OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Termenul „miza“ mi se pare inspirat: suma pusa pe masa la jocurile de noroc. Unii, cum se stie, au mizat cu nevasta sau casa ori cu tara. A miza pe cultura s-a vazut destul de rar. Miza presupune, insa, si asumarea regulilor unui joc de catre participanti. La noi, ideea de noroc in urma unei incercari individuale prevaleaza. Ideea de fortare, de stimulare a intimplarii care te poate satisface sau nu. De fapt, ideea de acrosaj al unui viitor posibil. Mizele in cultura romaneasca de azi sint inca, in buna masura (sau rea masura), pe masa oficiala a banului public: in film, in teatru, in dans, in subventia de carte. Des invocatele exemple – si pe buna dreptate – ale editurilor Polirom, Humanitas, Paralela 45 arata demonstrativ ca se poate, dar exemplele devin, astfel, exponate ale unei realitati care e bazata foarte mult pe o slabiciune de fond: scaderea drastica a cititorilor, a publicului amator de cultura.

Cei care citesc par sa apartina unui club tot mai restrins. Cei care scriu despre literatura par si ei constienti ca se adreseaza unui cerc restrins. Cum ar putea fi altfel, deocamdata, cind razboaiele de secesiune literara intre generatiile decenale (‘60-‘70-‘80-‘90-2000) macereaza continuu reflectia teoretica si critica asupra noului si vechiului roman, asupra poeziei?
Sindromul pasoptist e inca un ferment, sufera de el toti cei care depling insuficienta subventiilor si cer. Sindromul lovinescian al sincronizarii e in continuare resimtit ca beneficiu al disparitiei cenzurii, sufera de el toti cei care scriu si creeaza trendy. Dar ghetoizarea lumii culturale e un fenomen vizibil si prin slaba apetenta pentru dezvoltarea circuitelor culturale, ramase tributare modelului interbelic. Iar interbelicul cultural secreta in continuare fascinatia maniheista a celor care spera/doresc perpetuarea unui paradis al ideilor care sa faca „jocurile“ in procesul integrarii europene a Romaniei.
Despre integrarea culturala a Romaniei in Romania se vorbeste mai putin.

Elanul constructiv nu este un fapt al normalitatii, el este nimbat mereu de spiritul sacrificiului. Programe majore de sustinere si dezvoltare a mediului cultural romanesc sint, in partea lor de finantare si evaluare a consecintelor pe termen lung, ca si inexistente. Daca analizam „agendele culturale“ ale autoritatilor culturale municipale si judetene si sumele alocate pentru „manifestari“ si „actiuni“, putem evalua mentalitatea desueta a celor „care dau bani“.
Cum se poate observa, integrarea europeana prin sectorul cultural a determinat in Romania deformarea unor procese care ar fi trebuit sa aiba loc in mod firesc in profunzime, nu la suprafata. Si totusi, beneficiul unor programe finantate extern este indubitabil. Ceea ce e mai greu de realizat se refera la clasa administratorilor culturali care, adesea, sint ineficienti in raport cu ceea ce propun operatorii culturali. Pentru ca un proiect sau program – carte, film, spectacol, centru cultural, strategie pentru lectura, arta vizuala, film, multimedia – sa aiba sanse de reusita, acolo unde este el produs (de regula in mediul urban), e nevoie de o tot mai insistenta educare a celor care sint propulsati politic in situatia de a decide finantarea acestora.

Lucrurile simple sint: fiecare creator doreste sa fie finantat, fiecare crede/spera ca are ceva de spus/vindut, fiecare se lupta sa fie „pe lista“ unei grupari sau, daca nu, deplinge trista situatie care te aduce aici. Un soi de „darwinism“ cultural secreta o lupta care deturneaza scopul: creatia. Pentru ca trebuie sa si traiesti, trebuie sa cistigi bani. Cum o poate face un om de cultura? Cum se stie, numai crezind in ceea ce face. E naiv, nu? Dar mi se pare ca e adevarat. Ce poate ramine din toate acestea? Cite un roman foarte bun, cite o poezie sau un film, cite un spectacol de teatru sau de dans. Miza e, ca intotdeauna, individuala. Unde devine ea colectiva – cu exceptia extraordinara a jucatorilor de la Loto, care pun bani impreuna pe un bilet; ce mai hybris! – este exact in spatiul gol creat de „producatori“ si „public“. „Colectivizarea“ a devenit blamabila, unirea in jurul unei idei e consumul imaginativ de strategii care sa ofere prestigiu. Golul se mareste, zbaterile ramin, se amplifica. Stim toate aceste lucruri; cit le cunoastem?

Ingrata situatie, caci, lipsita de gratie, e dura: sa vezi cum talente incontestabile, vocatii autentice se naruiesc intr-un malaxor unde ideea de posteritate nu are ce cauta, prezentul fiind aminarea continua, o „cautare intermitenta“ sacrificata periodic pe altarul unui Godot incert.
Evaluarea, dincolo de statistica, indica fara gres ideea unei culturi termopan: izolarea ne-o facem singuri. Cind ne deschidem, o realitate din nou prefabricata ne invadeaza aproape paralizant. Si atunci, daca nu crezi ca singurul lucru pe care il poti face e sa scrii, sa faci teatru sau dans ori film, ce mai ramine? Cenusa fiecarei zile. Risipita si nu adunata intr-o urna careia sa-i inchini o oda.