OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cum am ajuns sa te iubesc/ Nici pina azi nu stiu/ Cum fac de vreau sa ma feresc/ Si tot la tine viu?/ De ce m-oi fi oprit din drum/ Tocmai la ochii tai/ De ce ma-ntorc la ei si-acum/ Si-acum cind stiu/ Ca sint si buni si rai… M-am jurat de mii de ori/ Mai rizind, mai plingind/ Ca am sa fug de dragoste/ Ca de pacoste/ Si credeam ca eu n-am sa patesc/ Cum am putut sa m-amagesc?“

Puteti sa credeti linistiti ochilor: e intr-adevar slagarul Banicilor, al lui Stefan si Stefan junior, o romanta frumos-ironica si bine cintata, cu un clip bine jucat, cu gesturi largi de commedia dell’ arte, in care fiul demonstreaza ca are capacitati actoricesti (despre tatal lui stia asta toata lumea).
O romanta frumos-ironica, sagalnica si cumva patetica totusi, care vorbeste despre relatia mereu problematica dintre tata si fiu, despre dragostea dintre ei vecina cu ura si ura vecina cu dragostea. O melodie in care complexul lui Oedip iti face cu ochiul.

Cred ca, daca le privim din acest unghi, opera si viata lui Mateiu I. Caragiale se pot rezuma exact astfel: opera si viata in care complexul lui Oedip iti face cu ochiul. Desigur, aici, cum e si firesc, atit ironia, cit si patosul sint mai voalate, mai bine invaluite in mister – nu mai putin detectabile totusi. insusi misterul acesta nu este oare cusut cu ata alba, voit-straveziu, cu buna stiinta lasat in apropierea kitsch-ului? Apoi, nu e ciudat si elocvent in acelasi timp ca Pasadia isi arde portretele tuturor (act ritual de buna seama), in afara strabunicului care „fu un adevarat Bergami“ si care scapa logic urii „snobului feroce“? Nu e ciudat si elocvent ca Pantazi isi descrie foarte frumos si mama si tatal, totusi, mostenirea vie care „prinde“ continuitate in el e cea a mamei Sia si a unchiului Iorgu? Despre mama Sia: „Din recunostinta ce-i pastrez, mi-am facut lege; osebit de insemnata ei stare, ea mi-a lasat acea comoara sfinta care e datina, fiinta mea launtrica toata e faureala ei, numai a ei…“ Despre unchiul Iorgu: „Desi ii veneam nepot de veri primari, nu-l cunosteam nici din vedere. Casatoria nepotrivita din care se nascuse si in urma alte neintelegeri il indepartasera pe tatal sau si pe dinsul pentru totdeauna de celelalte rude. La fireasca lui dusmanie fata de ele, dusmanie inveninata de neputinta de a le vatama intru ceva, se raspunsese cu un despret adinc pe care astazi nu ma mai invoiesc a-l impartasi. Era un om!“ (s.n.) Despre bucuria lui Pirgu la moartea tatalui sau aproape ca nu mai are rost sa amintim.

Razvratitul sensibil
Sint indeobste stiute aluziile din Craii… la I.L. Caragiale, de la limbajul si genul literar caracteristic pina la personalitatea acestuia, carora Matei Calinescu le consacra un intreg capitol cu titlul „in numele Tatalui…“ din (Re)citind Craii de Curtea-Veche. Stim la fel de bine ca cei doi, tatal si fiul, nu se aflau in relatii din cele mai bune. Dar stim tot asa (asta-data nu din lecturi, ci din propria noastra viata) ca nu e nevoie ca parintii sa divorteze pentru ca fiul lor sa nu se simta bine sub tutela lor si e mai mult decit logic, fiind o mostenire culturala de cind lumea, ca el se razvrateste impotriva tatalui, resimtindu-l ca simbolul puterii si oprimarii. Razvratitul insa, daca e sensibil si inteligent (si Mateiu era, fara indoiala, si una si alta) isi da seama foarte curind ca orice-ar face, revolutia lui interioara nu se poate solda decit cu o infringere, ceea ce, fireste, nu inseamna ca el se va preda vreodata, unii luptindu-se din rasputeri toata viata. Ce altceva daca nu lupta asta acerba si plina de indoieli l-ar fi determinat sa conteste „insasi stralucita opera literara“ a tatalui?

indoieli, intr-adevar, fara doar si poate. Cine a trecut sau trece incontinuu prin asemenea situatii teribile si deci cunoaste principiul operational al acestui mecanism psihic stie ca ura se datoreaza si sau mai ales indoielilor. „Numim ura resentimentul la adresa parintelui sau, deoarece lipseste nuanta, celui exclus nemaiaflindu-se nici o calitate, nici o scuza in tot ce face…“ – spune Barbu Cioculescu in excelentul sau studiu introductiv la Operele lui Mateiu I. Caragiale, la inceputul unui pasaj al carui sfirsit l-am citat mai sus. Putem fi de acord pornind intr-o directie pe care autorul studiului nu a vrut si nu trebuia s-o urmeze si completind prin a spune ca ura aceasta aparent fara echivoc provine din sentimente pline de echivoc si de ambiguitate: acest sentiment se etaleaza ca fiind absolut din cauza fricii, cel care-si uraste tatal resimtind orice fel de „nuanta“ ca pe un compromis care se strecoara, incepe sa lucreze in „sufletel“ si incet dar sigur transforma ura in dragoste, ceea ce ea trebuia sa fie de fapt. Ura este „gonflata“ pentru a umple toate meandrele sufletului ca nu cumva dragostea sa-si gaseasca vreun locsor undeva. Din aceasta cauza, fiul sensibil e chinuit de remuscari cumplite. Si oare din ce lucreaza un scriitor, alaturi de experientele, sentimentele, amintirile si ideile sale, alaturi de intimplarile pe care le-a pus deoparte si le-a pastrat ani in sir, nestiind la ce o sa foloseasca ele, nestiind macar daca se va folosi de ele vreodata, pastrindu-le totusi? Din remuscari, bineinteles.

A iubi si a ucide
Traditia nu-l ajuta prea mult pe fiu. Andor Horváth, unul dintre maestrii mei spirituali, cu a carui prietenie ma mindresc si care s-a ocupat mult, atent si creativ de tragedia greaca, scriind un volum intreg pe marginea operelor lui Eschil, Sofocle si Euripide, mi-a atras intr-o zi atentia ca in mitologie exista complexul lui Oedip dar nu exista complexul lui Tezeu. Uciderea tatilor este stigmatizata ca un pacat teribil, fapt perfect indreptatit, uciderea fiilor insa nu intra in aceeasi categorie morala.

Aceasta diferenta se prelungeste pina in crestinism: in frumosul sau studiu Blestem si Binecuvintare, prezentind cazul arhicunoscut al lui Avraam care se pregateste, la porunca Domnului, sa-si sacrifice fiul cel drag, Ion Vianu citeaza spusele Domnului in clipa in care tatal ridica cutitul. „Sa nu pui mina pe copil si sa nu-i faci nimic, caci acum stiu ca te temi de Dumnezeu si ca nu l-ai crutat nici macar pe fiul tau iubit pentru Mine“. (Geneza, 17) Vianu conchide si pune pe hirtie o fraza pe cit de adevarata, pe atit de cruda: „Urmarind ideea pe care am enuntat-o la inceput, tatal nu este niciodata mai mult si mai deplin tata decit atunci cind se hotaraste sa-si sacrifice fiul“. Si continua scriind: „Este oare nevoie sa spunem ca aceasta este si situatia tipica a cristologiei? – ca si cum Dumnezeu Tatal si-ar aminti de exigenta lui tiranica fata de Avraam, omul lui Dumnezeu, se va hotari si El intr-o zi sa-si sacrifice fiul – si o va face – pina la inviere.“
Fenomenul a fost surprins dintr-un alt unghi si de scriitorul maghiar Péter Nádas, care spune in eseul Despre jurnalele lui Thomas Mann: „Caci dragostea fiilor pentru tati cit si practica cotidiana a acestui sentiment este absolut necesara si de dorit intr-o cultura ce se bazeaza pe respectarea si performanta zeilor masculini, dar despre fata cealalta a dragostei acesteia, cea a tatilor pentru fii, trebuie pastrata tacerea cea mai adinca chiar pentru a apara respectul fata de tati.“ Tatalui ii este permis sa-si omoare fiul dar ii este interzis sa-l iubeasca; fiului ii este permis sa-si iubeasca tatal dar ii este interzis sa-l omoare.

Nu e mai putin adevarat ca intre tata si fiu exista o relatie foarte speciala, pe care am putea-o numi, psihologic desigur, interactiva. Catre finalul studiului sau, Ion Vianu citeaza dialogul imaginat de Kafka in Scrisoarea catre tata. Tatal spune: „Si asa ai realizat destul prin nesinceritatea ta, pentru ca ai dovedit trei lucruri: in primul rind, ca esti nevinovat, in al doilea rind ca eu sint vinovat si in al treilea rind, din pura marinimie… ca si eu sint nevinovat. Atit ar putea sa-ti ajunga dar tot nu-ti ajunge. Ti-ai bagat anume in cap ca ai putea pur si simplu sa traiesti pe spinarea mea“; la care fiul raspunde: „Aceasta obiectie… nu porneste de la tine, ci tocmai de la mine… nici chiar neincrederea ta fata de altii nu e atit de mare ca neincrederea in mine, pe care tu ai facut-o sa creasca in mine…“ Si Vianu trage concluzia: „Se vede, asistam la o perpetua mise en abime in care tatal creeaza pe fiu, cu toata neincrederea in sine si in altii; si fiul pe tata – caci tatal nu devine ceea ce este decit fiindca are un fiu si prin ochii fiului. Privindu-se in ochi, tatal si fiul picteaza portretul celuilalt, reversibil. s…t Tatal este o creatie a Fiului.“

„N-am nevoie de tata!“
Ura este gonflata, am spus mai sus. Ea se hiperbolizeaza, putem adauga, in asa fel incit sa fie exclusa a priori posibilitatea ca tatal sa fie om, un organism viu cu meritele si pacatele lui. Daca are numai pacate, nu poate fi om si deci nu poate fi tata. „N-am nevoie de tata!“, scuipa parca in obrazul societatii Mateiu, dandy-ul plictisit, snob si distant care, ca toti din categoria sa, provoaca pe cei de opinia carora aparent nu-i pasa, barbatul care isi detesta progenitorul sau si care se insoara cu o femeie mult mai in virsta ca el. I.L. Caragiale s-a purtat ca o canalie cel putin in episodul testamentului matusii Lenci, episod despre care insusi circumspectul Barbu Cioculescu noteaza: „…pe punctul de a intra in posesia unei frumoase mosteniri, fusese, sa o spunem, brutal deposedat.“ Faptele pot fi insirate si interpretate intr-o directie sau in alta, nu asta este insa scopul aventurii de fata. Pina acum, ne-am ocupat de psihologia omului Mateiu I. Caragiale; de acum inainte, ne vom ocupa de psihologia operei.

„N-am nevoie de tata!“ Textele arata totusi altceva, ele avind un caracter diametral opus fata de cele ale tatalui. Sa le luam in ordine.
„Tramvaiul Caragiale trebuie sa colcaie de calatori“ – am scris in incheierea unui eseu despre tata, referindu-ma la faptul ca in operele acestuia ne aflam mereu intr-un vacarm, auzim incontinuu acea „mare trancaneala“. Ii multumim autorului pentru unul dintre cele mai frumoase texte ale exegezei lui Ion Luca. Colcaiala, vacarm, trancaneala: opera tatalui (in tot cazul schitele si comediile) sint scrise intr-un regim diurn. Totul se intimpla ziua sau in asa fel incit ne aflam parca in plina zi, greutatea tulbure sau conspirativa a noptii fiind desfiintata de patetismul de ziarist, poet si cavaler de doi bani al lui Rica Venturiano, de pilda. Tatal, autorul acestor perle de romanism literar, ne apare ca un personaj sociabil, extrovertit, caruia ii place sa fie figura de referinta a „sotietatii“, mare causeur, temut pentru replica-i rapida si prompta, isi scrie creatiile active, picaresti, virile, pe scurt si cu un termen manolescian, dorice. Matei Calinescu vorbeste despre schita Grand Hôtel „Victoria Romana“ spunind ca aceasta l-ar fi putut influenta pe Mateiu in elaborarea personajului Penei Corcodusa – daca este adevarat (si orice poate fi intr-o aventura a spiritului, mai putin sau mai liber controlata decit un studiu bazat pe date precise), asta nu face decit sa ne intareasca ipoteza: Grand Hôtel…, o intimplare eminamente nocturna, este schita cu motivele careia ne putem intilni in Craii…, capodopera nocturnului Mateiu.

Nocturnul Mateiu
Caracteristicile acestuia din urma sint asadar: regimul nocturn, dandysmul, singuratatea introvertita, l’esprit de l’escalier. Oricita lume ar fi in birturile si pe strazile Bucurestilor sau la adevaratii Arnoteni, e mai mult decit evident ca personajele principale sint atente numai la ele insele sau la cercul lor strimt unde se simt nemuritoare si reci (nu cred ca sentimentul sufletesc al versului eminescian sa fi fost departe de personalitatea lui Mateiu). Titlul unui capitol mateicalinescian, Craii de Curtea-Veche: patru, trei, doi sau unul? imi vine iarasi in ajutor – nimic nu vorbeste mai bine despre singuratatea si spleen-ul matein decit un cerc de personaje care se poate reduce la unul. Opul e numit de Nicolae Manolescu corintic datorita alegorizarii si elaborarii extreme, dar prin „spovedaniile“ lui, prin intimplarile care s-au intimplat de mult sau se intimpla oarecum impotriva vointei lui Pantazi sau Pasadia (e semnificativ din acest punct de vedere ca la insistarile lui Pirgu se duc la adevaratii Arnoteni, ale lui Pirgu care poate fi vazut ca alegoria tatalui, cf. aluzia la schite, interpretata in aceasta cheie de Matei Calinescu: „A! sa fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan si ieftin, cu lipsa lui de carte si de ideal inalt si cu amanuntita lui cunoastere a lumii de mardeiasi, de codosi si de smecheri, de teleleici, de tirfe si de tate, a naravurilor si a felului lor de a vorbi, fara multe bataie de cap, Pirgu ar fi ajuns sa fie numarat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis «maestrul» si-ar fi arvunit statui si funeralii nationale. Ce mai «schite» i-ar fi tras, maica ta Doamne! De la el sa fi auzit dandanale de mahala si de alegeri“ – sublinierea ii apartine lui M. C. care intuieste aici o referire la Agamita Dandanache), prin pasivitatea lui are o puternica valoare ionica.

Astfel, Mateiu, vrind sa scape cu orice pret de Ion Luca, a reusit, cum e si firesc din punct de vedere psihologic, sa scrie exact pe dos fata de cum scria parintele lui, sa fie, adica, asa cum apare pe coperta a patra a cartii lui Ion Iovan, o reflectare a tatalui, o umbra a acestuia – desigur, nu ca valoare, ci ca fiinta literara, ca personalitate care „se scrie“.
Am ajuns departe si pe un drum interesant, de la Banici la Caragialesti. Drum care poate parea exotic, dar care nu e totusi unic. in definitiv, orice slagar inventiv face legatura intre domenii si sentimente foarte diverse, intre kitsch si „arta de arta“. Asa cum scrie istoricul literar maghiar Antal Szerb, scriitorii cei mai mari (Balzac, Dickens, Dostoievski) nu se feresc niciodata de kitsch pentru ca stiu sa-l „minuiasca“.