OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In America

Aminteam intr-un articol anterior1 despre antipatia ideologizata pe care o serie de personalitati culturale romanesti – grupate mai ales in jurul Romaniei literare, al revistei 22, al Cuvintului – o arata fata de actiunea afirmativa. Aceiasi autori, aceeasi antipatie, aceeasi ideologie si fata de political correctness, formula anglo-saxona al carei cel mai apropiat sens ar fi „atitudinea politica corecta“. De data aceasta, conexiunea tintei cu tarimul american este mai strinsa. Formula s-a impus ca o eticheta pentru acele reforme si atitudini care au inceput sa domine viata academica americana prin anii ’80. Din punctul de vedere al promotorilor, apartinind curentului liberal american, aceste reforme aveau in intentie „reinnoirea practicilor si atitudinilor academice care constituie raul educatiei de nivel superior“2.

Intre obiectivele atitudinii politice corecte intra cresterea diversitatii culturale prin deschiderea unor paradigme noi de cercetare cu accent pe rasa, gen, etnicitate, orientare sexuala si, simultan, prin reducerea spatiului acordat referintelor canonice ale culturii traditionale. Ar mai fi de notat opunerea la dominatia perspectivei euro-centrice sau americano-centrice, a atitudinii heterosexuale, a apelului la adevarul absolut, la obiectivitatea si impartialitatea pura etc.
Majoritatea referintelor din presa noastra nu au in vedere acest sens larg al atitudinii politice corecte. Sau, cel putin, nu o asociaza curent dezbaterilor privitoare la feminism, la relativism, care se desfasoara deja in paginile unor reviste culturale. Mai curind, antipatizantii atitudinii corecte au in vedere „codurile de exprimare“ (speech codes). Unele institutii academice americane – Standford University, University of Michigan, University of Wisconsin etc. – au introdus reguli pentru penalizarea studentilor, cind acestia utilizeaza un limbaj rasist, sexist sau homofob, cind isi insulta colegii pe astfel de criterii. In principiu, codurile de exprimare au intentia sa protejeze studentii vulnerabili.

Prima observatie care trebuie facuta criticilor romani ai corectitudinii politice este eroarea de a o prezenta drept un fenomen global american. O astfel de tratare, care s-a raspindit in toata presa romaneasca – H.-R. Patapievici si Dan C. Mihailescu/ revista 22, Cristian Tudor Popescu/ Adevarul, mare parte din redactorii Romaniei literare sau ai revistei Cuvintul –, constituie si ea o caricatura a societatii americane. Nici in legatura cu acest caz autorii amintiti nu par dispusi sa observe devotamentul fundamental al Americii pentru libertatea individuala si faptul ca Statele Unite ramin patria celui mai strict principiu al libertatii de expresie. Acesta este motivul pentru care codurile de exprimare ale atitudinii politice corecte sint neputincioase daca apar contestatii ale celor care sint afectati de aplicarea lor. Codul de exprimare al Universitatii Wisconsin a fost eliminat in toamna anului 1991 de Curtea districtuala a Statelor Unite (pentru violarea libertatii de expresie)3. Curtea Suprema a rasturnat, de asemenea, in 1992, o hotarire a orasului St. Paul din Minnesota privitoare la utilizarea epitetelor rasiale si sexuale. Nu se intrevede in nici un fel vreo resurectie care sa duca la supunerea poporului american la obligatia unor astfel de coduri4. (Eventual, se poate realiza un consens al platitorilor de taxe pentru institutia de invatamint respectiva, care sa conditioneze cotizatiile acestora de instituirea unui cod de limbaj.) Iar in ce priveste criticii culturali americani ai atitudinii politice corecte, ei sint nenumarati, unii cu pattern-uri foarte apropiate de cele ale autorilor romani amintiti mai sus5.

Iata de ce codurile de exprimare conteaza, as spune, ca „stare de spirit“, ca atitudine morala fata de un anume limbaj, fata de un anume comportament. Atitudinea amintita ii poate intimida pe unii vorbitori, poate crea o atitudine ipocrita. Asta exista insa in orice societate. Faptul ca in cazul codurilor de limbaj din universitatile americane comentariile „imorale“ sint numite politically incorrect nu are relevanta. (La Universitatea din Wisconsin, a fost penalizata adresarea cu formule de genul „fucking bitch“ si „fat-ass nigger“.) Este o tema de genul „ce se face sa spui“ si „ce nu se face sa spui“.
Sa lasam insa deoparte lamentarile intelectualilor romani pentru cele ce se intimpla pe Noul Continent. „Batalia cea mare“ pentru salvarea democratiei americane nu reflecta nimic mai mult decit autismul fundamental al curentului care citeste „cultura“ in sensul psihanalizabil al „operei celor 12 mari“. Dar poate acest autism este si expresia unei anumite traditii culturale. Asta ar putea explica cum ramine rezistent la intelectuali care au ajuns demult pe malul Potomac-ului. Faptul ca o personalitate de anvergura lui Virgil Nemoianu declara ca America are victorii exclusiv „materiale si utilitare“, uitind ca aceasta este cel mai mare producator de valori culturale al lumii de azi, constituie pentru mine un mister6.


Acasa

Ce ii irita insa pe unii dintre intelectualii nostri? Ce ar dori ei sa spuna si au sentimentul ca nu o pot face pentru ca un deget „politically correct“ se va indrepta spre ei? In legatura cu ce vad ei in principiul atitudinii politice corecte un precedent periculos?

Pe scurt, ceea ce unii dintre ei, membri ai unei categorii selecte, ar dori sa strige in gura mare si traiesc frustrarea de a nu se simti liberi s-o faca, ar fi cam asta: tiganii sint hoti si necivilizati; ungurii au ginduri ascunse; albii sint superiori; femeile sint fiinte emotionale si mai putin inteligente (eventual, bune pentru bucatarie, spre deosebire de barbati, care sint mai rationali, dar mai nesimtiti); evreii sint vindicativi si prin lobby-ul lor international, bine pus la punct, controleaza resursele destinate intelectualilor; homosexualii sint depravati si reprezinta un pericol pentru sanatatea publica etc.
Ne aflam, intr-adevar, pe terenul atitudinilor politice (in)corecte. Rase, minoritati, gen, alte orientari sexuale sint calificate intr-un mod care le pare aparatorilor acestora nedrept si insultator. „Pentru noi chiar acesta este adevarul si e libertatea noastra sa-l afirmam“, vor raspunde aparatorii nesfirsitelor atacuri din presa romaneasca asupra grupurilor minoritare – sau unora, calificate drept „anormale“ (homosexualii).

Sint sau nu adevarate sentintele de mai sus? Nu sint! Doua sint viciile lor, care pot fi explicate usor. Primul are natura logica: nu esti legitim sa faci inferente globale pornind de la cazuri particulare. Nu e rational corect sa dai calificative colective pe seama unor cazuri individuale. Din faptul ca zece tigani fura nu inseamna ca „(toti) tiganii fura“. Iar corolarul este ca tiganul care sta in fata ta are dreptul la prezumtia de nevinovatie, asa cum o ai si tu in fata altcuiva, desi „romanii fura de sting in Germania“.
Cea de-a doua eroare este de ordin cauzal. O anumita stare de lucruri statistic evidenta (procentul absolventilor de universitate romi este infim fata de procentul absolventilor romani, germani sau unguri) este explicata prin apartenenta la rasa. Este oare identitatea sau nivelul de educatie cauza delincventei romilor? Gasim explicatia in originea biologica ori in cea socio-economica? Dupa cunostintele mele, desi biologicul are numeroase efecte asupra unor caracteristici ce conteaza in viata sociala, nu exista o gena a furtului (desi exista un complex biologic al violentei), asa cum nu exista o gena a asteptatului la coada ori una a postmodernismului.

Cineva este indrituit sa argumenteze in felul urmator: atitudinile incorecte politic sint poate eronate, dar aceasta nu constituie un motiv pentru eliminarea lor. Daca ne-ar revolta fiecare opinie gresita, atunci ar trebui sa ne ducem viata mai ales sub imperiul revoltei. Eroarea trebuie in general asumata; fara logica popperiana a adevarului nu putem progresa.
Problema este ca „viciile“ logice si cauzale amintite au un mare impact social. O data lansate in spatiul public, ele pot produce un mare rau unor oameni nevinovati si, prin consecinta, intregii comunitati. Astfel de erori pe care, o data intrate in fondul explicativ general, le numim „stereotipii“, au fost experimentate suficient de istorie, pentru a putea afirma cu siguranta ca utilizarea lor in spatiul public trebuie evitata (iar pentru cei care se respecta, merita evitata si in atitudinea lor privata).
Un corolar al situatiei este judecarea unor minoritati aflate intr-o situatie defavorizata cu standarde cu mult mai severe decit ceea ce este acceptat majoritatii. Am in minte, astfel, actiunile prin care homosexualii incearca sa iasa din statutul lor de grup discriminat si chiar amenintat asumindu-si orientarea sexuala in public si ofensiv. La noi, exhibitionismul lor de-abia in devenire stirneste ironia7 sau furia8. S-a anuntat, pentru toamna, primul Congres international al gay-lor si lesbienelor. S-a vorbit chiar despre un eventual mars al homosexualilor in Bucurestiul „ortodox“, asa cum semenii lor fac in alte capitale9. Ce reactie va avea populatia, in cazul unei demonstratii de strada?

Inteleg foarte bine indoiala judecatii de gust pentru astfel de manifestari. Dar, daca indoiala este exprimata, atunci ea ar trebui sa fie repartizata, „echitabil“, omniprezentului exhibitionism heterosexual. Cit de impregnat de heterosexualitate este mediul in care traim nu ne dam in general seama. Ar fi suficient sa frunzarim presa dintr-o zi, pentru a gasi o lista nesfirsita de semnale heterosexuale, depasind complet proportia la care, sa zicem, heterosexualii „ar avea dreptul“, in raport cu procentul lor in ansamblul populatiei10.
Fenomenul „standardelor ridicate“ nu se adreseaza specific homosexualilor, ci, practic, tuturor categoriilor care sint pe lista atitudinii politice corecte. L-am amintit pentru a arata cit de absurda – cel putin statistic – este teza „barbatilor albi heterosexuali“ discriminati, invocata de barbatii albi heterosexuali militanti impotriva corectitudinii politice.


Pericole reale: abuzul invocarii atitudinii politice corecte

Daca cineva cu greu poate proba, cu adevarat, efecte negative ale actiunii afirmative, in schimb, abuzul invocarii atitudinii politice corecte este cit se poate de real. Ar merita facuta o adevarata tipologie, dar o astfel de incercare, aici, nu poate sa fie decit cel mult exemplificatorie.
Un tip de abuz ar fi „inversarea erorii“, si anume, considerarea unei calificari individuale drept una colectiva. Am impresia ca cel mai des asta se intimpla in invocarea comportamentului antisemit, atunci cind o persoana nu obtine, dintr-un motiv cit se poate de personalizat, ceea ce cere. Am ascultat si citit multe astfel de „plingeri“. Am fost la rindul meu pus in astfel de situatii. Cel mai bine tin minte discutia avuta cu ani in urma cu doamna Halasz Anna. Aceasta scriitoare respectata a publicat texte de mai multe ori in revista 22. La un moment dat, unul dintre articolele trimise nu a aparut – din motive contextuale cu care nu merita sa ne pierdem timpul. Chemindu-ma la telefon, doamna Halasz a sustinut ca refuzul publicarii reflecta… atitudinea antisemita a redactiei.
De altfel, dezbaterea din jurul „antisemitismului“ unor intelectuali romani democrati, in plina evolutie, ar putea fi, din acest punct de vedere, un bun material de analiza.

Daca sintem tot la corectitudinea politica motivata de respingerea antisemitismului, as introduce aici si problema sanctionarii negationismului. Negationismul reprezinta fara doar si poate o atitudine politica incorecta. A contesta oroarea camerelor de cazare si genocidul evreilor raneste si are consecinte antisemite reale. Dar a cere sanctionarea prin lege a ceva ce ramine delict de opinie (pentru ca negationismul nu este totusi o invitatie la discriminare si violenta) reprezinta, dupa opinia mea, cel mai grav – si rusinos – atentat la adresa libertatii de opinie de pe continentul european11. Asa ceva nu s-a facut si nu se putea face in Statele Unite. (In acest caz se vede diferenta fundamentala intre normarea limbajului „prin legea statului“ si acceptarea unor reguli in interiorul unei institutii – independente, cum este o universitate americana.)
Cineva ar fi cit se poate de logic, urmind acest precedent, sa ceara pedepsirea penala pentru actele – de orice natura – care incalca corectitudinea politica. Dar corectitudinea politica este „corectitudine“, nu delict: iata o confuzie care ar submina insesi sensul si demnitatea atitudinii politice corecte.
Un alt abuz este confuzia dintre „tema“ si „atitudine“. Un caz notoriu ar fi hartuirea pe care o practica de un numar de ani doamna Denise Rosenthal, asupra lui Horia-Roman Patapievici. Despre ea a scris, mai demult, in citeva articole din Romania literara, Dorin Tudoran. Dar pot confirma la rindul meu continuarea hartuirii prin „denunturi“ la unele ambasade.

Horia-Roman Patapievici a scris mai multe articole neinspirate despre feminism, despre minoritati si despre multiculturalitate. El si-a asumat statutul de barbat-alb-ortodox cu o incintare inocenta care contrasta cu problematizarea actuala a temelor identitatii. Dar ratarea temei este una, atitudinea incorecta este alta. Nimic din spiritul a ceea ce a scris H.-R.P. nu probeaza vreun fundamentalism – fundamentalismul fiind tinta de fond a corectitudinii politice. Eroarea doamnei Rosenthal este confuzia pe care o face intre asumarea unei identitati si negarea altora. Domnia sa considera ca H.-R.P. este antisemit pentru ca s-a declarat ortodox, este misogin intrucit a spus lucruri negative despre feminism, e pe punctul de a deveni rasist, avind in vedere multumirea sa de a fi alb. Ma intreb: care ar fi atitudinea doamnei Rosenthal, daca cineva ar fi vinat prin denunturi pentru ca s-a declarat evreu practicant?
Valori care trebuie neaparat salvate
As separa, in cadrul abuzului utilizarii atitudinii politice corecte, doua cazuri de alt ordin de importanta; in care sint puse in discutie temele cercetarii si emanciparii, valori fara de care vom submina insasi logica unei civilizatii unde ratiunea este pusa in slujba oamenilor. Voi exemplifica cum apar aceste teme in raport cu o categorie relevanta indeosebi pentru noi, in Romania: romii.

Revin la chestiunea tiganilor si a delictelor. Ramine un lucru indeobste stabilit ca asocierea starii delictuale cu o categorie este usor de confuzionat si manipulat. Ce rezulta din faptul ca specifici furturile in functie de felul scolii absolvite, de culoarea parului, de faptul ca esti moldovean sau trasilvanean, de tipul religiei (ortodoxa, mozaica ori musulmana), de cunoasterea limbilor straine (rusa versus engleza!) etc.? Sa indemne optiunea ortodoxa la delict (sau la colaborationism) mai mult decit cea greco-catolica? Sa fie clasica optiune (scolara) umanista generatoare de mai multe accidente de masina decit clasica optiune realista? Exemplele sugereaza, sper, cit de usor vulgarizatoare sint jocurile cu statisticile in domenii care creeaza o stigma sociala. Cu atit mai serioasa este vulgarizarea si manipularea statisticilor privind delictele prin corelare cu originea etno-culturala.
Plecind de la astfel de rationamente, autoritatile publice au trecut la elaborarea de coduri pentru limitarea publicarii statisticilor in functie de rasa sau etnie. In Germania au fost eliminate statisticile asupra criminalitatii bazate pe identitatea etno-culturala – cu exceptia guvernului bavarez, impotriva caruia a si fost deschisa o actiune din acest motiv, la Curtea federala, de catre o grupare Sinti.

Precedentul amintit determina insa ca lideri ai romilor si promotori ai minoritatilor sa ceara astazi eliminarea cercetarilor care ar corela etnia cu delictele sau cu orice altceva12. Ei merg pina acolo incit contesta orice statistica privind criminalitatea printre romi13. Poate fi sprijinita o astfel de pozitie? Cu siguranta, nu! Este un abuz al principiului corectitudinii politice14. A atrage atentia asupra vulgarizarii si manipularii, de catre opinia publica, a unor astfel de cercetari nu inseamna negarea oricarei relevante a lor. Din contra. In definitiv, cum evaluezi resursele pe care statul trebuie sa le foloseasca pentru actiuni afirmative adresate unei comunitati? Cum definesti politici publice fata de grupari etno-culturale fara sa stii ce probleme sint chemate ele sa rezolve? Sau cum sa intervii atunci cind, pe „piata impresiilor“, ai de-a face numai cu stereotipii agresive si nici o informatie corecta, preocupata de adevar15? Dar mai ales, cum poti sa pui in discutie insusi principiul cercetarii libere? Orice atingere a acestei valori – a libertatii cunoasterii – care se afla la baza civilizatiei moderne ar trebui sa primeasca o reactie prompta. Cu argumente, dar nu in defensiva.
O alta chestiune ridicata in cazul romilor priveste emanciparea. Faptul ca mariajele au loc uneori la virste de 13-14 ani – cu mult sub limita legala –, traditia vinderii fetelor sau, in anumite zone, a baietilor, oprirea fetelor de a merge la scoala, dominatia patriarhala si, deseori, opunerea ca femeile de romi sa beneficieze de planning-ul familial constituie obstacole civilizationale ale romilor. Ceea ce am enumerat mai sus reprezinta, toate, incalcari ale drepturilor individuale. Exista miscari in rindul romilor care considera „specificitatile“ amintite ca expresie a identitatii culturale si ar dori, drept urmare, sa le protejeze. Educatia, planning-ul familial, raporturile de egalitate in familie inseamna, din alta perspectiva, emanciparea comunitatilor de romi.

Ideea emanciparii a fost insa, in ultimul timp, aproape complet eliminata din limbajul autorilor implicati in protectia minoritatilor. Aceasta are ca explicatie incercarea de a evita considerarea unor grupuri ca „inferioare“ altora. Dintr-un punct de vedere, atitudinea este absolut fireasca, intrucit standardele sociale si culturale nu au de ce sa „descalifice“ dreptul la demnitate al persoanelor si al comunitatilor. Dar la fel de adevarat este si intelegerea faptului ca fiecare comunitate are o problema de emancipare, i.e. o cerinta de progres: aici, in Romania, de respectare a spatiului public si a demnitatii persoanelor, in China, a valorilor liberale fundamentale, in Statele Unite, reducerea violentei si a consumatorismului s.a.m.d. Ideea emanciparii are mari virtuti educative. Ea poate sa motiveze si sa directioneze energii comunitare, asa cum s-a intimplat, de atitea ori, in istorie.

De ce romii nu si-ar asuma tema propriei emancipari? Chestiunea este cu atit mai serioasa, cu cit, in acest caz, avem de-a face cu o contradictie intre drepturile de grup si cele individuale. Care, in sistemul nostru de civilizatie, se rezolva – din fericire – in favoarea ultimelor. Mai mult, argumentarea are in vedere grupurile cele mai fragile: copiii (fetele) si femeile. Cine cunoaste mai indeaproape principiile militantismului liberal stie ca problema grupurilor fragile reprezinta chiar centrul preocuparilor care au dus la atitudinea politica corecta, la actiuni afirmative si la multiculturalism16.
Tocmai intrebarile ridicate de contestarea unor principii precum cel al libertatii de cercetare sau al emanciparii arata ca tema atitudinii politice corecte nu este un moft intelectual, ci patrunde in fondul lucrurilor, in strategiile prin care construim spatiul nostru de civilizatie. Sa fie insa temerea pentru punerea in discutie a unor asemenea valori un argument in favoarea atitudinii politice corecte, teza a acestui articol? Pe o cale paradoxala, cred ca da. Pentru ca a face „ceea ce e bine“ nu este decit o componenta a unei atitudini responsabile. Cei care devin militantii unei cauze, pierzind contextul – ceea ce inseamna logica si ratiunea cauzei –, produc consecinte platite de cele mai multe ori de altii, inclusiv de cei pe care doresc sa-i protejeze.


Atitudinea politica corecta ca problema a responsabilitatii fata de spatiul public

Daca atitudinea politica corecta poate fi usor abuzata, atunci ea va fi cu atit mai abuzata cu cit aceasta tema va fi discutata mai rar, va fi tratata mai superficial si va fi invocata tocmai de catre cei care nu o inteleg.
A fi politic corect inseamna, intr-un sens mai general decit sorgintea lui americana, a fi responsabil fata de acea componenta a spatiului public care este spatiul mediatic. In acest sens, a avea grija de limbajul public, intr-un context public, are aceeasi natura cu evitarea aruncatului gunoiului pe strada, cu interzicerea claxonarii inutile sau cu sanctionarea agresarii pietonilor. Este grija pentru spatiul public. Pare de inteles de ce, la noi, unde iresponsabilitatea a intrat adinc in fiinta majoritatii, apelul la responsabilitate provoaca nemultumire.
Ca exista o problema fundamentala a relatiei noastre cu spatiul public si ca aceasta rezulta din interventia civilizationala produsa de 50 de ani de comunism nu este greu de probat. Cine a fost intr-o societate civilizata a remarcat grija cu care se merge cu masina, pe strazile laterale, unde oamenii si copiii ajung mai des pe strada. Prin Bucuresti, soferii fac curse pe aleile dintre blocuri, fara ca Politiei sa-i pese. Exista o corelatie profunda intre iresponsabilitatea soferilor de pe alei si iresponsabilitatea soferilor din spatiul media, circulind pe soselele presei tiparite sau electronice fara sa le pese de posibilele victime.

Dar cum la noi agresiunea spatiului public nu cunoaste margini, fie ca e vorba despre spatiul public propriu-zis, pe care-l ocupa tot felul de „invirtiti“ de dupa revolutie, fie ca e vorba despre cel mediatic, ocupat de tot felul de mercenari ai unor tendinte dizgratioase sau periculoase, te intrebi de unde aceasta suspiciune a unei intregi categorii intelectuale de a privi cu mai multa deschidere si atentie la reconstructia normelor. Practicarea atitudinii politice corecte in Romania nu este decit o componenta a nevoii urgente de a norma corespunzator spatiul public; de a-l face adecvat firestilor cerinte. Asa cum se cere ca in spatiul public fizic sa nu se scuipe pe asfalt, la fel, in spatiul public mediatic trebuie cerut sa nu se insulte comunitatile fragile. Iar daca exagerarile in privinta comportamentului politic corect, deformarea principiilor sale fac rau si creeaza frustrari, oare nu este aceasta tot o problema a intelectualitatii, sa faca distinctia intre decenta si exces?

_________

1. Gabriel Andreescu, Cultura romana impotriva actiunii afirmative, in Observatorul cultural, nr. 21.
2. Marilyn Friedman, Jan Narverson, Political Correctness. For and Against (Rowman &Littlefield Publishers, Inc.), 1995, p. 1.
3. Michele N.-K. Collison, Hate Speech Code at University of Wisconsin Voiced by Court, The Chronicle of Higher Education, no. 9, 1991, pp. A1-A37.
4. Juristii aparatori ai codurilor de vorbire au facut apel la doctrina „fighting words“ dezvoltata de Curtea Suprema in 1942, care sint insulte „which by their very utterance inflict injury or tend to incite an immediate breach of the peace“. Cum aceasta doctrina cere ca pericolul sa fie iminent si sa se produca, o astfel de cale de aparare a codurilor de vorbire pare inchisa.

5. Vezi de exemplu Lynne Cheney, Telling the Truth: A Report on the State of the Humanities in Higher Education (Washington, D.C.: National Endowment for the Humanities), 1992 si antipatia ei pentru postmodernism, feminism si marxism (ultima poate fi impartasita).
6. Oricine are o specialitate stie ca fara bibliografia americana, el nu exista in spatiul dialogului disciplinar. As opune tezei lui Nemoianu, din nr. 7-8-9 al Secolului 20 dedicat Americii, verdictul lui Solomon Marcus, din acelasi numar (Fii binecuvintata, America!): „De-a lungul anilor, in acest secol zbuciumat, in campusurile marilor universitati americane s-a realizat cea mai mare concentrare de inteligenta pe care a cunoscut-o vreodata specia umana“.
7. Imi amintesc printre altele ironia neiertatoare cu care Sorin Dumitrescu trata, cu stilul sau plin de umor si imaginatie lexicala, dar demonstrind absenta oricarui sentiment crestinesc, „mindria de a fi homosexual“, formula unui supliment publicat in revista 22, sub coordonarea asociatiei ACCEPT, destinata protectiei homosexualilor.
8. Vezi campaniile ASCOR si ale BOR pentru aruncarea in inchisoare a homosexualilor.

9. Ma intreb ce-ar zice locuitorii capitalei daca in locul afiselor de pe peretii Bucurestiului de tipul „NU HOMOSEXUALITATII“ am gasi afise cu „NU ORTODOXIA“?
10. Cifra de homosexuali variaza de la populatie la populatie, dar nu chiar asa de mult – se dau frecvent limitele de 3% si 5% din ansamblu.
11. Legi privind sanctionarea negationismului cu ani de inchisoare au fost adoptate in Elvetia, Germania, Franta si Belgia.
12. PER Report, Roma and the Law: Demythologizing the Gypsy Criminality Stereotype, 2000.
13. Ibidem, pp. 18-19.
14. Si, intr-adevar, acest principiu este in general respectat. In America, Biroul de statistica juridica aduna, analizeaza si elaboreaza rapoarte statistice asupra fenomenului delincventei, incluzind referiri la cinci categorii etnice: indieni, asiatici, negri si afro-americani, hawaiani si albi. In Germania, Biroul de statistica juridica colecteaza, analizeaza si face rapoarte asupra fenomenului delincventei, luind in considerare, printre criterii, si identitatea rasiala sau etnica.

15. Anul acesta a fost publicata o excelenta cercetare initiata de Departamentul penitenciarelor: Identificarea proportiei si caracteristicilor socio-culturale ale populatiei de romi din penitenciarele romanesti – autori Ioan Durnescu si Cristian Lazar. Ca cifre generale, trebuie spus ca romii reprezinta cam 17,5%-20% din populatia penitenciarelor. 75,1% sint romani, iar 7,7% sint alte nationalitati. Daca luam ca referinta cifra de 1,5 milioane romi in Romania – o estimatie mai sigura decit rezultatele recensamintului din 1992, de 409 000 romi – si o raportam la cei 23 milioane locuitori, rezulta ca romii ajung in penitenciare, proportional, de circa doua ori si jumatate mai des decit neromii. O proportie semnificativa dar nu zdrobitoare, asa cum percepe opinia publica unde circula cifra, spun autorii studiului invocat, de 60%. O proportie crescuta este cea a minorilor din centrele de reeducare. Romii reprezinta aici aproape 40%. Minorii romani sint 51,2%.

Astfel, proportia cea mai insemnata de romi este cea corespunzind virstelor intre 22-26 de ani. La romani, palierul maxim este mai extins si mai putin inalt, intre 22 si 31 de ani. Concluzia generala ar fi ca virsta de debut a carierei infractionale este mai scazuta la romi. Aceste date se pot exprima si in termenii virstei medii a detinutilor: in jur de 24 de ani la romi, in jur de 29 de ani la romani.
Procentul parintilor fara ocupatie este dublu la romi, comparativ cu romanii. Doar 1,5% din romi au tata cu ocupatie intelectuala. Interesant ca exista un numar semnificativ de romi care sint muncitori: 30,1%. In ceea ce priveste ocupatia, 24,1% din detinutii romi sint fara ocupatie, comparativ cu 9% din detinutii romani. La procentul de mai sus se adauga 22,5% de detinuti cu ocupatii specifice romilor. Ceea ce inseamna ca aproape jumatate dintre romii din inchisori nu sint pregatiti pentru piata fortei de munca.

20% dintre detinutii romi au tatal fara studii, comparativ cu 2,9% dintre detinutii romani. In ceea ce priveste nivelul de studii al delincventilor, procentele se conserva: 20,6% detinuti romi fara studii fata de circa 2% romani.
16. Dintr-o aplicare gresit inteleasa a principiului corectitudinii politice, aceste chestiuni sint evitate. Ca sa dau un exemplu, in luna mai 1999 am participat la o masa rotunda la Flensburg, unde urma sa elaboram, cei invitati, o serie de recomandari privind protectia minoritatilor nationale. Acestea urmau sa fie folosite de catre Grupul de actiune pentru minoritatile nationale – avind acolo un cunoscut reprezentant, Asborn Ajde – in elaborarea unui document sub egida Organizatiei Natiunilor Unite. A fost o intreprindere interesanta soldata, in final, cu un document care cuprindea o sectiune privind romii. Orice incercare de a introduce referiri la statutul fetelor si al femeilor din aceasta comunitate a fost respinsa cu jena, desi acestui scop i s-a asociat si Allen Parker, asistentul Inaltului Comisar pentru Minoritati Nationale al OSCE si o personalitate cu o larga recunoastere academica. Majoritatea acelei comunitati specializate a ridicat temeri din categoria „political correctness“.