Cum a ajuns ministerul Educaţiei solidar cu toţi analfabeţii lumii

Autor: Dumitrita STOICA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ideea unei şcoli care să formeze oameni maturi, pregătiţi pentru viaţă, este un slogan vechi, cu prestigiu încă de pe vremea răposatului. Reforma din ultimii ani îl promovează cu insistenţă, astfel încît el a intrat în vocabularul oricărui pedagog şi s-a fixat adînc ca orice şablon care nu are aproape nici o acoperire în realitate, fiind cu atît mai puternic cu cît aceasta din urmă se încăpăţînează să-l contrazică la tot pasul. Este un ideal cu aura unei utopii comico-tragice, cu ceva donquijotesc în el şi, prin urmare, de o nobleţe flatantă. Profesorul de bună credinţă (şi de bună competenţă, aş zice) nu poate renunţa la ideea că performanţa la care visează implică o confruntare cu nişte limite fireşti, cum ar fi zestrea nativă a discipolilor, în speţă IQ-ul lor şi tot ce ţine de codul genetic, zestrea socială a aceloraşi (mediu, bani, stil de viaţă etc.), ştiinţele destul de aproximative care se numesc pedagogie şi psihologie. Acestea sînt morile de vînt destinate lui, indiferent de timpul şi de spaţiul în care a avut norocul sau ghinionul să se încarneze. Sînt cu adevărat nobile, provocatoare, şi-i permit măcar iluzia că rostul lui în lume nu este cu desăvîrşire absurd, că e uman să ajuţi nişte fiinţe imature să ajungă la maturitate, cel puţin aşa spun cîteva secole de filozofie şi de pedagogie.

Dar cînd vine examenul maturităţii, adică bacalaureatul, acest Don Quijote ipotetic constată că monstrul este, de fapt, altul: un sistem educativ nereformat din cauza unei clase politice alcătuite în mare parte din inşi cărora nu le-a plăcut niciodată să înveţe şi care, în forul lor intim, ar spune despre şcoală, asemenea lui Kundera despre fericire, că viaţa este în altă parte (dacă ar auzi de el). O clasă politică silită de împrejurări să facă o reformă pe care nu o doreşte; din acest motiv, deciziile au, de cele mai multe ori, logica datului cu stîngul în dreptul.

Se face, spre exemplu, o programă de limba şi literatura română orientată spre competenţele de comunicare, dar se anulează într-o formă mascată prin ideea variantelor de subiecte, publicate cu cîteva luni înaintea examenului. Contextul în care a apărut această idee ne ajută să percepem atmosfera nebuloasă, cu iz de sulf estival, adică de somnolenţă întreruptă de scurte impulsuri isterice, care planează asupra instituţiei însărcinate să vegheze la soarta educaţiei autohtone.

Soluţie inginerească nostalgic comunistă

Acum doi ani, nişte ziarişti au reuşit să cumpere în ziua premergătoare probei scrise la literatură subiectele pe care toată naţia urma să le afle cîteva ore mai tîrziu. Le-au cumpărat, dacă îmi aduc bine aminte, la preţuri modice. Se ştie că preţul mic se explică fie prin abundenţa mărfii respective pe piaţă, fie prin proasta ei calitate. Era o dovadă că frauda se putea produce cu mare lejeritate, singura condiţie fiind să te intereseze aşa ceva. Ministrul politehnist de atunci a găsit soluţia: se vor elabora pentru toate disciplinele cîte 100 de variante de subiecte, vor fi publicate înaintea examenului şi nu va mai exista nici o fraudă. De ce? Simplu. Toată lumea le va cunoaşte. După cum vedeţi, logica acestei decizii este fără cusur. Profesorul evocat mai sus a întrebat naiv, în stînga şi în dreapta, dacă este totuna a cunoaşte 500-600 de variante înainte de examen cu a cunoaşte doar 5 sau 6 (cîte unul pentru cele 6 probe sau doar 5, dacă excludem educaţia fizică, disciplină în cazul căreia nu a mai fost nevoie de asemenea variante, întrucît notele de 9 şi 10 în proporţie de 99% la nivel naţional se cumpără de multă vreme printr-un consens care a rezolvat orice scandal). N-a primit decît răspunsuri evazive şi-a rămas de atunci cu impresia că îi scapă ceva, că fenomenul este mult prea complicat pentru mintea lui cu o priză redusă la realul sau la arealul românesc.

În schimb, a cercetat de unul singur dedesubturile psihanalizabile ale acestei decizii inginereşti, cu mai mult folos măcar pentru faptul că nu-şi putea refuza sieşi răspunsurile decît cu riscul unei sfîşieri schizoide. Programele actuale, mai ales acelea ale disciplinelor umaniste, sînt foarte alunecoase. Spre exemplu, în cazul lui Titu Maiorescu, indicaţiile sînt laconice pînă la parcimonie, cînd este vorba de conţinuturi: Maiorescu este enumerat printre autorii canonici care nu se studiază monografic, ci prin cel puţin un text, şi este presupus de o temă intitulată Criticismul junimist. Accentul cade, cum v-am spus deja, pe competenţele care pot fi formate prin studiul acestui autor (al tuturor, în fapt), cele mai multe fiind grupate sub următoarele titluri: utilizarea adecvată a strategiilor de comprehensiune şi de interpretare, a modalităţilor de analiză tematică, structurală şi stilistică în receptarea textelor literare şi nonliterare, punerea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/literare, argumentarea în scris şi oral a unor opinii în diverse situaţii de comunicare. În aceste condiţii, numărul de subiecte formulabile la examen este foarte mare, dacă nu cumva infinit, şi nici o carte nu le poate ghici, nicicum rezolva, şi, în consecinţă, candidaţii nu vor mai avea nici ce memora, nici ce copia. Sau, cel mult, în circumstanţe prielnice unui asemenea sport deja naţional, vor memora/copia texte prefabricate din manualele şi auxiliarele de pe piaţă, al căror conţinut ar putea avea o legătură oarecare cu subiectele de examen. Situaţia n-ar mai fi totuşi aceeaşi, pentru că această legătură nu poate garanta o notă mare unui elev obişnuit nu să înveţe şi să comunice, ci să reproducă un discurs al altcuiva. Prin urmare, prima cauză profundă a acestei soluţii inginereşti este nostalgic comunistă: de ce să fie frauda la îndemîna doar a unor barosani sau a unor descurcăreţi şi să nu devină accesibilă întregului popor? Fără îndoială, tot primii se vor alege cu crema (cu cele 6 sau 5 variante despre care a fost vorba mai sus, primite fie înainte, fie, într-o formă sau alta, gata şi perfect rezolvate în timpul examenului) şi vor avea posibilitatea să-i bată, în sfîrşit, la bacalaureat chiar pe şefii de promoţie (nu vi se pare o neruşinare?), dar şi ceilalţi se vor alege cu cîte ceva. Firimituri, e drept, dar la atîta sărăcie gustul lor ajunge să concureze ambrozia.

Să furăm, fraţilor, şi să ne lăudăm cu procentele de promovabilitate

Să furăm, fraţilor, îndeamnă subliminal, dar pe înţelesul tuturor, onor ministerul, care nu vrea nici acum să renunţe la nefericita idee a acestor variante, cu toate că s-au auzit destule voci, în cei doi ani din urmă, care au cerut aşa ceva. Furaţi cît puteţi şi apoi trimiteţi-ne rapoarte cu procente de promovabilitate demne de cartea recordurilor, chiar dacă nu ne putem lăuda cu ele la Uniunea Europeană, pentru că aceia nu par să aibă bucuria ascunderii gunoiului sub preş (de altfel, nici nu ştim dacă termenul din urmă poate fi tradus exact într-o limbă de circulaţie). Ne putem lăuda însă între noi, cu Suceava, spre exemplu, care a obţinut 98% promovabilitate ca şi anul trecut, ca şi acum doi ani, ca şi acum trei ani, să fie spre gloria urmaşilor lui Ştefan.

Profesorul de care am vorbit mai sus este invidios de-a dreptul (la modul benign) şi s-ar căra cu arme şi bagaje într-un dulce orăşel moldovenesc, dacă i-ar spune cineva că acolo s-a descoperit o pedagogie miraculoasă, cu ajutorul căreia toţi membrii tineri, în pragul maturităţii, ai unei comunităţi ajung să înţeleagă teoria maioresciană a formelor fără fond, după ce au învăţat să se exprime corect, în scris şi oral, oricîte probleme sociale ar avea. El a avut parte de experienţe mult mai prozaice şi născătoare de mari amărăciuni. Acum cîţiva ani a corectat la un centru de examinare din apropierea Podului Grant (lucrările au venit de la alte licee, dar din zone asemănătoare, industriale, paupere, de o mizerie care se lăfăie în stradă, ameninţătoare – în miasmele ei înfloreşte violenţa). Nu existau atunci variantele de subiecte şi nici fenomenul de masă al copiatului.

Ca urmare, manuscrisele cercetate cu atenţie au spus adevărul. Dacă ar fi aplicat cu rigoare şi cu exigenţă standardele de performanţă prevăzute de barem, procentul de promovabilitate în cazul celor aproximativ 100 de documente olografe ar fi tins către 0,001. Cum ceilalţi membri ai comisiei – 12 la număr plus preşedintele – se purtau ca şi cum ar fi plonjat pe o planetă verde, cu desăvîrşire normală şi ozonată, a aplicat totuşi un criteriu de evaluare mai puţin pretenţios: gradul de alfabetizare. Aproape toate lucrările dovedeau că autorii cunosc literele limbii române şi ştiu să le combine ca să obţină cuvinte. Numai că jumătate dintre ei se opriseră la acest stadiu, adică nu reuşiseră să ajungă la propoziţii şi enunţuri mai ample (cum ar spune Wittgenstein, erau doar în posesia sensului unui obiect, desemnat de nume, dar nu deţineau semnificaţia care nu se coagulează decît dacă punem obiect lîngă obiect, prin propoziţii şi enunţuri, făcînd în felul acesta o lume, adică reuşind să comunicăm). Şi aceştia au picat, pentru că nu se putea altfel. Astăzi nu mai pică, pentru că neputinţa lor de a comunica (şi a şcolii de a-i ajuta s-o facă) se rezolvă prin putinţa lor de a copia, patronată de onor ministerul, solidar dintr-un impuls nu tocmai obscur cu toţi analfabeţii lumii.

Olguţa Vasilescu sau cum se transformă furtul în memorare

În al doilea rînd, nefericita idee a variantelor de subiecte viciază înainte de orice spiritul programelor, în special nevoia unei educaţii care să cultive minţi şi caractere, prin urmare competenţe ca: a gîndi personal, a-ţi exprima gîndirea liber şi cu ajutorul propriilor cuvinte, a înţelege şi asuma valori precum adevărul, corectitudinea, onoarea etc. Tot şcolarul ajuns în clasa a XII-a se dotează cu cărţi de plastic, cum le spune Ioana Bot, în rubrica din Dilemateca (numărul din iunie, a.c.), sau cu manuale de copiat, în formula domnului profesor Gheorghe Rădulescu. Sînt, după cum probabil ştiţi, cărţile care rezolvă aceste variante şi care apar la puţin timp după ce ministerul publică subiectele, elaborate fie în grabă, dacă autorii n-au cunoscut din vreme ce aveau de rezolvat, fie pe îndelete, dacă aceştia sînt ei înşişi cei care au conceput respectivele subiecte. Cele mai multe dintre ele vehiculează un limbaj de lemn, numai bun pentru a face praf şi grăuntele de inteligenţă cu care a fost dotat de la natură cel care încearcă să le tocească sau să le ia ca model, astfel încît cea mai înţeleaptă întrebuinţare a lor rămîne copiatul. Oferta existentă pe piaţă este destul de variată: unele sînt cărţi de buzunar, cu problemele tratate sumar (apropo de buzunar, ştiu un elev care s-a dus la proba de geografie cu nişte pantaloni gen army şi i-au intrat în buzunare, fără să se cunoască, două sute de fiţuici), pentru cine vrea doar o notă de trecere, altele sînt ceva mai consistente, dar fără să strălucească, aşa ca pentru o notă de 8, şi încă vreo cîteva, puţine, conţin şi comentarii foarte bune cu care s-ar obţine punctajul maxim. Aş spune că ultimele fac cel mai mult rău, dacă ajung sursă de copiat.

Ce-ar face profesorul nostru, pus în situaţia de a da zece unui anonim care reproduce întocmai o asemenea sursă, cînd ştie că necunoscutul autor ar putea fi analfabet (în sensul că ar cunoaşte doar literele şi felul în care ele se combină în cuvinte)? Ar refuza să facă evaluarea şi apoi ar fi acuzat de distorsionarea adevărului, i s-ar descoperi mascate impulsuri carieriste, odată ce a avut curajul să facă scandal şi să atragă atenţia presei, ar fi pus faţă în faţă cu specialista Parlamentului în probleme de educaţie, dna Olguţa Vasilescu, şi ar afla de la aceasta că n-a copiat nimeni, că anonimul a memorat pur şi simplu textul gata fabricat, fapt cît se poate de plauzibil, întrucît dumneaei, în facultate, citea doar o dată cursul şi-l reţinea. Cum el, profesorul, n-a fost în stare niciodată de o asemenea performanţă, va fi redus la tăcere în faţa acestui îndelung, umil şi inocent exerciţiu de memorare şi reproducere a gîndirii celuilalt, a cărui valabilitate pedagogică este certificată prin gura unui ales al poporului. Şi, cu toate acestea, va gîndi personal şi cu donquijotescă încăpăţînare că onor ministerul ar face bine să renunţe la ideea nefericită a variantelor de subiecte, dacă nu are cumva pe agenda de lucru transformarea şcolii într-o instituţie orwelliană a minţilor goale şi a discursurilor gata făcute.