OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scapata de teroarea planurilor cincinale, Romania nu pare sa mai urmeze astazi nici un plan. In cimpul de forte al culturii, personalitatile, ideile, initiativele, viziunile, instinctele si interesele se bat cap in cap sau, uneori, se completeaza fericit, sint concertate intr-o maniera inspirata/suspecta ori manifesta o instabilitate si o incoerenta banuita tot de intentia unei lucraturi malefice. In degringolada astfel instalata – totusi, creatoare, ca orice dospire si framintare autentica, scapata de ochiul cenzurant al brutaresei –, un lucru devine destul de clar: nu doar ca nu exista mari mize culturale in Romania acestor ani, la nivel institutional, dar nici nu se doreste asa ceva, de catre nimeni, fugindu-se de pariuri ca de ceva blestemat. Sa ne intelegem: una este un esec, cu totul alta este sa nu poti nici macar esua pentru ca nu iti propui nimic.

Ceausescu si-a dorit Cintarea Romaniei si a(m) avut-o. Prin urmare, Romania a avut un proiect. Este drept, unul care, pina astazi inca, mai focalizeaza afectivitatea noastra resentimentara (in cazul unora insa, nostalgica!). In era Iliescu, ideea de a proiecta o viziune asupra culturii a parut sa fie incredintata unor scriitori cu prestigiu consolidat anterior, ce beneficiau insa si de certificate de fidelitate garantata fata de noii bonzi: Augustin Buzura si Eugen Simion. Primul a organizat Fundatia Culturala Romana si s-a preocupat, printre altele, de promovarea exilului – a celui convenabil – in... interiorul Romaniei. Ajuns la presedintia Academiei, celalalt s-a ocupat de nemurirea acelor artisti si savanti care, reprezentind niste valori in sine, prezentau si avantajul ca... nu aveau nimic impotriva.

Tot liderul academicienilor a initiat editii grabite si costisitoare – desi subventionate – din clasici, dictionare masive si comprehensive si un memorabil (prin contestari) tratat de istorie a patriei, megalomanic si cu ereditate incarcata. Criticul „Scriitorilor straini“ a mai reusit sa-si faca niste straini dintr-o buna parte a sciitorilor, intr-un timp record.
Sa adaug ca, mai de curind, un tert literat, Eugen Uricariu, si-a realizat si el proiectul propriu, subordonind Uniunea Scriitorilor, al carei presedinte ales era, factorului politic, prin cooptarea sa ca inalt functionar la externe. In acest fel, practic, Uniunea egala performanta Fundatiei lui Buzura care, si ea, era un organism nu stiu cit de independent, dar in raporturi strinse cu acelasi minister.

Daca dupa 1989 cultura romana nu a avut un proiect al ei, cultura iliescianismului a avut chiar mai multe, marunte si destul de asemanatoare. Batalia trebuia data pentru subordonarea creatorilor de catre politicieni, politisti si birocrati.
Se pune, totusi, intrebarea daca nu cumva cerem prea mult culturii, cind insasi tara este fara program. Azi nu mai vrem sa construim comunismul fara fisura, ci afisam – cu prudenta, respirind scurt – numai si numai obiective de etapa: integrarea in NATO, in UE, in SUA, de ar fi posibil... Nimeni nu intreaba si nimeni nu spune exact de ce. Poate fiindca stim cu totii ca obiectivul numarul unu este cel din veacuri: sa ne lipim de puternicul zilei ca sa o ducem si noi mai bine. Vrem sa ne salvam tarisoara de la descompunerea ce a atins unele state din regiune, vrem sa plombam drumurile si podurile noastre judetene pe bani straini, vrem sa viclenim lumea la ea acasa, nu tot la noi. Am sugerat, mai ieri, intr-un articol ca, totusi, un obiectiv comunitar romanesc, oricit de ridicol, de naiv, de idealist ar fi el, s-ar cuveni formulat. Ceva in genul: scopul nostru pe termen lung este fericirea tuturor cetatenilor. Numai ca nu bietii cetateni sint subiectii Constitutiei noastre democrate, ci statul, natiunea, orice alta conceptualizare abstracta.

De aici si criza educatiei (ca doar si ea e parte din cultura, furnizindu-i acesteia protagonistii si beneficiarii). In vremea dictaturii, scolile stiau precis ca produc mina de lucru pentru industria si agricultura socialista nationala. Astazi sistemul educativ se reformeaza in formule de compromis ce incearca sa impace retardarea nostalgica si utopia nationalista a bizonilor parlamentari cu exigentele occidentaliste ale formulei Bologna. Intr-un recent top al universitatilor de pe pamint, SUA si ultrasofisticatii Extremului Orient luau prima suta de locuri, Europa incepind sa se califice un pic mai incolo. Tristete pe batrinul nostru continent, in tari mult mai precoce decit a noastra in organizarea invatamintului de rang academic. Sa fim atit de paseisti, nerealisti, neperformanti? Nimeni nu a luat seama la criterii, pesemne.
Le elaborasera expertii universitari din arealul invingatorilor, dupa chipul si asemanarea realitatilor de acasa. S-ar putea, asadar, ca in curind sa proscriem cu totul limbile clasice, teologiile ori actoria, pentru ca nu sint utilitariste, pragmatice, producatoare de avutie nationala.

Fata de asemenea fenomene, provocarea Observatorului cultural vine ca un semnal de alarma in ceasul al doisprezecelea. L-ar fi putut trage Ministerul Culturii, cabinetul unu ori, de ce nu, Patriarhia, Uniunea Scriitorilor, o personalitate artistica de prestigiu. Nu l-au tras insa. Semn ca nu de acolo sint de asteptat proiectele pentru Romania.
...Si nici n-ar fi cine stie ce capat de tara. E destul sa privesti framintarea febrila a indivizilor, a grupurilor si grupusculelor culturale. Polemicile lor, chiar si cele mai dure, sint, totusi, un semn de iesire din adormire, o dovada de vitalitate. Oricit s-ar supara unii pe altii, „boierii“ si „oierii mintii“ vor vorbi mereu aceeasi limba. Nu insa si cu politia, cu mafia, cu coruptia administratorilor.

Cite un atom cultural explodeaza uneori dincolo de orizonturile panjudetene, lasind urme recognoscibile pe harta Europei ori Americii artelor si stiintei. Acestea sint lucrurile care ramin in mod sigur si cele de la care se va putea porni mai departe: viermuiala infatigabila si performantele individuale.
Cind nimeni nu va mai vrea inlocuirea valorii estetice si stiintifice cu fratii de cruce si incuscriri si cind se va renunta la cultivarea confuziei dintre valoarea stiintifica, cea artistica (impreuna cu cea etica), pe de o parte, si cea de desfacere, pe de alta (nu best seller-urile fac o cultura, chiar daca produc uneori averi!), se va putea face un proiect cultural pentru Romania. Secondat insa de alte zece, douazeci sau o suta, intr-o formulare inteleapta si flexibila ce pregateste si alternativele. De ce n-ar alcatui Observatorul cultural o echipa de insi care sa produca un asemenea document?