OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Raportînd tonele de grîu la hectar

Însă primarii şi consilierii locali ori judeţeni ştiu prea puţin despre ce nu se vede, despre oamenii de care e nevoie ca artiştii să poată face artă. Un teatru are nevoie de un regizor tehnic (un fel de administrator al spectacolului) pe sală, de mai mulţi dacă are mai multe săli, plus unul „de rezervă“, în caz că se pleacă în turneu, un coleg se îmbolnăveşte sau pleacă în concediu. Un teatru are nevoie de cel puţin doi recuziteri – vorba lui Alexandru Darie, unul singur nu poate să ducă o masă. Un teatru are nevoie de garderobiere, pur şi simplu pentru ca hainele spectatorilor să nu dispară între timp. Un teatru are nevoie de cabiniere, măcar fiindcă, în general, costumele de scenă nu au abilitatea să se spele singure. Deocamdată, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (căci el este singura suprainstituţie cu expertiza necesară) nu a elaborat nici o metodologie care să încerce estimarea organigramei minimale de bună funcţionare a unui teatru etc.

Teatrul German de Stat din Timişoara (TGST) are, din acest punct de vedere, o situaţie şi mai dramatică: sînt 17 posturi vacante în departamentul artistic, din pricina numărului redus de artişti de teatru de expresie germană. Instituţia are acum 79,5 de norme ocupate, cu un număr de 82 de angajaţi, şi i se cere să taie minimum 21. Lucian M. Vărşăndan, directorul TGST, spune că poate disponibiliza „undeva între 8 şi 10 oameni“, fără să se atingă de cei 15 actori, şase instrumentişti şi un scenograf angajat. O reducere mai mare ar duce la imposibilitatea jucării spectacolelor deja produse, în care s-au investit bani, şi la blocarea producţiilor următoare, oricît de generoasă va fi finanţarea. Primarul PNŢCD al Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, e printre responsabilii locali care a refuzat să apeleze la comasări, înaintînd un memoriu Guvernului, Preşedinţiei etc. Din punctul de vedere al lui Lucian Vărşăndan, dacă autoritatea centrală insistă asupra aplicării tale quale a Ordonanţei, rămîne să se aştepte decizia Curţii Constituţionale (sesizată, în această privinţă, de un grup de parlamentari PNL) şi atacarea OUG 63 în contencios administrativ. La TGST, 32% din venituri provin din finanţări externe, iar gradul de ocupare a sălii e de 80%.

Într-adevăr, nimic nu e nou sub soare. Ordonanţa de Urgenţă 63/2010 are o singură ţintă: raportarea către Fondul Monetar Internaţional (FMI) a tăierilor de personal din administraţia locală. Modelul pare a fi identic celui cu raportarea tonelor de grîu la hectar de acum trei decenii: nu grîul conta, ci raportarea.
Atitudinea faţă de actul legislativ al Guvernului depinde, în teren, de gîndirea fiecărei autorităţi locale. La Buzău, nu se taie nimic. La Constanţa şi Arad, deja s-a decis comasarea, în mari întreprinderi artistice, a unor instituţii incompatibile, în aşa manieră, încît Opera din Constanţa a încetat să mai existe, iar Muzeul de Artă a devenit parte/ secţie a Muzeului de Istorie şi Etnografie. În alte oraşe, directorilor de instituţii de cultură li s-a spus să pregătească organigrame cu un minimum şi un maximum de tăieri, în timp ce autorităţile locale se roagă de Guvern să rezolve cumva situaţia, iar ministrul Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, refuză să facă excepţii. La Bucureşti, conducătorilor de teatre li s-a cerut să prezinte organigramele reduse cu 30% în ziua de miercuri, 21 iulie.

Cîteva lămuriri pentru forumişti neliniştiţi

Comentariile mai multor forumişti pe paginile online ale ziarelor ce analizau efectele Ordonanţei 63/2010 asupra teatrelor fac necesară lămurirea cîtorva aspecte fundamentale legate de ce înseamnă şi cum funcţionează instituţional această artă, în România şi aiurea.

Iar acum să trecem la americani. Oricine cît de cît interesat poate afla, după o după-amiază de obositoare lectură (pe internet), că nici chiar Broadway-ul nu se autofinanţează 100%. Există mecanisme complexe de finanţare a artei spectacolului, în Statele Unite la fel ca şi în Europa, mergînd de la subvenţia de stat, regională sau locală, la o legislaţie suplă privind mecenatul, care încurajează sponsorizarea şi finanţarea privată. În statele care au o cultură, în general, şi un teatru, în special, dinamice şi considerate artistic valoroase, procentul ocupat de încasări în venitul total al unui teatru nu trece de 50%.
Undeva, pe parcursul existenţei umane, societatea a ajuns la concluzia că anumite lucruri trebuie să existe şi să fie cît mai accesibile membrilor ei fără scopuri lucrative. Educaţia face parte din aceste lucruri, la fel justiţia, asistenţa socială şi medicală şi, da, cultura. Accesul la aceste elemente ale vieţii sociale nu constituie un element fără de care nu se poate trăi – conform piramidei lui Maslow, nu ne putem lipsi de hrană, apă, ceva haine şi un loc de dormit (cine s-a putut lupta pentru asta în lagărele de concentrare a supravieţuit). Dar chiar ne dorim o întoarcere la epoca medievală?
Există în OUG 63/2010 o precizare referitoare la aplicabilitatea ei exclusiv în cazul instituţiilor înfiinţate de autoritatea locală, ceea ce în ce priveşte majoritatea teatrelor nu e cazul, ele datînd dinainte de înfiinţarea însăşi a Consiliilor Locale şi Judeţene, de pe vremea Republicii Socialiste, ba chiar şi Populare, România (în Bucureşti, doar Teatrul Metropolis a fost fondat de autoritatea locală, după 1990). Ministrul Culturii, Hunor Kelemen, a fost sesizat asupra acestui aspect. În prezent, Ministerul Culturii lucrează la o situaţie despre datele şi condiţiile de înfiinţare a instituţiilor de spectacol la nivel local, pe care doreşte să o aducă în discuţie în Guvern.

Foto: unatc.ro