OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Context si toleranta

Citesc, la sfatul unui prieten, un articol din Dilema de acum citeva saptamini, intitulat Vigilenta resentimentara si semnat de Andrei Plesu. Articolul vizeaza eseul meu despre recenta carte a lui Mircea Cartarescu, Pururi tinar, infasurat in pixeli („Modelul Cartarescu“ versus „modelul Patapievici“. Discursuri culturale si alternative politice in Romania de azi, aparut in Observatorul cultural, iulie 2003). In acel eseu nu recenzam propriu-zis volumul lui Cartarescu. In fond, nu mi-am propus sa scriu o recenzie. Voiam mai curind sa pun in lumina o anume valoare exponentiala a cartii prin contrast cu opera altui autor, H.-R. Patapievici. Scopul era acela de a distinge, dincolo de inevitabilele puncte de intersectie – care exista, dar care cad pe un plan secund, din punctul meu de vedere –, doua modele culturale si implicatiile lor politice. Si unele, si altele mi se pareau, din unghiul din care priveam problema, plauzibile. In alte cuvinte, opozitia de care vorbeam si pe care o descriam nu doar in termeni estetici, ci si „ideologici“ era pertinenta. Cum se spune, contextul sfinteste textul, iar in contextul si prin prisma in care eu ii citeam pe cei doi scriitori, asa stateau – si stau – lucrurile. Din perspectiva unei asemenea lecturi de ideologie culturala, recomandam „modelul Cartarescu“ ca pe o alternativa posibila. Numeam aceasta o alternativa care „obliga“, nu in sensul ca ar fi „obligatorie“, ci pur si simplu in sensul ca se impune macar ca un obiect de reflectie, avind in vedere momentul de postmodernitate globala sau pe cale de globalizare in care ne aflam ori, unii dintre noi, vrem sa ne aflam.
Textul meu nu era prescriptiv (ce idee!). El exprima pur si simplu o preferinta personala. Intelectualmente vorbind, refuzam sa tolerez un model cultural in esenta intolerant si imi marturiseam entuziasmul pentru pluralismul cosmopolit, nonparohial, postmodern al lui Cartarescu, compatibil cu cel pe care l-am intilnit la alti scriitori de faima. Similitudinile mi s-au parut remarcabile si datatoare de speranta. Pururi tinar... a fost o tonifianta descoperire – redescoperire, de fapt. Cartea in sine m-a impresionat profund, dar miza ei devine si mai clara – cel putin pentru mine – la capatul lecturii „contrastive“ pe care am propus-o.

Acesta este contextul eseului meu, dar autorul din Dilema are altul. El „stie“ ce se „ascunde“ in spatele „Modelului Cartarescu“... si nu ezita sa il „demaste“ pe autor. Nu cunosc folclorul urban (suburban?) care i-a folosit drept sursa si nici nu o sa pierd vremea acum publicind „varianta autorizata“. Notez doar ca, in aceasta calitate biografist-anecdotica („tabloida“), autorul e interesat intr-un proces de intentie, nu intr-o discutie de idei sau optiuni. Ca atare, nici una dintre observatiile mele nu este analizata cu adevarat, respinsa cu argumente. De altfel, m-am amuzat copios sa constat ca Vigilenta resentimentara comite, punct cu punct, toate abuzurile imputate textului meu, inclusiv pe acela de a incerca o „demascare“. Vocabularul Vigilentei... nu este numai neasteptat de vulgar – in fond, textul se vrea o insulta si atita tot. Dar stilul exprima si o mentalitate desueta, cu adevarat incremenita in trecut, incapabila sa vada intr-o dezbatere critica, interesata nu doar de estetic (filozofic), ci si de politic – de articularea reciproca a celor doua domenii, la urma urmelor –, si altceva decit „demascari“ cu prompte consecinte juridice. Ce anacronic – si ce trist, imi spuneam, parcurgind rindurile din Dilema. Ce ridicola aceasta alarma in raspuns la asa-zisul meu „mesaj alarmat“! Autorul articolului declara ca nu urmareste sa se adreseze „magisterial“, „ingrijorat“ tineretului, aratind cum trebuie citit textul meu – pe baza „contextului“ („resentimentar“), cum altfel? –, dar chiar asta face intr-un paragraf precedent, unde isi marturiseste nelinistea privind „efectele“ „Modelului Cartarescu“... asupra felului in care „lumea buna“ l-ar citi (si „amenda“, „evita“, „marginaliza“) pe H.-R.P. Textul din Dilema este – de-abia el – o aparitie „spectrala“, fantoma insomniaca din „noptile din iunie“ pentru care analiza cultural-politica inseamna necesarmente „delatiune“ (la cine oare in 2003?) si „infierare“, plus efectele lor civil-administrative. Acesta este singurul sistem de referinta al autorului, singurul limbaj in care el se poate exprima, singurul timp (trecut) la care isi conjuga impacienta.


Critica si analiza politica

Dar asemenea limitatii fac parte dintr-o structura mai larga, care se intrezareste si da un soi de coerenta negativa Vigilentei.... E vorba, pe scurt, despre un anume fel de a concepe critica, si nu doar critica literara, ci analiza discursului in genere. Reiese clar din textul meu din Observatorul cultural si din altele din ultimii ani – pe care autorul Dilemei nu le-a citit, dar le judeca – o optiune pentru un tip precis de model critic. Din perspectiva acestui model, e legitim, daca nu chiar inevitabil, sa discuti ideologia unui text literar, a unei picturi sau, cu atit mai mult, a unui eseu, pentru ca ele sint „reprezentari“ care nu vin la lumina in vid, ci in coliziune cu alte reprezentari de alta natura, organizate ierarhic, dominante sau subordonate etc., contribuind intr-o masura variabila la perpetuarea sau subminarea unei anume viziuni despre lume, societate, relatiile dintre diferitele grupuri si asa mai departe.

Nu e vorba despre determinism aici – determinismul a decedat o data cu marxismul –, ci de a recunoaste intersectia, intertextualitatea artistica si sociala profunda a oricarui act de „imaginatie“, care astfel devine mai putin eteric, mai plin de istorie si de consecinte asupra istoriei deopotriva. Acest model critic e de data relativ recenta si reprezinta, dincolo de sursele lui teoretice europene, o contributie critica americana, cu un impact de-acum global, la felul in care cultura poate fi citita si, nu mai putin, judecata in termeni politici: nu o politica de partid, ci o politica a reprezentarii, usor lizibila sau, dimpotriva, codificata simbolic. In fine, e vorba de un model care s-a nascut ca o reactie antiformalista, respingind paradigme antecedente precum stilistica traditionala sau analiza de tip imaterial-filozofic neatenta la contextul cultural, la „ramificatii“.
Critica nu va fi niciodata o stiinta, dar evolutia ei e comparabila cu istoria stiintei. Se poate vorbi, cu alte cuvinte, de un anume „progres“, mai precis de o ajustare istorica si culturala a discursului critic – din aceasta perspectiva, a scrie ca Horatiu, Anatole France sau chiar Walter Benjamin astazi ar fi ca si cum ai merge cu caruta pe autostrada, pe scurt, inadecvat. Altfel, fireste, e simplu sa respingi un anume tip de critica – si „bibliografiile“ aferente – ca trendy sau politically correct. Cistigurile intelectuale ale unui asemenea gest sint insa nule.


Political correctness, discurs, identitate

Dar cititorul informat stie ca lucrurile sint mai complicate. Nu e aici locul pentru un excurs detaliat despre political correctness. Nici nu voi spune, cum fac cei ce vor sa evite problema, ca acuzatia de pc este de regula argumentul prostului sau al ignorantului. In fond, autorul din Dilema nu e nici una, nici alta. Atunci, insa, de ce perpetueaza arogant si suficient un cliseu la un nivel minim de efort intelectual? Pc nu este un panaceu critic; a-l invoca nu inseamna neaparat ca ai dreptate, nu te plaseaza automat de partea etica a controversei. Numai naivii pot crede ca pc il descalifica automat pe cel acuzat de asa ceva. Pc face de fapt parte din „metoda“ pe care autorul din Dilema o foloseste de-a lungul intregului articol, aceea a delegitimarii si stigmei, si care include si „contextul“ pomenit la inceput, corespunzind in plan mai larg acelui character assassination urmarit la nivel personal-folcloric. Cum spuneam, asta il intereseaza cu adevarat pe elegantul eseist de altadata, si nu dezbaterea teoretica. Dar profit de ocazie pentru a face o precizare de ordin mai general: in spatele referintelor la pc se ascunde, de regula, o anumita notiune de discurs si, totodata, o optiune politica nemarturisita.

In aceasta privinta, nu pot decit sa formulez observatia de mai sus dintr-un unghi nou: daca accepti ca un poem, desen sau eseu nu poate lua nastere complet independent de alte texte si discursuri care floteaza in spatiul social si care fac parte din structura intima sau din „identitatea“ autorului (si a „autoarei“, nu-i asa?) care scrie sau picteaza, atunci e justificat sa analizezi felul in care poemul, filmul sau tabloul cu pricina intra in dialog cu acele texte si discursuri. Care este „subiectul“ acestora din urma, pe ce se axeaza ele? Pe scurt, ele arunca lumina asupra categoriilor fundamentale care modeleaza spatiul social-politic si privat deopotriva: sexualitate, „gen(der)“, etnie, rasa, virsta etc. Pentru majoritatea criticilor de azi, toate acestea sint imposibil de evitat in analiza critica, fie ca e vorba de Wagner sau de Proust, de T.S. Eliot sau Heidegger. A le lua in considerare, in contexte precise si cu atentie la felul in care aceste contexte le structureaza, nu e o operatiune extranee. E, de fapt, rolul criticii sa intreprinda o asemenea investigatie care, o data pornita, are consecinte „revizioniste“. In practica, acest demers devine inevitabil interdisciplinar, iar formele lui se numesc feminism, studii de „gen(der)“, postcolonialitate si asa mai departe, in diferite combinatii. Scopul demersului este sa recoboare critica pe pamint, sa o faca mai plina de substanta, din nou relevanta din punct de vedere antropologic, social si, horribile dictu, politic, dupa si in pofida abuzurilor sociologismului vulgar.

Pentru multi, aceasta schimbare de paradigma reprezinta un pas inainte, o largire de orizont; pentru autorul Dilemei, doar pc. Natural, nu orice queer study despre Eminescu sau orice evaluare feminista a canonului literaturii romane sint aprioric corecte. Dar principiul de la baza unui asemenea proiect este. Mai mult, el raspunde momentului pe care il traversam, un moment de redefinire „locala“, postumanista si postmoderna, a fiintei umane, individuale sau colective. Cu alte cuvinte, „umanitatea“, „ratiunea“ si alte categorii abstracte inrudite nu mai pot garanta – istoria a dovedit-o – un dialog pe deasupra diferentelor nationale, rasiale, religioase, de optiune sexuala etc. Problema, astazi, e de a gasi un limbaj comun care sa nu ignore si sa nu stearga – intotdeauna dintr-o pozitie de privilegiu si autoritate – asemenea diferente.

Acesta este „contextul“ care conteaza. Dar nici el nu inseamna mare lucru pentru autorul articolului, captiv intr-un timp revolut, bintuit de obsesii „spectrale“. Ce ridicol!, ma gindeam, parcurgind referintele la „Consiliul Culturii“ (!), la diferite comitete, comitii si la cenzura, constatind panica in fata opiniei, corecte sau nu, exprimate de altul, teama de „repercusiuni“ etc. Si ce confuz, in ciuda scopului declarat de „a face lumina“, sa arati „cum stau lucrurile in realitate“! Inca o data, retorica textului din Dilema il intoarce impotriva lui insusi, facindu-l sa piara pe propria-i limba, tradat de o stilistica anacronica si labila, cind ultragiata, cind condescendenta, cind vulgara si pitoresc-neaosa, cind catedratica, biblica sau melancolica.


Cultura, contracultura, Noica

Este, intr-adevar, un text plin de contradictii care cauta contradictii in textul altuia, cum ar fi si aceea tradata, se afirma, de observatia mea despre „nucleul contracultural de la Paltinis“. Dar reiese limpede din „Modelul Cartarescu“... ce inteleg prin „contracultural“ si ca acest inteles este pozitiv. Relatia lui Noica cu regimul totalitar a fost una complexa, in care complicitatea si opozitia se impleteau. Nimic mai obisnuit, de altfel, in istoria recenta si mai putin recenta, in Romania si in alte parti. De aceea, „Noica“ este numele unui text cultural si politic instabil, care poate fi citit in mai multe feluri si e discutabil daca o singura lectura e posibila, daca, hermeneutic vorbind, textul poate fi adjudecat. In lectura proprie si inevitabil „subiectiva“ (cum zice autorul Vigilentei...), ceea ce subliniez este dimensiunea contraculturala a acestui text sau proiect, opozitia fata de „cultura“ oficiala, fata de pseudocultura devenita sub comunism politica de stat – si realizez ca simplific lucrurile, ca politica oficiala ar fi avut motive sa simta un aliat in „Noica“, data fiind aprehensiunea comuna fata de un alt tip de efort „contracultural“, venit din directia „poetilor“ si a „criticilor“. In orice caz, asa interpretez eu „textul“ in cauza. Iar eseul din Observatorul cultural nu reprezinta o retractare, ci o punere in context, o recontextualizare a textului. „Noica“, „Paltinisul“ erau elitiste si exclusiviste – un „cerc“ –, marcau o limita in jurul lor tocmai pentru a se delimita mai clar de incultura pe care sistemul o secreta ca pe o otrava in spatiul public. In acele circumstante, elita, grupul restrins in care initierea si apartenenta se obtineau quasi-ritualic, servea un rost precis, intr-o izolare selectiva si auto-protectoare, subversiva si depolitizanta simultan.


Canon cultural, revizionism

Dar membrii grupului si-au asumat ambiguitatea acestui proiect, ambiguitate care era dublata, daca nu chiar alimentata, de ceea ce insemna concret cultura inauntrul acestui text contracultural. Ma refer la canonul noician, la celebrele liste si programe de lectura, la structura curriculara si la instrumentarul lingvistic („greaca“, „germana“), la orientarea programatica spre clasici si fara prea mare interes pentru experiment, pentru nou, pentru modern (nu mai vorbesc de postmodern). Canonul lui Noica era unul conservator si exclusivist intr-o multime de privinte, o selectie cu rol social selectiv si opozant – iar comparatia care-mi vine imediat in minte este aceea cu Allan Bloom, traducator al lui Platon, autor al cartii de imens succes The Closing of the American Mind si protagonist in Ravelstein, romanul lui Saul Bellow. Reactionind la ceea ce se putea chema, sub comunism, the closing of the Romanian mind, canonul paideic al lui Noica a avut o functie pozitiva la vremea lui, dar a devenit intre timp desuet si neproductiv.
In plus, in restrictiile pe care se intemeia, nu era deloc original. Versiuni ale lui au dominat scolile si universitatile lumii pina nu de mult, pentru a fi in cele din urma „deconstruit“ si dislocat de o versiune mai cuprinzatoare, diversificata si natural „politizata“. El nu mai este folosit pentru scopuri de training (iar Noica se dorea un antrenor cultural) aproape nicaieri. De aceea, Noica nu poate fi un „pionier al vremurilor noi“, postmoderne, multiculturale sau cum vrei sa le numesti. El a fost, in schimb, un punct de reper – „contracultural“ – in vremurile mai vechi, cind elitele si modelele elitare se opuneau inerent politicii comuniste de abrutizare si uniformizare sociala. A jucat, pe scurt, un rol istoric. Dar, admit, asta nu poate impiedica pe nimeni sa reciteasca partitura acelui rol dintr-o perspectiva diferita de a mea.


America untului

Elitele, „oligarhiile intelectualiste“, nu mai putin „cultura de nisa“ in care acestea apar si se opun statului totalitar nu mai corespund, asadar, timpului pe care il traim. Ele nu au disparut, dar nu mai pot fi dominante. In orice caz, au fost sau sint pe cale de a fi absorbite intr-un sistem cultural-educational mai democratic, care secreta un numar mare de scenarii formative. Dar autorul Dilemei continua sa gindeasca in termeni revoluti, potrivit carora „Modelul Cartarescu“... ar exprima frustrarea neomologarii, resentimentul outsider-ului, al carui loc in „elita“ X sau Y a fost intre timp ocupat de altcineva. Ce prezumtie narcisista, si cit de provinciala! – mi-am zis. Si ce perspectiva ingusta, care raporteaza totul la atit cit poate intrezari in nisa, acum imaginara, fantasmatica, si in „contextul“ („alpin“) de acum 13-14 ani! Din nou, ce trist prizonierat in trecut! Ma intreb, de asemenea, despre ce resentiment poate fi vorba daca, asa cum autorul insinueaza caricaturizind involuntar un gind al lui Noica despre Germania, America garanteaza „cariera si trai bun“, ca sa nu mai vorbesc, adaug eu, de libertatea de a spune ce crezi despre Cartarescu, H.-R.P. si despre oricine altcineva, acum, peste zece ani ori niciodata, fara dispensa aulica parafata de arbitrul moral de la Dilema. M-ar fi amuzat, daca nu mi s-ar fi parut mai degraba intristatoare, truda xenofoba pe care acesta o depune in a-l desemna pe semnatarul din Observatorul cultural drept „american“ care vorbeste „de la distanta si nesilit de nimeni“, „de peste ocean“ etc. Aceasta tactica traduce in termeni spatiali temporalitatea defuncta de care vorbeam mai sus si, tot asa, vizeaza o excludere, o invalidare, mobilizarea anticorpilor „bastinasi“. Iata unde duc „noul europeism“, „toleranta“ si nobila alergie la „cenzura“.

Greensboro, North Carolina