OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anul 1989 a adus in Polonia nu doar schimbarea sistemului politic si economic si libertate deplina si democratie, dar a trezit si uriase sperante legate de cultura. De la scriitori si cineasti, de la creatori, in general, se astepta ca, in sfirsit, nestinjeniti de cenzura, bucurindu-se de libertatea cuvintului si de libertate artistica, sa descrie o Polonie aflata in momentul celei mai mari schimbari de aproape 50 de ani incoace. S-a crezut ca sertarele scriitorilor erau pline de romane exceptionale si ca scenaristii si regizorii de film ne vor darui dintr-o data capodopere. in textele critice unii chiar au comparat anul 1989 cu anul 1918, cind Polonia, dupa incheierea primului razboi mondial, si-a dobindit deplina libertate dupa 123 de ani de ocupatie.

S-a afirmat ca a III-a Republica1 se va dovedi brusc cel putin la fel de bogata in opere ca si sora ei mai virstnica, a II-a Republica2 – o tara saraca, macinata de conflicte, nedemocratica, insa totodata fascinanta prin istoria sa, inclusiv cea culturala. Dar sertarele renumitilor scriitori s-au dovedit a fi goale.

Fiecare schimbare politica majora atrage dupa sine si o schimbare a generatiilor. Era inevitabila iesirea in scena a unor noi generatii, care nu participasera la cultura Poloniei Populare din cauza ca erau prea tinere. Si deodata s-a dovedit ca noii, tinerii scriitori nu doreau citusi de putin sa scrie despre Polonia, despre politica, despre dilemele morale ale parintilor lor – voiau sa scrie despre problemele lor personale si respingeau ostentativ obligatiile scriitorului fata de societate, negau pozitia artistului polonez, care trebuie sa se exprime in chestiuni fundamentale pentru tara, a artistului care ar trebui sa se defineasca politic, precum si din punctul de vedere al viziunii sale despre lume. Simbolul acelor vremuri va ramine poezia lui Marcin Swietlicki Catre Jan Polkowski, in care tinarul poet, pe atunci debutant, astazi un clasic al generatiei de mijloc, declara in mod explicit ca, pentru el, este mai important un dinte care il doare decit traditia romantica poloneza, eliberatoare a natiei, in sens mai larg – politica, in care crescusera generatii dupa generatii pret de doua veacuri.

Swietlicki a devenit atunci o figura emblematica a tinerei generatii de scriitori, imediat denumita „generatia bruLion-ului“. bruLion era o revista artistica, aparuta inca din anii ’80, la inceput in ilegalitate, dar care, la inceputul anilor ’90, sub redactia charismaticului redactor-sef Robert Tekieli, s-a ridicat la rangul de simbol al unei mari schimbari artistice si de generatie si, ca sa folosim un termen foarte la moda in Polonia, a devenit o revista „de cult“. Despre ea s-au scris numeroase articole, lucrari de diploma si monografii, si si-a asigurat un loc important in istoria culturii poloneze. Dinamica vietii culturale in Polonia este insa atit de mare, incit astazi aproape nimeni nu mai rosteste acest nume, iar revistele, care la inceputul anilor ’90 erau componente active ale culturii poloneze, au fost complet marginalizate, ajungindu-se ca nimeni sa nu le mai acorde atentie. Viata culturala s-a mutat in zona ziarelor de mare tiraj, a revistelor saptaminale bogat ilustrate si chiar a revistelor pentru femei, in timp ce disputele estetice au fost inlocuite de birfe si campanii promotionale. Profesiunea de scriitor s-a ales chiar cu propriile sale celebrities, dintre care se remarca Jerzy Pilch, exceptional stilist si maestru indubitabil al foiletoanelor stralucite, ale carui cunostinte din lumea stelelor de televiziune au emotionat chiar revistele bulevardiere.

„Generatia bruLion-ului“ a fost o generatie numai sub aspectul datei nasterii membrilor sai, care – in cazul acestor scriitori – s-a aflat in prima jumatate a anilor ’60. Au fost insa „aruncati“ in ea diversi autori, cum ar fi Marcin Swietlicki, sau prozatori ca Andrzej Stasiuk, Manuela Gretkowska, Olga Tokarczuk, adesea autori care nu aveau nimic in comun cu revista lui Robert Tekieli. Astazi, toti acestia sint creatori de sine statatori, independenti, si constituie „prima liga“ scriitoriceasca (inclusiv daca avem in vedere tirajele cartilor lor), desi pozitiile lor, de noi clasici, au fost puternic zdruncinate de autori mai tineri, nascuti in anii ’70 si chiar ’80.
Literatura anilor ’90 a fost dominata de evadarea din politic, de cautarea asa-numitelor „mici patrii“ (Pawel Huelle, Stefan Chwin), peregrinari prin provincii (Stasiuk, Tokarczuk), scandaluri de moravuri (Gretkowska), feminism (Izabela Filipiak), dar ar fi zadarnic sa cautam in cartile acestora raportari nemijlocite la contemporaneitatea poloneza.

De citiva ani avem insa de-a face cu o schimbare fascinanta in literatura. in stil mare si cu trezirea atit a interesului criticii, cit si a celui al pietei de carte, revine asa-numita literatura angajata, cindva repudiata pentru caracterul ei conjunctural politic, astazi – ceea ce este interesant – scrisa in principal de tineri autori pentru care Polonia Populara reprezinta mai degraba un muzeu etnografic al popculturii socialiste decit un regim de opresiune comunist. in obiectivul acestor autori (Slawomir Shuty, Daniel Odija, Mariusz Sieniewicz) s-a aflat tinarul „capitalism salbatic“ polonez, lumea consumismului nesabuit, care alunga din noi orice nevoi mai inalte, spirituale. A aparut o literatura preocupata de minoritatile sexuale (indraznetul roman gay Lubiewo al lui Michal Witkowski), a inceput sa straluceasca steaua remarcabilului talent al Dorotei Maslowska, cea care a publicat brusc, la 19 ani, romanul ei de debut Razboiul polono-rus sub drapelul alb-rosu (Wojna polsko-rosyjska pod flaga bialo-czerwona).

Un simbol al acestei schimbari sint ultimele carti ale lui Stefan Chwin, scriitor cu peste 20 de ani mai virstnic decit cei amintiti anterior, care a abandonat scrierile mitografice in favoarea unor romane social-fiction instalate in realitatile politice ale Poloniei contemporane. Cazul Manuelei Gretkowska, cindva principala autoare a unor scrieri generatoare de scandaluri care astazi isi manifesta catolicismul sau burghez, este si mai interesant: dupa o pauza de citiva ani, Gretkowska a revenit cu un nou roman si cu… Partidul Femeilor, pe care ea insasi l-a fondat si cu care intentioneaza sa intre in Parlament dupa urmatoarele alegeri. Gratie acestui neasteptat activism politic si prezentei sefei Partidului Femeilor in media, romanul Femeia si barbatii (Kobieta i mezczyzni) s-a aflat in capul listei bestseller-urilor.
A fost marginalizata complet in discursul public importanta poeziei, care ani intregi a fost mindria literaturii polone si pe tema careia, inca acum 10 ani, se purtau ample dispute. Importanta pietei de carte a crescut, ceea ce face ca astazi principala intrebare despre o carte sa fie „Cite exemplare ale romanului s-au vindut?“. Aspectele strict artistice, dupa cum ne putem imagina, sint mai degraba de importanta secundara. Dominant este asa-numitul discurs mediatic, care pune accentul pe personalitatea unui autor, biografia acestuia fiind un element cel putin la fel de important ca talentul de scriitor.

Dupa anul 1989 se astepta foarte mult si de la cinematografie, care, poate chiar intr-o mai mare masura decit literatura, indeplinise in epoca comunista un rol de consemnator al evenimentelor politice, ca sa nu amintim decit filmele clasice ale lui Andrzej Wajda: Omul de marmura si Omul de fier.
Daca am incerca sa definim intr-un fel cinematografia poloneza de dupa 1989, ar trebui probabil sa o numim „cinematografie sociala“. Nu a aparut nici o noua „scoala poloneza“, dupa modelul celei din anii ’60 sau al „cinematografului nelinistii morale“ din anii ’70; totusi, interesul regizorilor pentru societatea noastra in dimensiunile cele mai intunecate ale acesteia semnifica faptul ca avem de-a face cu inca un capitol interesant al cinematografiei poloneze.
Filmele ultimilor ani pot fi considerate ca reprezentind trei curente distincte: filmele „prea angelizate“, al caror erou este un individ sensibil, singuratic, care infrunta o lume cruda (personal – circumspect vorbind – nu sint adeptul acestor filme).

Exemple ale unei asemenea angelizari excesive sint Edi al lui Piotr Trzaskalski – povestea unui subtil culegator de fier vechi, care citeste Shakespeare – si Urme de bici (Pregi) de Malgorzata Piekorz, film realizat dupa mult apreciatul si premiatul roman Gunoiul (Gnoj) de Wojciech Kuczok – despre constringerea familiei care stigmatizeaza viata viitoare a victimei sale. Un al doilea curent il reprezinta cinematograful comercial, comediile deloc amuzante si adesea chiar jenante, filmele de dragoste si calcurile poloneze dupa filme occidentale de senzatie. Artistic vorbind, ele sint, de regula, imposibile, dar – cum se intimpla – repurteaza mari succese de casa. Al treilea curent – singurul care se intilneste cu remarcabilul – este chiar cinematograful care arata o fata urita a Poloniei si cele mai rele trasaturi ale polonitatii. Un film clasic (chiar daca a fost un film de senzatie si comercial, dar a ilustrat exceptional realitatea poloneza de dupa 1989) este Ciinii (Psy), realizat de Wladyslaw Pasikowski, cu rolul genial al lui Boguslaw Linda, la vremea aceea „durul“ numaru’ unu al cinematografiei poloneze. Ciinii povestea despre fosti securisti care trec in noua politie, democratica. Un cinema dur, plin de votca si injuraturi, in acelasi timp un exceptional film de moravuri si un semn remarcabil al unui moment politic de rascruce.

Ciinii a reprezentat un autentic soc pentru un public obisnuit cu o cinematografie concentrata asupra dilemelor interioare ale eroilor sai. Spectatorii revoltati intrebau cu glas tare: e oare permis sa facem eroi din niste functionari demoralizati ai Securitatii comuniste?
Pentru filmul polonez al ultimilor ani, nume-cheie sint totusi cele ale unor regizori cunoscuti in strainatate mai putin decit Andrzej Wajda, Krzysztof Zanussi sau regretatul Krzysztof Kieslowski. Este vorba despre Krzysztof Krauze si Marek Koterski. Primul a realizat filmul Datoria (Dlug), despre tineri oameni de afaceri polonezi santajati de un gangster, care nu pot gasi ajutor la politie si sfirsesc prin a-si face singuri dreptate, omorind un bandit. Filmul a zguduit opinia publica, deoarece s-a bazat pe un fapt real, iar simpatia spectatorilor a fost de partea ucigasilor. Cel mai recent film al lui K. Krauze, Piata Mintuitorului (Plac Zbawiciela), povesteste despre patologii de familie in versiune poloneza: o tinara pereche, neputindu-si cumpara o locuinta, este condamnata sa traiasca in acelasi apartament cu mama, si trece de la iubire la o ura de-a dreptul extrema, ajungindu-se astfel la o situatie in care toti sint si victime, si calai totodata.

Koterski face o altfel de cinematografie (ca atelier propriu-zis), in principiu, insa, asemanatoare celei realizate de Krauze, in sensul ca si el prezinta decaderea clasei poloneze „de mijloc“. Ziua nebunului (Dzien swira) este povestea pauperizarii unui intelectual frustrat, aflat la o virsta de mijloc, care si-a irosit viata si are sentimentul infringerii, dar in acelasi timp nu este capabil sa-si invinga ura impotriva lumii care-l inconjoara. in schimb, filmul Toti sintem Isus (Wszyscy jestesmy Chrystusami) spune povestea unui alcoolic care – la fel ca protagonistul din Ziua nebunului – isi rateaza viata in mod spectaculos, dar, cum ii sta bine polonezului, o face pompos, patetic si jalnic totodata. Eroul ambelor filme poarta acelasi nume – Adam Miauczynski, caci de citiva ani Koterski „scrie“ consecvent cronica decaderii „polonezului autentic“.

Atit in cazul literaturii, cit si al filmului, se ciocnesc doua optiuni: artistica si comerciala. Recenziile excelente ale criticilor, premiile luate in bransa, respectul spectatorilor si al cititorilor adesea nu se reflecta deloc in numarul volumelor sau al biletelor de cinematograf vindute. O comedie cu un umor gros, plina de glume licentioase, va avea in salile de cinema un public de zece ori mai numeros decit un film remarcabil din punct de vedere artistic, despre care s-a scris pe larg la superlativ in publicatiile cele mai importante si mai serioase.
Se pare ca lucrurile stau totusi altfel in teatru si in arta plastica din Polonia. Aici avem de-a face cu o dominatie totala a unor creatori adesea avangardisti, provocatori de scandaluri, care distrug tabuuri culturale, sexuale. Comercialul in teatru sau in pictura nici nu intra in calcul daca vorbim de receptarea larga. Cel mai celebru pictor polonez, in plus bucurindu-se de succes comercial in Occident si avind lucrari in numeroase colectii din strainatate este Wilhelm Sasnal, un creator ridicat din underground, care a trecut prin fascinatia atit a muzicii punk cit si a benzilor desenate. Autorii unor performance-uri si instalatii (Katarzyna Kozyra, Pawel Althamer, Artur Zmijewski, Zbigniew Libera), adesea repudiati pentru ofensarea moralitatii sau a religiei, se intimpla sa fie detestati de o parte a criticii si a publicului, totusi despre ei se vorbeste, si nu despre autorii unor mizgalituri pe placul snobilor burghezi.

in teatru, prioritatea revine regizorilor (teatrul polonez este un teatru al regizorilor, si nu al dramaturgilor), care au intrat in scena chiar dupa 1989 si au devenit renumiti adesea dincolo de hotarele Poloniei, cum ar fi Krzysztof Warlikowski sau Grzegorz Jarzyna, ale caror spectacole au facut obiectul unor dispute cu adevarat foarte aprinse. Acest grup de tineri regizori, cum i-a numit criticul de teatru Piotr Gruszczynski, „mai tineri, mai talentati“, se largeste mereu. Am putea avea impresia ca nu se produce clasicul schimb de nume „fierbinti“, ci ca doar se tot adauga mereu alte nume, iar spatiul ocupat de criticile teatrale din presa poloneza adesea este mai mare decit cel al recenziilor cartilor si filmelor. Jan Klata, Maja Kleczewska, Michal Zadara sint doar citeva dintre descoperirile cele mai recente al teatrului polonez.

Situatia teatrului si a artelor plastice este mai buna decit cea a cinematografiei si literaturii, pentru ca cele dintii nu sint atit de dependente de legile pietei precum filmele si cartile. Aici nu exista opozitia artistic/comercial si, in acelasi timp, interesul permanent pentru noile realizari ale regizorilor si artistilor conduce fructuos la controverse si dezbateri pe marginea creatiilor lor. Au disparut, in schimb, marile dezbateri din jurul literaturii, iar scriitorii au devenit figuri ale culturii pop, trezind interesul mai mult prin felul in care se imbraca decit prin ceea ce creeaza. Regizorii si artistii plastici „tin steagul“ si discuta numai despre arta lor, in schimb, de la scriitori se asteapta mai curind sa vorbeasca despre garderoba lor, relatiile lor amoroase sau despre calatoriile lor mai mult sau mai putin exotice.
Daca in epoca Poloniei Populare cultura poloneza isi avea cel mai mare dusman in cenzura comunista, astazi ea trebuie sa infrunte piata. Sa speram ca piata nu va reusi sa puna complet stapinire pe cultura.

–––––––––––––––
1. a III-a Republica – Republica Polona, vechea denumire a statului polonez, readoptata la 29.12.1989 (n.tr.).
2. a II-a Republica – Republica Polona, denumirea oficiala a statului polonez intre anii 1921-1952 (n.tr.).

Krzysztof VARGA (n. 1968, Varsovia) – prozator, critic literar, jurnalist, redactor al cotidianului Gazeta Wyborcza. Autor al mai multor volume de proza (Baietii nu pling, Bildungsroman, 45 de idei pentru un roman, Mortalitate, Tequila, Karolina), care plaseaza probleme filozofice si existentiale in contextul popculturii Varsoviei contemporane. Cartile sale, devenite deja carti-cult, vorbesc despre viata cotidiana a tinerilor intelectuali din Varsovia anilor ’80-’90, dar si despre mari teme literare, cum ar fi cea a mortii.