În orice ţară, nu există decît două partide cu adevărat:
partidul celor care îndrăznesc să spună «nu» şi al celor care nu îndrăznesc.
Cînd numărul celor care nu îndrăznesc este mai mare decît al celor care
îndrăznesc, ţara este pierdută.
Henry de Montherlant
Se spune că doar atunci eşti liber, cînd poţi să spui fără
teamă adevărul. Un sistem care te condamnă la tăcere ar trebui să fie abolit şi
restabilit unul nou, idealist de obicei, a cărui obligaţie este de a sprijini
acest adevăr în întreaga sa plenitudine. Dar cum rămîne cu restrîngerea
etico-morală impusă de societate? În ce măsură putem afirma că libertatea
plenară a unui popor îi oferă şi bunăstarea, în special atunci cînd este cu
titlul de „recuperată“, şi nu „din naştere“?
Se spune că, în România anului 1989, şi pietrele începuseră
să strige. Că lipsa de revoltă a oamenilor era deja imposibil de evitat. Şi
totuşi pentru ce se lupta? Ce am cîştigat prin moarte? Sau, şi mai important,
am cîştigat ceva în afară de o schimbare de nume? Pînă la Revoluţia română,
trecerea de la statul comunist la cel democratic s-a făcut paşnic, fără
revoltă. La noi au existat zeci de morţi, a căror dovadă a fost ştearsă cu nume
de operaţiuni suav parfumate (în mod total ironic), amintind de frumos:
Trandafirul… Vama (te gîndeai la staţiunea Vama Veche, iar în zilele noastre
îşi găseşte ecoul în bine-cunoscuta trupă de rock).
Oamenii au strigat „libertate“, au murit pentru
aceasta,numai pentru a-şi retrăi groaza
două luni mai tîrziu, în mineriade. Guvern la putere: Iliescu. Personalitate?
Bineînţeles, fost om de încredere a mult-detestatului preşedinte ucis,
Ceauşescu. România a fost apreciată şi văzută, poate pentru prima dată în
Europa democrată, ca o ţară cu potenţial, a primit sprijinul moral şi, mai
important în acel moment critic, sprijin financiar. Ce nu a primit însă era
imposibilul: o nouă mentalitate care să fie instaurată în toate organele ţării.
Astfel, după ce noii revoluţionari, care au alarmat poporul împotriva
paradoxului noului regim, au fost „ucişi“ de muncitori mineri care detestau
intelectualitatea, România a fost clasificată ca „ambiguă din punct de vedere
politic“, iar fondurile s-au retras laolaltă cu încrederea.
Acesta este un scurt sumar al ultimilor douăzeci de ani. La
zece ani după „crimele“ mineriadelor, Iliescu este reales în funcţia de
preşedinte. La douăzeci de ani de la idealista revoluţie, sîntem printre ţările
cu cel mai mare nivel de corupţie, din punct de vedere economic sîntem
penultima ţară din familia adoptivă (Uniunea Europeană), avem diplome
universitare cu miile, perseverăm într-un nepotism mascat la nivel de posturi
importante, iar mita şi sportul sînt preferate corectitudinii şi inteligenţei.
Să fie acestea singurele urmări ale răbufnirii idealiştilor? Nu am fost în
stare ca popor să susţinem revolta şi să creăm un stat politic onest, unde
măcar să existe încredere? Într-adevăr, în 1989 am fost prima ţară estică unde
comunismul a fost eliminat printr-o revoltă violentă. Dar tot atunci am fost şi
singura ţară care ne-am dăruit prizonieratul real şi condamnabil, pe un arest
la domiciliu, unde inconştienţa politică şi umană a atins cote maxime.
Ce s-a cîştigat? România a primit un nou nume, cel de ţară
democratică.
Cu toate acestea ne-am renegat drepturile, în mod inconştient,
prin deciziile luate de-a lungul anilor. Abraham Lincoln, primul preşedinte
republican al SUA, a spus: „Dacă vrei să testezi un om, oferă-i putere“. Ce
putere poate fi mai mare decît aceea de a fi pe deplin liber, de a avea dreptul
de a-ţi alege oamenii care să guverneze în numele tău, şi de a-i demite, în caz
contrar? Am cîştigat, alături de statele europene, dreptul la liberă exprimare,
ne-am recîştigat dreptul de a călători, de a trăi, de a lua propriile decizii…
Dar mai ştim cum să folosim aceste libertăţi? În aparenţă, odată cu revoluţia
anticomunistă am cîştigat împărăţia orizonturilor deschise, acea dorinţă a
omului, acceptată dintotdeauna: Libertatea. Ea însă nu a fost gratuită… Şi
uneori nu ştiu dacă acest schimb nu a fost încă o fraudă a caselor de valută
sau, din contră, o răsplată…
Lipsa mişcării atrofiază musculatura. Lip-sa iniţiativei te
vlăguieşte, convertindu-te în supusul tăcerii. Comunismul a însemnat opresiune,
frică. Democraţia de astăzi înseamnă manipularea realităţii. Bunicii noştri au
ajuns în aşa-numitele „lagăre de reeducare“ pentru poziţia avută în societate
sau pentru capacitatea lor de respingere a unui proiect idealist, mort din
faşă. Părinţii noştri şi-au riscat vieţile pentru a putea să trăiască în
conformitate cu părerile lor şi pentru a ne oferi nouă dreptul la decizie şi
cuvînt. Noi însă… noi însă ne trasăm viaţa cu o inconştienţă nebună, cu o
nepăsare care altădată a fost condamnată. Ce mai contează? Nimic nu ne atinge,
sîntem nemuritori în spirit… ce contează că al nostru trup, alături de viaţă,
se perindă pe coridoarele unei ţări al cărei respect nu dorim nici măcar să-l
cîştigăm?
Uneori cea mai mare pedeapsă este şi cea mai greu de
observat. Căderea comunismului ar fi trebuit să însemne un punct-cheie pentru
România. Era momentul cînd trebuia să alegem între viitor şi trecut. Menţinînd
mentalitatea „Fie cum o fi“, am urmărit pasivi cum persistăm într-un comunism
mascat sub emblema „democraţie“. În zilele noastre, sîntem mult prea
„democratici“, avem un sînge mult prea aristocratic pentru a depăşi stadiul de
autosuficienţă. Avem dreptul de a alege, avem şansa să hotărîm noi, şi nu un
lider, guvernarea. Şi ironia sorţii este că o facem. Dar, din lipsă de
in-teres, cultură, dorinţă de informare şi responsabilitate alegem prost. De
douăzeci şi unu de ani alegem prost. Acum două decenii ne revoltam împotriva
minciunii. Astăzi sînt printre noi oameni care nici nu ştiu de ce sărbătorim
ziua naţională.
Şi totuşi… Sînt o idealistă. Vreau să cred că această
atrofie fizică nu este şi una spiri-tuală. Nu am avut ocazia să depăşim
comunismul, să uităm de egalitatea falsă şi să ne dorim prosperitatea. Din
păcate, experimentăm contrariul. Aceiaşi care închinau cupa victoriei în era
ceauşistă, dobîndesc laurii victoriei astăzi. Dacă nu ei, atunci copiii sau
rudele lor. Obişnuiţi să primească ordine, şi astăzi tinerii se formează în
spiritul în care au fost educaţi părinţii lor: „Crede şi nu cerceta“.
Iniţiativa care ar trebui să motiveze şi să reîmprospăteze viaţa este blocată
de un munte birocratic şi o răutate de neînţeles.
Şi atunci de ce să ne revoltăm? De ce să credem că lumea ar
putea fi mai bună? Libertatea noastră constă astăzi în faptul că putem alege:
rămînem sau plecăm? Cei buni preferă să evite competiţia pe note, bacalaureat,
nepotism universitar şi slujbe date după cunoştinţe (nu mă refer la nivelul de
inteligenţă…) şi se îndreaptă către ofertele hotarelor. Cei lipsiţi de
posibilităţi sau cu posibilităţi prea bine aranjate rămîn. Există şi o mînă de
oameni care aleg patriotismul, care vor să rămînă pentru propria lor plăcere,
pentru a ajuta, pentru a re-revoluţiona o ţară al cărei bun-simţ pare adormit.
Dar un proverb japonez spune: „Nu poţi trezi pe cineva care se preface a
dormi“.
Nu putem să trezim acel simţ al practicii, al dreptăţii, al
corectitudinii, cîtă vreme este decizia noastră să-l ignorăm. Preţul revoluţiei
a fost scump. Înainte, răul avea un nume, ca şi orice lucru cunoscut, era mai
uşor de combătut. Dar ce faci atunci cînd acesta este mascat sub cel mai bun
prieten? Am cîştigat libertate. Odată acceptată, am preluat o responsabilitate,
de care, culmea, fugim tot timpul. Aceea de a ne informa.
Nu doar acea coloană vertebrală a vocii s-a pierdut. După
1989 România a explodat. Televiziunea transmitea şi altceva decît imaginile
paradelor tovarăşului. Magazinele au importat. Moda a ajuns şi în vitrinele
ochilor noştri, devenind accesibil acel paradis de care nici măcar nu eram
conştienţi. Cu toate acestea, părinţii mei aveau o bibliotecă cu peste o mie de
titluri. Părinţii zilelor noastre au rareori bibliografia obligatorie. Din
lipsă de activitate, tinerii se întîlneau, discutau, filozofau, inventau,
citeau, se jucau, se iubeau idealist. Trăiau pentru ceva. Astăzi informaţia
este la distanţă de un click. Călătoreai cu ochii minţii pe meleaguri
necunoscute. Astăzi ai oferte la zece euro. Cît ştim să profităm?
Am cîştigat libertatea, dar am pierdut din vedere
obiectivul: acela de a avea o viaţă mai bună. Am cîştigat dreptul la ripostă şi
îl utilizăm pentru a combate cele mai inutile lucruri. Nu mai vrem cultura, sau
ne luptăm pentru ea prea puţin. Respectul este la nivel de teorie. Cu modele ca
Gigi Becali, cît se mai regăseşte în noi din idealiştii libertăţii? Nu ştiu… Am
văzut însă şi tineri care mergeau la baletul rusesc pentru că ştiau că este
premieră. Care citeau pentru simplul motiv că le place. Care cîntau la pian
pentru a se linişti şi relaxa. Care se trezeau la şase dimineaţa pentru a
fotografia răsăritul de soare perfect. Care învăţau bine pentru respectul
propriu, nu pentru media la admitere. Am pierdut multe… dar am cîştigat şi
experienţa revoltei împotriva „E bine şi-aşa“-ului mediocru şi satisfacţia
selecţiei nu ca rebel, ci ca intelectual.
„Singurele paradisuri posibilie sînt cele pierdute“ (Allain
de Botton)… Ar fi păcat să pierdem paradisul libertăţii, nu?
––––––––––
Sabina CRIŞAN are 18 ani şi este elevă la Colegiul Naţional
„Emil Racoviţă“ din Cluj-Napoca. Este membră a Parlamentului European al
Tinerilor.
Comentarii utilizatori
scurt comentariudominic diamant - Joi, 12 Noiembrie 2009, 17:36
Pentru o tanara care abia a trecut pragul majoratului,articolul este super,O.K.Tinerii ce se pregatesc pentru viata ar trebui sa-i urmeze exemplul.
Cum \\\"Libertatea\\\" e o notiune atat de importanta si scumpa noua,tuturor,iar pentru infaptuirea ei au murit chiar tinerii,consider ca problema merita sa fie dezbatuta pe spatii mult mai largi si mai vizibile,de catre oameni competenti,cu simtul raspunderii.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters