OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Probabil nimeni nu si-a imaginat ca, la mai putin de un an de la data aderarii oficiale a Romaniei la Uniunea Europeana, reactiile antiromanesti vor fi atit de vehemente in tarile occidentale, incit „rusinea de a fi roman“ sa redevina o tema intens dezbatuta pe toate canalele mass-media. Infractiunile comise de unii dintre conationalii nostri aflati in afara granitelor tarii, care au culminat miercurea trecuta cu uciderea bestiala a Giovannei Reggiani la Roma, au determinat amplificarea manifestarilor xenofobe la adresa romanilor, precum si accentuarea sentimentului de nesiguranta resimtit de romanii care locuiesc si muncesc in Italia.

Acasa, reactiile nu au intirziat sa apara si ele au variat de la stupefactie si compasiune la rusine, revolta si intoleranta. In tragedia careia i-a cazut victima o femeie, fiecare dintre noi s-a simtit direct implicat, cu atit mai mult cu cit mass-media si politicienii din Italia s-au referit, in discursurile lor acuzatoare, nu doar la autorul crimei, ci la romani ca la potentiali sau actuali infractori. Nu este, desigur, nici prima, nici ultima oara cind generalizarile pripite merg mina in mina cu interesele politicianiste.

Mecanismul prin care capitalul de ura si de dispret la adresa citorva membri ai unui grup (etnic sau religios) se rasfringe asupra comunitatii din care ei provin functioneaza, in fond, dupa aceleasi criterii care fac ca de admiratia si simpatia fata de un artist genial sau fata de un mare sportiv sa beneficieze, inevitabil, si conationalii sai. Dar, in vreme ce oprobriul public este considerat inadmisibil, pe motiv ca actiunile punctuale ale unui infractor nu reprezinta o comunitate, ni se pare absolut firesc sa credem ca performantele individuale ale unui Brancusi sau Dinu Lipatti, Nadia Comaneci sau Eugen Ionescu sint reprezentative pentru noi toti. Ne delimitam, cu o grimasa de dezaprobare, de fapte reprobabile, dar ne identificam entuziast cu realizarile de exceptie, uitind ca, de fapt, atit geniile cit si infractorii se reprezinta doar pe ei insisi si nicidecum popoare intregi. Raspunderea penala este individuala, la fel si meritul pentru un premiu sau altul, oricit de prestigios ar fi acesta (y compris obsedantul Nobel). Nu exista nicaieri in lume natiuni geniale si nici natiuni criminale, ceea ce nu inseamna, insa, ca sentimentele de mindrie sau de rusine nationala sint inexplicabile.

De reprezentat, ne reprezinta politicienii, cei alesi prin vot sa gestioneze problemele unei tari, inclusiv cele de imagine. Conceptul de „reprezentare politica“ nu este lipsit de conotatii estetice, dimpotriva (o demonstratie convingatoare in acest sens este oferita de F.R. Ankersmit intr-o carte intitulata Aesthetic Politics. Political Philosophy Beyond Fact and Value), ignorarea „distantei estetice“ dintre cel reprezentat si reprezentantul sau duce, inevitabil, la totalitarism.
Desemnati sa actioneze in numele nostru, politicienii sint cei de care depinde in cea mai mare masura imaginea si renumele tarii in afara. Si daca, de ceva vreme incoace, imi e rusine ca sint roman, reactia mea nu e generata de spaima ca cineva din Europa m-ar putea confunda cu un potential infractor, ci de prestatia deplorabila a celor alesi sa ne reprezinte la cel mai inalt nivel. Cum sa nu te simti rusinat cind doi ministri se comporta ca niste gainari de doi bani, cind acuzele si invectivele aruncate de-a valma intre inalti demnitari ai statului prolifereaza, cind orgoliul, incompetenta si prostia agresiva blocheaza orice reforma?

Cum sa nu te simti rusinat cind, prin comportamentul si limbajul sau, insusi presedintele tarii dovedeste ca civilitatea ii este straina, iar prin actiunile sale demonstreaza ca nu interesele tarii il preocupa, ci vointa de putere. Cine sa articuleze, in momente de criza, un punct de vedere ferm, care sa fie luat in seama de institutiile europene si de reprezentantii lor, cind, umilit la Bucuresti de presedintele Iuscenko, ignorat de sefii de stat europeni – care nu s-au grabit nici sa-l invite si nici sa-l viziteze –, presedintele Romaniei nu are prestanta si autoritatea morala necesare stabilirii unui dialog autentic cu omologii sai (nemaivorbind de cultura si viziune politica)?
Cum (mai) poate cineva sa fie roman? Poate ca incercind, pe cit posibil, sa faca ceva si pentru ceilalti, nu doar pentru sine, oricit de neinsemnat ar putea sa para, la inceput, demersul sau.