OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zilele trecute mi-au căzut ochii pe articolul „Plăcerea privitorului“ scris de Adriana Oprea în Time Out, din 10 decembrie 2008, despre expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească, deschisă la sfîrşitul anului trecut la Galeria Veroniki Art, articol, de altfel, favorabil. Dar sentimentul pe care mi l-a lăsat lectura lui mă face să scriu acum aceste rînduri, mai ales pentru că nu este un caz izolat, ci expresia unei atitudini des întîlnite în rîndul generaţiilor tinere. M-am interesat cine este autoarea şi am aflat că este masterandă la Istoria şi Teoria Artei şi lucrează la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, secţia Documentare. Aceasta ar putea explica stîngăciile de redactare, repetiţiile şi vocabularul destul de restrîns, toate inerente începutului de drum. Nu despre aceste lucruri doresc să vorbesc, ci despre tonalitatea în care este scris articolul.

 

Expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească punea în valoare creaţia unora dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani din generaţiile vîrsnice, mulţi dintre ei activi şi astăzi, iar opera lor face parte, fie că vrem sau nu, din patrimoniul cultural al ultimilor 50 de ani. Chiar la începutul articolului sînt amintiţi o parte dintre expozanţi: Sultana Maitec, Ion Sălişteanu, Mihai Horea, Ion Nicodim, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş, Ion Bitzan, Florin Niculiu, în expoziţie fiind expuse lucrările a 26 dintre cei mai importanţi artişti ai generaţiei despre care vorbim. „Există oameni cărora aceste nume nu le spun nimic, dincolo de trezirea unor vagi noţiuni de istoria artei româneşti petrecute înainte de ’89…“ Judecînd la rece, autoarea declară că se numără printre ei, dar că „există oameni pentru care acestea nu sînt doar nume, configuraţii vizuale, ci sînt adevărate personaje în carne şi oase, care au trăit şi au făcut artă la un moment dat, acoperind o secvenţă, discutabilă şi alunecoasă, dar cît se poate de reală şi concretă în istoria artei autohtone“. Suficienţa afirmaţiilor este deconcertantă, şi de aceea am simţit nevoia să redau acest pasaj, pentru a pune în discuţie nu doar carenţele culturale ale unui viitor specialist în domeniu, ci un fenomen mult mai amplu, ce ţine de ignoranţa afişată, de incapacitatea de a vedea dincolo de lumea imediată, de lipsa de interes pentru o istorie apropiată, pe care ar trebui să o cunoaştem. M-am întrebat deseori cum s-a putut ajunge la această falie între generaţii, la acest dezinteres faţă de un trecut care ne aparţine. Nu putem vorbi aici doar despre revolta firească, despre opoziţia dintre generaţii, ce întreţine mersul mai departe, sau despre o contestare creatoare. Este negarea afişată cu suficienţă, ce vine din refuzul cunoaşterii şi al dialogului, o realitate întîlnită nu doar la nivel cultural, ci mai ales în plan social, o vedem pe stradă, în autobuz, în familie, manifestîndu-se în cel mai bun caz prin ignorare, dar, nu de puţine ori, printr-o agresivitate greu de stăpînit.

 

Sentimentul că lumea este interesantă şi că există doar prin ceea ce se petrece acum este un concept destul de răspîndit. Despre o „cultură a memoriei“ vorbim la un nivel superficial, ea se afirmă prin imagini şi sloganuri verbale standardizate. Societatea de consum a creat tipul de eveniment ce propune o realitate vizuală care nu se cere analizată, ci doar preluată, oferta se primeşte gata mestecată, trebuie doar să te laşi cuprins de mirajul ei. Statutul specialistului s-a relativizat în această „ambianţă democratică“, iar asumarea şi responsabilitatea afirmaţiilor făcute sînt lucruri aproape de neconceput în mass-media, astfel încît incultura a atins limite greu de controlat. Percepţia avută asupra ultimilor 50 de ani, perioadă în care au trăit părinţii lor, în care mulţi dintre cei care se exprimă astăzi şi-au petrecut copilăria, arată necunoaştere, dezinteres, superficialitate. Nu este vorba de a nu avea atitudine critică, de a nu recunoaşte limitele ideologice ale perioadei despre care vorbim. Dar este de dorit ca opiniile să se formeze în cunoştinţă de cauză, afirmaţiile să fie expresia analizei şi a gîndirii proprii, să se pună în balanţă binele şi răul, să se poată privi fără subiectivitate. Vina acestei situaţii ne aparţine tuturor. Nouă, celor care avem în urmă o experienţă şi care ne-am consumat o bună parte din existenţă în comunism, încercînd să păstrăm cîte ceva din idealurile unei profesiuni, iar astăzi nu sîntem dispuşi să facem întotdeauna efortul de a susţine, „împotriva curentului“, o realitate ce îşi are propriul adevăr, cu bune şi cu rele, care s-a dovedit, cel puţin în plan cultural, că nu este de neglijat. Retragerea în planurile secunde, lipsa instituţiilor care să analizeze, să pună în valoare fenomenul cultural al celor 50 de ani de comunism au creat drum necunoaşterii, atitudinii agresive, au făcut să fim de foarte multe ori revoltaţi în faţa afirmaţiilor, a concluziilor exprimate.