Autor: 
Categoria: 
Petre Stoica a fost, pînă de
curînd, contemporanul nostru, unul dintre acei scriitori a
căror prezenţă în lume, oricît de retrasă, părea să
dea sens şi coerenţă realităţii haotice în care trăim.
Poet născut, şi nu făcut, original şi profund, capabil să
recompună din frînturi de real întreaga poezie a lumii,
Petre Stoica a dispărut la sfîrşit de martie, la fel de
discret cum a trăit. Dispariţia lui nu a fost consemnată de
televiziunile din România, iar presa cotidiană, cu doar două
excepţii (Cotidianul şi Evenimentul zilei), nu a considerat moartea
unui poet o ştire de impact. În nici un caz una care să
stîrnească valul de „emoţie populară“ provocat de o altă
înmormîntare, oficiată în incinta Ateneului şi
apoi la Cimitirul Bellu. Judecînd după timpul alocat de două
dintre televiziunile de ştiri înmormîntării unui
interpret de muzică populară (şi nu întotdeauna autentică),
fost parlamentar al Partidului România Mare, n-a lipsit mult să
se declare doliu naţional. În acest caz, între doliu şi
circ distanţa n-a fost prea mare, iar spectacolul a asigurat celor
două posturi ratinguri imbatabile.
Lumea în care trăim pare, de
multe ori, o caricatură grotescă, indiferentă la valori culturale,
cînd nu chiar mefient-dispreţuitoare. Rămîne, după
despărţirea de Petre Stoica, un gust, „o tristeţe de sabie
ruginită/ sarea din pîine se întunecă/ Lumina din
floare putrezeşte/ şi rămîne un spaţiu nemărginit/ plin de
oglinzi care te înghit mereu şi mereu/ rămîne o
tristeţe de sabie ruginită“. Rămîne o lume ce-şi macină
în gol postúrile şi imposturile, bucuriile şi
eşecurile, răsfrîntă în oglinda înşelătoare a
mass-mediei de toate zilele, acolo unde, oricît de greu ne-ar
fi să ne obişnuim, culturii îi revine rolul de cenuşăreasă.
E o tendinţă universală, ştiu, şi România nu face
excepţie, dar parcă procentul de gregaritate, de trivialitate şi
mahala, revărsat zilnic de televiziunile autohtone şi de
majoritatea publicaţiilor cu tiraje mari, e excesiv şi acoperă
gesturi şi personalităţi culturale autentice.
Discreţia, decenţa, bunul-simţ şi
bunul-gust, valoarea (culturală, estetică, umană), răbdarea de a
duce la bun sfîrşit o cercetare îndelungată, efortul de
a construi încet şi temeinic, precum şi refuzul coteriilor
sînt insesizabile în carnavalul cotidian, unde triumful
este, de cele mai multe ori, al celor deprinşi să gesticuleze şi
să rostogolească, incontinent, torente de vorbe neîmblînzite
de reguli sintactice. Acestea sînt valorile pe care redactorii
şi colaboratorii Observatorului cultural au mizat atunci cînd,
prin voturile lor, au contribuit la alcătuirea listei de
nominalizări la Premiile revistei, făcînd astfel ca misiunea
juriului să fie extrem de dificilă. Nu e uşor să alegi din cinci
sau şase cărţi de calibru greu şi foarte diferite între ele
ca formulă şi stil. Dar tocmai în (aproape) imposibilitatea
alegerii constă provocarea şi fascinaţia oricărui premiu decernat
în cele din urmă. Iar valoarea unui premiu, indiferent cine
l-ar acorda, e dată, cred, de calitatea competitorilor, în
condiţiile în care orice alegere e subiectivă şi, făcînd
„dreptate“ unuia, îi „nedreptăţeşte“, inevitabil, pe
ceilalţi.
Anul care a trecut a fost anul prozei, dar imediat mă
gîndesc că nici poeţii nu au fost mai prejos. Cît
despre critici, istorici, teoreticieni şi memorialişti, ce să mai
spun? Bucuria de a consemna apariţii de vîrf e indubitabil
umbrită de neputinţa de a oferi trofee tuturor. Tocmai de aceea
mi-aş dori ca, în timp, atunci cînd vom putea vorbi de o
tradiţie a Premiilor Observatorului cultural, simpla nominalizare să
constituie, ea însăşi, un premiu. Nu aşa se întîmplă,
oare, în Occidentul la care visăm, pe care îl apreciem
şi la care ne raportăm din ce în ce mai des?
RSS Feed
Newsletters