Cu ceva timp în urmă aţi
publicat un articol în Observator cultural (nr. 462/19 februarie 2009),
arătîndu-vă indignarea stîrnită de un mic text scris
de mine în revista Time Out (nr. 98, 12 decembrie 2008).
Vorbisem acolo despre expoziţia Anii ’60-’70 în pictura
românească, curatoriată de dumneavoastră la galeria Veroniki
Art. În timp ce articolul meu se numise „Plăcerea
privitorului“, încă din titlu reacţia dumneavoastră
deplîngea la mine „Cultura ignoranţei“. E vorba de o
ignoranţă pe care aţi constatat-o cu regret în rîndul
tinerilor, eu oferindu-vă, în Time Out, un nou prilej de a
cugeta cu amărăciune pe tema eternă a „faliei dintre generaţii“.
Vreau să vă mulţumesc. M-aţi
provocat. Dacă vă răspund tîrziu, este, în parte,
pentru că mi-a luat timp să mă dezmeticesc din uluire. În
Time Out schiţasem o tipologie binară a raportării noastre la arta
românească a ultimelor decenii: avem apologeţi şi
contestatari. Pledam împotriva radicalizării acestor două
puncte de vedere şi, pe acelaşi ton moderat, mesajul meu către
potenţialul dumneavoastră vizitator era un îndemn la
autonomie: a nu permite nici unui parti-pris (din cele două amintite
mai devreme) să îi prescrie opţiunile sau să îi
dicteze gustul, a nu se lăsa sedus de excesele nici unui partizanat.
Autonomie şi temperanţă, privitorule!
Uluire, aşadar, pentru că, citind
articolul dumneavoastră, am avut sentimentul acela cunoscut
internauţilor – şi nu vulgarizez – că aţi greşit fereastra.
Nu înţeleg ce legătură are revolta dumneavoastră cu mine.
Deşi cred că îi intuiesc bine motivele de primă instanţă,
dacă admit că judecăţi precum cele conform cărora arta
românească promovată la Veroniki ar putea fi (şi, de fapt,
este) considerată de unii „slabă şi neglijabilă“, părînd
„datată, uşor prăfuită şi, pentru momentul de atunci (al
execuţiei), defazată faţă de contemporaneitate“, se cer serios
argumentate. În contextul adecvat însă, nu într-o
publicaţie ca Time Out (voi reveni).
Pentru mine, motivele dumneavoastră
mai adînci ţin de problema lui „ce facem cu arta
contemporană românească“, iar acesta e titlul unei
dezbateri de durată lungă, iscate public probabil după 1989, în
interiorul căreia evenimente precum înfiinţarea MNAC-ului şi
accidente ca disensiunea de faţă sînt secvenţe dintr-o
istorie care va continua. Controversa de fond cred că se poartă,
chiar dacă nedeclarat, în jurul canonului artei româneşti,
cu atît mai acut cu cît acesta se află sub vremi, ceea
ce îl relativizează, şi cu atît mai urgent cu cît
vremea acestui tip de dispută culturală (bătălia canonică) a
trecut. Vorbind despre „falia dintre generaţii“, mi se pare că
bateţi chiar spre această problematică. Însă reacţia
dumneavoastră îmi spune că greşiţi şi vreau să vă atrag
atenţia asupra cîtorva ciudăţenii pe care le-am întîlnit
în lumea artei noastre, în care ne mişcăm, şi
dumneavoastră, şi eu, mărturisindu-vă fără ezitare că includ
atitudinea dumneavoastră printre ele: mai exact, o consider
simptomatică şi nesalutară.
Oare arta românească recentă
este mare, incontestabil valoroasă, prin simplul fapt că există?
Aşa cum ne-o arată atîtea texte critice, apologia la adresa
ei se simte îndreptăţită să se dispenseze de orice argument
riguros, teoretic: este o credinţă fondată aprioric. Ştii sau nu
ştii că ceea ce avem noi este un tezaur unic, nemaiîntîlnit,
pe nedrept dat uitării, subevaluat şi nerecunoscut de alţii.
Faptul deţine trăsăturile unei revelaţii. Este un „Adevăr“,
sau cel puţin aşa ne este prezentat. Pe de altă parte, o discuţie
cu orice galerist privat în România actuală îţi
arată clar ce dificultăţi ridică promovarea în lume a artei
noastre dinainte de ’89. Devine limpede că valoarea acesteia nu
poate fi, global, fixată aprioric, iar pretenţia de a o impune
astfel este ridicolă, perdantă, filistină. Oare invocarea
termenilor patrimoniu, tradiţie, spiritual sau identitate românească
este de ajuns pentru susţinerea elogiului la adresa artei noastre?
În ceea ce faceţi, în textele pe care le semnaţi,
doamnă Crişan, se simte adesea elogiul – autentic – pe care îl
aduceţi artei româneşti. Care e raţiunea pentru care o
valorizaţi astfel? Vă puteţi argumenta conceptual opţiunea?
În radicalitatea lor, admiraţia
şi renegarea sînt departe de a constitui cele mai fine
modalităţi de raportare la arta noastră. Mult mai subtilă este
jena. Da, doamnă Crişan, există o stînjeneală
inexplicabilă, a noastră faţă de arta pe care am produs-o, o
atitudine alunecoasă care ne dictează, de pildă, scrupule
nejustificate atunci cînd artişti ai generaţiilor despre care
vorbim sînt puşi în situaţia de a arăta lumii largi,
mai exact lumii occidentale, ce au făcut în toţi anii ăştia.
În faţa adevăratelor confruntări, sîntem stînjeniţi
de noi înşine, nu sîntem oneşti, nu ne găsim
dezinvoltura. De unde credeţi că vine această jenă faţă de
propria noastră artă, doamnă Crişan?
De ce sîntem, admiratori sau
detractori, atît de umorali cînd e vorba de arta
ultimelor noastre decenii? Invoc MNAC-ul, instituţia în care
lucrez, care e un caz în sine, pentru că actul de înfiinţare
a acesteia a resuscitat în mod public problema lui „ce facem
cu arta contemporană românească“. În toată disputa
iscată, nu am reuşit să dibui nici un punct de vedere argumentat
la nivel teoretic, care să ia în discuţie ceea ce orice
student învaţă la masterul de profil: ce se întîmplă
cu muzeul ca instituţie atunci cînd istoria îl aduce în
contemporaneitate şi în ce fel poate fi conceput un muzeu de
artă contemporană românească dînd seama de aparenta
contradicţie dintre muzealul ca atare şi ceea ce e contemporan în
arta noastră.
În schimb, am putut atunci urmări
jocul sălbatic al partizanatelor ultime, a căror naştere nu mi s-a
părut să fi fost vreun moment dictată de alt principiu decît
de acela al „Adevărului“ şi al „Binelui“, pentru că lupta
s-a purtat mai ales prin intentarea unor procese de rea-voinţă,
care sînt – nu-i aşa? – întotdeauna de partea
noastră şi niciodată de partea celorlalţi. Mi-a devenit evident
unul dintre defectele mari ale oamenilor din branşă: incapacitatea
de a-şi sesiza aliaţii.
Lumea artei contemporane româneşti
e plină de inşi supăraţi fiindcă nu sînt luaţi de către
ceilalţi drept aliaţi în luptă. Au loc coliziuni dure,
alimentate, eventual, de ani petrecuţi în fiere şi ranchiună,
pentru a descoperi că, de fapt, în spatele lor se află
îmbufnări benigne, forme mai subtile de bunăvoinţă. Nu
încetează să mă uimească faptul că m-aţi luat drept
adversar şi nu m-aţi recunoscut ca potenţial aliat, aşa cum
textul din Time Out mă recomandă. Şi vă destăinui o fantezie: vă
văd, doamnă Crişan, discutînd blajin cu Ruxandra Balaci spre
binele artei contemporane româneşti. Bineînţeles că
ricanaţi: de ce este de neconceput? Pentru că exclusivismele în
mijlocul cărora evoluăm sînt atît de stîncoase,
încît oamenii pur şi simplu nu există în ochii
oamenilor şi totul se opreşte aici.
Sursa reală a unei reacţii de tip
„Cultura ignoranţei“ e o prejudecată: o umoare care face ca
tinerii asemenea mie să nu aibă, în ochii dumneavoastră,
aproape nici o şansă. Sîntem nişte fiinţe şubrede, funciar
incapabile să îşi croiască drum la adevăratele valori.
Sîntem superficiali, construiţi pe orizontală, amatori de tot
ce se livrează facil, imediat, brut, primar. Mai toţi sîntem
o şleahtă de neisprăviţi, aroganţi, inculţi, ridicoli în
superbia noastră fără acoperire, ţîfnoşi, inabordabili.
Doar forţa bolovănoasă a unei asemenea preconcepţii poate explica
modul uimitor în care treceţi cu vederea următoarele
evidenţe.
În Time Out aţi citit un text de
critică in actu, adică un text care nu ar fi fost scris dacă
expoziţia dumneavoastră nu ar fi reţinut deloc atenţia şi
interesul autoarei lui. Creditul meu era deja acolo, însă,
deşi aţi înţeles-o bine admiţînd că textul vă este
favorabil, aţi ales totuşi să vă lansaţi rechizitoriul pornind
nu de la evidenţă, ci de la prezumţia dumneavoastră (citiţi
ambele sensuri) faţă de autoare. Cum se explică altfel
surprinzătoarea inadecvare la context atunci cînd pretindeţi
discurs critic, după rigorile academice ale domeniului, unei
publicaţii lucioase care informează despre evenimentele – de
orice fel – din Bucureşti? Sau cînd deplîngeţi lipsa
argumentului într-un text care trebuia să numere –
obligatoriu – pînă în 400 de cuvinte şi căruia i se
cerea – contractual – să fie simplu, lipsit de emfaze şi
introspecţii eseistice, lin şi atrăgător, digerabil, aerisit,
neproblematizant?
Aţi remarcat în textul meu
„stîngăciile de redactare“ şi „vocabularul destul de
restrîns“, fără a bănui deloc că ele ar putea fi efectul
unei opţiuni deliberate. Nimic acolo din calofilia excesivă şi din
stridenţa autoimpunerii eului critic pe care le întîlnim
adesea în critica de artă; absenţa familiarului vi s-a părut,
de aceea, dubioasă. Doar că e o alegere conştientă, de a nu scrie
despre artă aşa cum s-a tot scris (de unde noncalofilia afişată
şi discreţia vocii care vorbeşte) şi mă întreb dacă aţi
putea oare înţelege că aceste lacune stilistice sînt
pentru autoarea textuleţului din Time Out un cîştig, o
bucurie.
Am primit încîntată
mustrarea unui comentator: îi par prea blîndă cu arta
românească. Da, calificativul corespunde întocmai
intenţiei mele: sînt un „psihiatru tandru şi grijuliu“ cu
obiectul său. Dar atunci vă întreb: decît să
reacţionaţi neînţelegînd nimic, decît să
declanşaţi o polemică pe hîrtie, nu era mai salutar să
convocaţi la dialog, să solicitaţi lămuriri, să vă asiguraţi,
adică să faceţi exact ceea ce pretindeţi, aprioric, că tinerii
ca mine refuză să accepte?
Dacă nu aţi făcut-o, e din
condescendenţă. Şi îmi este limpede că tensiunea nu s-a
instalat între o cultură a condescendenţei, cum ziceam, şi
una a ignoranţei, cum vă place să credeţi, ci că e vorba de
opoziţia dumneavoastră, doamnă Maria-Magdalena Crişan, faţă de
o cultură a blîndeţii, pe care nu reuşiţi sau nu vreţi să
o identificaţi ca atare. Pentru că, dacă aţi fi făcut-o, aţi fi
renunţat la a scrie articole cu titluri tari şi v-aţi fi pregătit
pentru confruntări reale, directe, cu aceşti tineri ignoranţi,
adică prea blînzi, pe care îi aveţi prin preajmă.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters