Oricine citeşte aceste rînduri poate gîndi că aplecarea spre un asemenea înţeles străvechi acordat indicatorilor elementari ai moralităţii nu mai ajută la nimic şi poate că nici nu mai este de folos nimănui. Gîndul acesta se poate developa astfel: cultura ruşinii şi cultura vinovăţiei sînt fenomene ale trecutului. Al unuia foarte îndepărtat care, grosier vorbind, acoperă epoca homerică şi pe cea clasică. Prin extensie, aceleaşi calificative pot fi acoperitoare, totuşi, vor spune alţii – şi pentru morala creştină sau pentru modul de viaţă tradiţional, în genere. Mai exact: cultura ruşinii derivă, în primă şi ultimă instanţă, din puternica interiorizare a normelor stabilite de opinia publică astfel încît într-o astfel de societate doar umilinţa şi batjocura semenilor sînt resimţite ca o povară şi un chin insuportabil. În ceea ce priveşte cultura vinovăţiei, aceasta ţine deja de un sistem de norme şi de valori structurate într-o teorie prin care culpa este identificată ca o greşeală, un păcat, un rău.

 

Ce legătură au toate aceste idei cu noi, cu cei care avem, uneori, impresia că sentimentul vinovăţiei resimţit de omul actual nu mai are decît slabe şi firave legături cu simţămîntul ruşinii şi al culpei din vremurile demult apuse? Îndrăznim să spunem că, deşi semnificaţiile vinei s-au schimbat, în timp, în mod incontestabil, totuşi nu putem să nu observăm că noi trăim, cotidian, nu într-un spaţiu moral perfect coerent şi omogen, ci într-un univers de tradiţii morale foarte eterogene. Mai mult: fiecare asemenea tradiţie aduce cu sine un înţeles aparte acordat greşelii, ruşinii, învinovăţirii. De pildă, cineva poate fi mai mult sau mai puţin conştient de faptul că este adept al perspectivei stoice şi va considera că greşeala şi vina vin, cel mai adesea, din grabă, din ne-judecată; cine se conduce pe sine după principii raţionale va fi modest, iar pudoarea şi ruşinea îl vor însoţi în mod firesc în viaţă. De asemenea, cine împărtăşeşte opiniile că ruşinea te împiedică să faci un lucru pe care legea nu-l interzice sau că nimeni nu ajunge foarte neruşinat dintr-odată, tot de stoicism dă dovadă. Tot astfel, dacă cineva n-are prejudecăţi şi false pudori despre ce anume este natural, el va împărtăşi, fie că ştie, fie că nu, viziunea cinicilor clasici despre viaţă, iar cine dispreţuieşte pe oricine şi se jenează să manipuleze, sigur aparţine tagmei cinicilor moderni. În aceeaşi ordine de idei, pentru cel care îşi conduce viaţa în conformitate cu morala creştină, este de presupus că judecăţi precum următoarele, vor fi pentru el, adevărate: „Căinţa sinceră nu este niciodată tîrzie“ sau: „Nimeni nu trăieşte fără greşeală“ sau: „Cel ce se căieşte este aproape nevinovat“ sau: „Conştiinţa încărcată rareori poate fi lipsită de griji, iar cu totul liniştită nu poate fi niciodată“. Dacă cineva este, să zicem, adept al eticii kantiene, atunci pentru el experienţa greşelii şi a remuşcării depind de conştiinţa morală ca judecător interior şi „de vocea sa teribilă“. În această grilă de judecată, regretul este suferinţă legitimă, iar vocea conştiinţei este cea care interzice orice tentativă de a reduce greşeala la „eroare“ sau la „imprudenţă“, sau la „prostul obicei“.

 

 

Dacă analizăm chipul în care asemenea repere morale funcţionează nu ne vom mira foarte tare de caracterul destul de haotic al vieţii noastre morale cotidiene. Este, în orice caz, de urmărit cum anume apelul la criteriile morale stoice sau creştine, de pildă, intră în coliziune cu etica hedonistă şi cu exhibiţionismul întreţinut de mass-media. Oricum, confruntarea dintre aceste tradiţii morale aduce în prim-plan disonanţele cognitive şi morale legate de sensul acordat vinei, culpei, greşelii. Mulţi dintre semenii noştri au intrat fără multă reţinere într-o frenezie a suspendării oricăror forme de ruşine şi de jenă în purtarea lor zilnică. „Totul este permis“ a primit acum aproape răstit forma: „nu sînt vinovat de nimic“! Evident că este mult hybris şi nesocotinţă aici. Dacă acest tip de orgoliu nemăsurat s-ar menţine doar în spaţiul relaţiilor personale, lucrurile n-ar trezi prea multă îngrijorare, dar din moment ce neruşinarea cotropeşte spaţiul public, atunci nu putem să fim foarte liniştiţi. Cînd se minte, fără a se depista vreo umbră de vinovăţie cît de mică; cînd se înşală serii succesive de concetăţeni, fără speranţa pedepsirii vinovaţilor, cînd se intimidează orice adversar politic prin apel la ameninţări şi şantaj, fără putinţa ca opinia publică să reacţioneze cu indignare, pentru că a fost, înainte, păcălită; cînd obrăznicia neruşinată îmbracă forme neobosit de inventive, atunci nu se poate să nu ne gîndim că neruşinarea este o dorinţă foarte puternică – aceea de-a le nega celorlalţi orice îndreptăţire. Ea este o formă brutală şi vizibilă a egoismului feroce. Parafrazîndu-l pe Freud, am putea spune că, în inconştient, neruşinaţii sînt absolut convinşi de nemurirea lor însă moartea celorlalţi şi imoralitatea acestora sînt două lucruri perfect accesibile înţelegerii lor ticăloase.

 

Nu altceva afirma sapienţial Paul Ricoeur: „A smulge culpabilitatea din existenţă ar fi pur şi simplu totuna cu distrugerea completă a acesteia din urmă“.