OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am predat, timp de trei luni (martie-mai a.c.) literatura romana la Universitatea din Antwerpen. Mai trecusem printr-o asemenea experienta, intre 1994-1997, la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. N-am putut, evident, sa ma sustrag tentatiei de a compara cele doua episoade, mai ales ca intre „fratii nostri intru latinitate“ si locuitorii Flandrei sint suficiente (si vizibile) diferente care dau apa la moara unor constatari la indemina. De aici pina la tema atit de des vehiculata a „difuzarii culturii romanesti in lume“ mai e doar un pas, pe care – inevitabil – l-am facut. Au rezultat aceste insemnari, pe care le incredintez Observatorului cultural.

Lectoratul de romana de la Antwerpen e nou (s-a inaugurat in acest an, prin aplicarea unui acord intre Guvernul roman si Guvernul comunitatii flamande din Belgia). Predarea limbii si a culturii romane este insa destul de veche la Universitaire Instelling Antwerpen. Prof. dr. Liliane Tasmowski De Ryck, o lingvista de exceptie, se ocupa de vreo doua decenii, in cadrul Departamentului de Romanistica, nu numai de cursurile propriu-zise de limba romana, dar si de organizarea unor colocvii sau conferinte, de acordarea unor burse pentru cercetatori romani. Doua dintre fostele studente ale dnei Tasmowski, Martine Coene si Tine Van Hecke, i s-au alaturat de citva timp in activitatea didactica si stiintifica, dar si in organizarea celorlalte activitati.

Chiar cu citeva zile inainte de terminarea stagiului meu a avut loc un workshop cu tema Exprimarea posesiei in limbile romanice si germanice, la care au participat, alaturi de profesori si cercetatori de la universitatile belgiene, si citiva lingvisti romani: Sanda Reinheimer Rapeanu, Ioana Vintila Radulescu, Marius Sala, Teodora Cristea, Alexandra Cunita, Ileana Oancea, Corina Lascu, Sorina Manolache, Larisa Avram. Workshop-ul face parte dintr-un amplu proiect international care se va incheia cu publicarea unui volum de studii. In aceeasi zi (26 mai) s-a inaugurat un Centru de Studii Romanesti (Centrum voor Roemenië Studies – CeRes), despre care Observatorul Cultural a informat in numarul trecut. Inaugurarea – organizata cu sprijinul eficient al Ambasadei Romaniei din Bruxelles, in special al atasatului cultural, doamna Adriana Popescu – a inclus semnarea unui protocol de colaborare intre CeRes si Camera de Comert din Antwerpen, ceea ce deschide o poarta catre viitoarele proiecte. O alta poarta a fost deschisa de presedintele Fundatiei Culturale Romane, care a explorat posibilitatile de colaborare dintre FCR si CeRes.

Ar mai fi de notat ca acest Centru, infiintat cu ajutorul unei subventii acordate de Guvernul comunitatii flamande, se adreseaza intregii lumi neerlandofone (la inaugurare, de altfel, au fost prezenti si numerosi olandezi interesati de Romania) si ca are un caracter flexibil si deschis: prin proiectele pe care le va initia va incerca sa combine scopurile „pur“ culturale (colocvii, conferinte, cursuri etc.) cu cele care pot avea o finalitate concreta: cresterea interesului fata de Romania din punct de vedere economic si turistic, de pilda, ori realizarea unui mic punct de documentare despre actualitatea romaneasca.
Pina acum, totul pare foarte vag, dar de aici intervine ceea ce manualele de „intercultural communication“ numesc diferente culturale. De-abia fusesera lansate invitatiile pentru inaugurarea din 26 mai, cind un reprezentant al unei institutii din Antwerpen (n-are importanta care) a telefonat, bucuros de aparitia unui asemenea Centru, pentru a-i cere sprijinul: spunea ca lucreaza la un proiect complex legat de Romania si ca ar vrea sa ia contact, prin intermediul CeRes, cu institutii din Romania care pot colabora la proiectul respectiv, daca se poate saptamina viitoare. N-am putut sa nu ma gindesc ca in Romania asa ceva s-ar numi graba, pe cind acolo se cheama pur si simplu eficienta.

Nu stiu ce se va intimpla cu proiectul in cauza, dar pornind de la acest mic episod m-am gindit la vechea si mult pomenita tema intitulata „difuzarea culturii romanesti in lume“. In treacat fie zis, sintagma in sine introduce o premisa falsa: termenul „difuzare“ implica presupozitia ca „noi“ sintem emitatori si confera o nota de univocitate mesajelor; ceilalti („lumea“!) n-au decit sa stea cuminti si sa preia ce si cum le oferim. Or, este vorba mai degraba de un dialog cultural, bazat pe colaborare, in care este absolut esential sa tinem seama de asteptarile si de interesele receptorilor. Concret, este inutil, de pilda, sa insistam cu editarea unor traduceri din clasici, daca exista (si exista!) un interes mai mare pentru contemporani; este neproductiv sa ne lamentam ca Occidentul nu intelege marea poezie romaneasca, atita timp cit interesul pentru poezie in general a scazut foarte mult; dupa cum este o eroare sa credem ca vom „razbi“ prin cultura literara: mai usor se deschid usile dialogului cultural prin arte vizuale, prin expozitii complexe, prin dezbateri pe teme „la ordinea zilei“ s.a.m.d. Si, in orice caz, sa abandonam cliseul cu „prezentele romanesti in lume“.

„Lumea“ sau „opinia publica internationala“ sint, in acest caz, vorbe goale: publicul-tinta pe care il putem atrage este prin forta lucrurilor minoritar, format din acei (foarte putini) reprezentanti ai elitelor culturale care au predispozitia, timpul, cheful sau curiozitatea de a descoperi un spatiu oarecum indepartat si exotic, despre care nu stiau mai nimic. In functie de public, ne putem construi apoi si mesajele. Iar aici lucrurile se complica, pentru ca nu intotdeauna ne este foarte clar ce, cum si de ce vrem sa comunicam. Vrem sa fim recunoscuti ca o „cultura mare“, pe nedrept minimalizata? Nu e in chestie, pentru ca de multa vreme s-a renuntat la opozitia „culturi mari/ culturi mici“. Vrem sa aratam lumii ca „Romania nu inseamna doar copiii strazii si ciinii fara stapin“? Iarasi nu e in chestie, pentru ca publicul potential al unei manifestari culturale stie foarte bine acest lucru, de aceea il si intereseaza cultura romana. Mai degraba cred ca mesajele ar trebui construite firesc si explicit: ne putem prezenta asa cum sintem, incercind totodata sa patrundem in modul de gindire al „strainilor“, in sistemul lor de asteptari si de valori culturale. Ceea ce ar constitui o minimala premisa a dialogului si o sansa de a scapa de ideea simplei „difuzari“ culturale.

Si la Roma, si la Antwerpen, am constatat ca interesul si curiozitatea de a descoperi Romania si cultura romana exista (ba chiar, „daca se poate saptamina viitoare“...). Am constatat, de asemenea, ca alte tari stiu sa-si vinda mai bine marfa: in holul Departamentului de Romanistica de la Antwerpen era, de pilda, un „rastel“ plin de pliante, afise, invitatii la cursuri de vara, conferinte, colocvii, brosuri de prezentare venite de la institutii publice ori private din Italia, Spania, Franta, Portugalia. Nici un petic de hirtie sosit din Romania, desi cursuri de vara ori colocvii se fac si la universitatile noastre.
Pina la urma, dialogul cultural va deveni mai amplu si mai substantial atunci cind institutiile noastre vor sti sa comunice mai bine si mai eficient. Asa incit, in loc de incheiere, ma gindesc la un mic exercitiu de comunicare inter-institutionala: la Antwerpen a aparut un mic centru care are drept subiect Romania. Sint foarte curios cite din institutiile romanesti il vor trece in agenda si vor trimite catre el un mesaj de colaborare si dialog. Sigur, nu chiar ca omul din Antwerpen („daca se poate, saptamina viitoare“...), dar orisicit....