OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Pe 10 decembrie 1910 sau in jurul acestei date, natura umana s-a schimbat“, suna faimoasa afirmatie facuta de Virginia Woolf in eseul din 1924 intitulat Mr. Bennett and Mrs. Brown. Propozitia i-a amuzat pe multi – si pe autoarea insasi in primul rind – prin precizia simulata a judecatii istorice. Trebuie, de aceea, luata cum grano salis. Altminteri, nu e lipsita de un graunte de adevar. S-ar putea chiar argumenta ca tranzitia de la victorianism la modernism, in literatura si nu numai, e pe cale sa se incheie sau, oricum, accelereaza decisiv „cam pe la“ 1910. Acest loc comun mi-a venit in minte mai deunazi.

Mi-am zis, mai in gluma, mai in serios, iata o noua – „post-woolfiana“ – piatra de hotar: duminica 25 ianuarie 2004, „cam pe la“ ora 8 seara (US Eastern Time), mai exact intre 8 si 8 si jumatate. La aceasta data si ora avem in sfirsit dovada ca postmodernitatea a triumfat, ca ea nu reprezinta, asa cum isi inchipuie unii, doar o „moda“, un fenomen contemporan intre altele, un subiect academic, ocazie de jargon nesuferit ori o fictiune critica.
Cum se stie, aceasta schimbare de paradigma a fost plasata istoric in fel si chip, in functie de domeniul sau discursul in cauza. In arhitectura, si in dialog intertextual cu Woolf, Charles Jencks ne informeaza, in The Language of Post-Modern Architecture, ca „arhitectura moderna a murit in St. Louis, Missouri pe 15 iulie 1972 la ora 3.32 PM (sau cam atunci), cind complexului arhitectural de trista notorietate Pruitt-Igoe – mai exact, citorva cladiri de beton din componenta lui – i s-a dat un coup de grace cu ajutorul dinamitei“. Tot asa, in filozofie, criza modernitatii survine brusc in 1978 (sau parca 1979, „spre seara“), cind Andrei Plesu isi da seama ca Hegel nu-i e de cine-stie-ce-folos (v. Jurnalul de la Paltinis).

In stiinte, economie, teologie sau istoria bise-ricii, alte date, mai mult sau mai putin discutabile, au fost invocate. In literatura recenta, americana si nu numai americana, exista un anume consens in materie de periodizare. Aici, spun criticii, schimbarea survine „pe la sfirsitul anilor ’50“, o data cu poetii Beat sau, in fictiune, cu autori ca Nabokov si cel tirziu la inceputul deceniului urmator, o data cu prima generatie post-nabokoviana, cea a lui Thomas Pynchon (V apare in 1963).
La Pynchon voiam sa ajung de fapt, si prin el inapoi la 25 ianuarie 2004. Aceasta zi ofera inca o dovada ca transformarea despre care vorbesc s-a petrecut realmente. Mai mult, ca, in linii mari, ea s-a incheiat si ca societatea si cultura americana au absorbit-o complet, fiind la rindu-le profund afectate de aceasta trecerea de la modernitate si modernism la postmodernitate si postmodernism. Dar despre ce este vorba? Pe 25 ianuarie, reteaua TV Fox a transmis un nou episod din popularul serial de desene animate The Simpsons, episod in care Pynchon insusi are o scurta aparitie.

Aversiunea cvasi-maniacala a prozatorului fata de publicitate e bine cunoscuta. Dar atit Pynchon, cit si DeLillo, ca sa-i numesc doar pe ei, au recunoscut paradoxul celebritatii: refuzul obstinat al faimei sfirseste nu o data prin a te face si mai faimos. Mitul personal se consolideaza in timpul si in pofida absentei din spatiul public, din reviste, de la lansarile de carte, a interviurilor si interventiilor in numele unor cauze nobile etc. The Simpsons e o dovada in plus, marcind fara echivoc transformarea dizidentei postmoderne de acum patruzeci de ani in curent central, daca nu dominant – institutionalizarea postmodernismului, mai simplu spus.
In episodul la care ma refer, Pynchon e, fireste, un personaj de „cartoons“. In plus, el poarta pe cap o punga de hirtie de genul celor folosite in supermarket-uri. O ironie? Probabil. Poate chiar una multipla. Secventa cu pricina „face cu ochiul“ spectatorului informat. Pynchon – si poate nici un alt scriitor contemporan, nici macar Stephen King, nu este ceea ce se cheama o referinta curenta, un household name. Literatura lui este orice, numai accesibila nu, poate cu exceptia romanului Vineland si a textelor culese in 1984 in Slow Learner.

In orice caz, in timpul scurtei sale aparitii, Pynchon se dezvaluie fara sa apara de fapt (v. subterfugiul amuzant al pungii de hirtie). El ni se adreseaza, dupa cum producatorii serialului au anuntat, cu vocea sa reala, dar fara sa ni se adreseze de fapt, caci, la urma urmelor, el este o voce (nici macar o „fiinta“) „de hirtie“, de carto(o)n. Modernismul, as risca o generalizare in acest punct, promite sa fie un discurs al revelatiei transcendente, al iluminarii si dezvaluirii mistice, psihanalitice sau doar psihologice – v. stream of consciousness la Woolf, Joyce, partial Faulkner –, al clarificarilor ultime, hermeneutic-fenomenologice sau epistemologice. Postmodernismul este, dimpotriva, o dezvaluire/invaluire, ia inapoi cu o mina ceea ce a dat cu alta o clipa mai inainte. El mentine, ironic si deliberat, o rezerva – nu e Pynchon insusi un ultra-rezervat mai ceva decit Salinger, un super-timid, un anahoret in epoca Windows? Postmodernismul pastreaza intotdeauna un rest, o logica „diferentiala“, in sens poststructuralist.

In alt sens, surplusul despre care vorbesc aici provine dintr-o convietuire, intersectare si ciocnire reciproc-fertilizanta intre o sumedenie de coduri culturale si discursuri. Din acest punct de vedere, The Simpsons este un monument ridicat hibriditatii postmoderne, lansind o foarte complexa „oferta de lectura“. Cine nu a auzit de Pynchon, de pilda, reactioneaza la alte dimensiuni ale comicului, si vreau sa subliniez ca serialul este in acelasi timp si unul dintre textele culturale contemporane cele mai saturate inter-textual, plin de referinte si aluzii sofisticate si mai putin sofisticate, de la clasicii literaturii universale si americane la Kraftwerk, Arnold Schwarzenegger, Al Gore si la umorul evreiesc.

The Simpsons umple spectaculos si sofisticat prapastia modernista dintre popular si elitist, marginal si central, low-brow si high-brow, „mic“ si „mare“ in cultura, atragind in fata televizoarelor si in sfera participarii culturale active un public extrem de divers.
Vad in asta o performanta culturala care se instituie la antipodul culturii de performanta, in sensul sublim-eroic din Romania anilor ’80, cultura de performanta care trebuie si ea judecata in contextul istoric de atunci. Sa adaug ca, in formula „performanta culturala“, performanta are un sens multiplu. Mai intii, unul spectacular, legat de spectacol, adica, pentru ca, la urma urmelor, The Simpsons nu e altceva decit un show. Dar avem de-a face si cu o adevarata „realizare“, un succes, un simptom de prima ordine al unui proces de fuziune si democratizare in cimpul cultural.

Aparent, acest proces are loc in subdomeniul culturii populare; in fond, el inaugureaza un spatiu in care frontiera modernista dintre popular si elitar e permanent contestata, scrisa si rescrisa, aproape imposibil de fixat. Postmodern el insusi, Pynchon devine in The Simpsons un bun de mult mai larg consum. Cam in pripa, criticii l-au numit pe Pynchon un „Joyce al saracului“. Admitind ca au totusi dreptate, The Simpsons ofera varianta unui „Pynchon al saracului“. Si inca ceva: un exemplu de cultura vitala, dinamica, acomodanta, esentialmente carnavalesc-polifonica. Nu e loc in acest tip de discurs pentru „totalitarismul culturii“ si pentru discutabilele lui ierarhii, pentru „eroism cultural“ si sacrificii pe altarul „Dumnezeului culturii“. Importante la vremea lor, dar cit de inadecvate astazi, ma gindeam, toate aceste ritualuri antiseptice, exceptionaliste. O cultura normala este o cultura fara eroism, fara saraci (cu duhul culturii) si bogati. Sau o cultura in care cu totii putem fi eroi.

Retrospectiv, acesta este modelul cultural – pe deplin sincron – propus, inca la modul „esopic“, de tinerii scriitori din Romania anilor ’80 in cartile si revistele lor, dupa 1989 explicit si programatic in Contrapunct, iar apoi in succesorul acestuia, Observator cultural. Nu a fost simplu acum 15 ani si nu este simplu nici acum, avind in vedere inertiile si rezistentele de tot felul. Acestea mi se par inca „hegemonice“ in cultura romana, marcind un „totalism“ sau chiar „totalitarism“ cultural anacronic, care isi prelungeste agonia dincolo de decesul de-acum irevocabil al totalitarismului politic.

Asistam totusi, mi se pare, la un moment de limpezire si diversificare a paradigmelor culturale pe ruinele mai vechii omogenitati, atit de artificiale in fond. Nimic mai natural, aceste paradigme – nu intotdeauna incompatibile, de altfel – se afla in conflict, iar conflictul in sine mi se pare incurajator, un semn de maturitate, desi el continua sa sperie pina si comentatori inteligenti precum Dan C. Mihailescu. Cred, de fapt, ca mai multa polemica (de substanta si nu doar de orgolii ranite) e de dorit. Cantitatea si nivelul polemicilor sint barometrul adevarat al unei culturi, si nu am decit admiratie pentru tenacitatea cu care Observator cultural refuza, in ciuda presiunilor, sa renunte la calitatea de forum al dezbaterii exigente, fara preconceptii, fara subiecte tabu si fara inhibitii. „Olimpieni“ precum Andrei Plesu se simt obligati sa coboare, alarmati si hipertensivi, in aceasta arena ca „sa faca ordine“, cu ridicola aroganta? Cu atit mai bine. „Nu e momentul“? Ba este, asa cum revista a raspuns raspicat in repetate rinduri. Critica culturala practicata curajos si sistematic in paginile Observatorului cultural mi se pare salutara.

Ea ii incomodeaza pe multi, aceasta nu e mai putin clar, si nu e sigur ca va deveni populara peste noapte, avind in vedere ambianta „hegemonica“ mai sus descrisa. Aceasta modalitate de interogatie continua sa siciie precum socratica musca sau nicasianul soarece, dar nu in felul in care cronica literara – gen cultural „absolut“ cu ani in urma – enerva autoritatile comuniste, cind critici de autoritate puteau respinge un text pe terenul asa-zicind neutru al esteticului. Aceasta critica culturala irita pentru ca nu ezita sa citeasca un poem, un eseul filozofic, o carte de memorii, o pictura sau un discurs politic „in raspar“, against the grain si impotriva aparentelor, „zgiriind“ suprafata textului si timpanele celor obisnuiti doar cu muzica sferelor, pentru a aduce la lumina un mesaj mai larg, o optiune politica inconstienta sau inavuabila, o ideologie mai mult sau mai putin stingaci incifrata.

Avem aici de-a face cu o critica „iritanta“ literalmente si in toate sensurile. Este o critica „in raspar“ si nu mai putin una „in context“, integrind formalul si politicul, sfera privata, in care iau nastere dramele identitatii, si cea publica, unde eul devine subiect si, vrind-nevrind, interpreteaza o partitura pe care nu a inventat-o si care traverseaza, modifica si se lasa modificata de alte partituri, voci si reprezentari. Criticii si scriitorii in curs de afirmare in anii ’80 au avut intuitia clara a potentialului de insurgenta pe care il continea o asemenea intelegere a „personalitatii creatoare“, implicit a scriiturii si culturii. Dupa ’89 si cu precadere in revistele pomenite mai sus, intuitia devine exercitiu curent, lupa prin care totul poate fi revazut si revizuit. Nimic nu mai pare sigur (neechivoc, stabil) ori singur (izolat, necontaminat). Prin urmare, totul, in principiu, se poate renegocia, critic vorbind, conexiuni si implicatii ies la suprafata acolo unde critica mai veche distingea doar metafore si metonimii eterice, fapte izolate, taxonomii stabile, ierarhii sculptate in piatra si o menajerie pitoresca de monstri sacri. Conceptele de autonomie si transcendenta, in protejarea carora, deloc paradoxal, cenzura comunista era atit de interesata, sint primele victime ale noului tip de critica.

Problema pe care acesta o pune nu mai e doar de ordinul „intelegerii“, ea nu mai consta doar in a „intelege“ un text, un trop, un procedeu narativ, ci in a intelege consecintele acestei intelegeri insesi, implicatiile mai profunde ale concluziilor oferite de hermeneutica traditionala, de poetica, retorica, naratologie, semiotica, mai departe, dincolo de critica, in filozofie, istoriografie, pedagogie etc. Ceea ce acorda legitimitate acestui supra-model critic este formula integratoare a postmodernitatii: un model sau o forma de a intelege, practica si interpreta cultura asumate curajos de catre generatia anilor ’80 si a celor care i-au urmat; un model care ofera, prin Observatorul cultural si prin directia reprezentata de acesta, cum spuneam si cu alt prilej, o alternativa care obliga.

Greensboro, North Carolina