OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reputatul regizor Radu Gabrea – caruia nu uit niciodata sa-i afirm cota de unicitate, pentru demonstratia intersistemica implicita din filmul turnat in exil, Un barbat ca Eva (1981) – si-a adus inainte de Pasti o contributie nesperata, la rindu-i unica, pentru limpezirea apelor furtunoase din paharul de amar filmic local. Este interventia sa in colocviul Cine va scoate din impas cinematografia romana – Observator cultural nr. 8 (265). Unicitatea contributiei constind in faptul ca – fara sa ia in seama nici una dintre intrebarile chestionarului-invitatie, privind „schimbarea“ reglementarilor in vigoare si „reforma institutionala“, pentru „iesirea din punctul mort in care s-a ajuns din nou“ – deconspira pentru prima data resorturile culturale ale status quo-ului antireformist, binecunoscut fostului presedinte al Oficiului National al Cinematografiei (din 1997 pina in 1999, cind a fost destituit de cei ce-l numisera), dar cunoscut si ulterior, pina la infatisarile de ultima ora.

- Radu Gabrea si eroarea dupa Karl Jaspers

Radu Gabrea are meritul relansarii discutiei de la zero si din punctul nevralgic, caci, spre sfirsitul interventiei sale, schiteaza o teorie a erorii inspirata de Karl Jaspers: „Ea apartine actiunii, ii este congenitala si impotriva ei, a erorii, trebuie luptat“. Perfect, numai ca in cazul nostru, dincolo de enuntul teoretic declarativ, sint de asumat doua faze sau fatete distincte ale erorii sau/si ale coruptiei, incepind din ultimii ani ’90, cind expia in fine un anumit mod de a concepe si practica cinematograful in Romania postbelica: de la tiparul anilor de virf ai stalinismului antum (1950-1953) pina la ultima lui expresie postuma, pecetluita de un titlu predestinat: Triunghiul mortii (S. Nicolaescu – C.V. Tudor – 1999). In fata misiei istorice disproportionate, a refondarii cinematografiei – care nu se putea produce printr-o reteta financiar-administrativa manevrata in scopuri mult prea practice – greselile de calcul au devenit repede culpe deontologice si poate penale, erori fatale pentru procesul istoric in curs, erori pentru un timp impredictibil ireparabile. Ele au constat din fixarea unui pattern legislativ, prin Ordonanta de Urgenta initiata de Radu Gabrea si devenita Lege in scurtul interregn ONC dintre cele doua CNC-uri postdecembriste (primul, al regizorocra-
tiei autiste 1990-1996, al doilea, al restauratiei mediocrate 2001-2004, cu continuare in 2005).

N-au reusit sa scape de acel pattern nici una dintre variantele ulterioare ale Legii 22/1999. Nu pentru ca era imposibil de scapat, ci fiindca legiuitorii neofiti n-aveau si nu au nici ei nici un interes sa schimbe ceva definitoriu in acea matca. Matca imposibila pentru reforma institutionala si sistemica, dar care lasa si lasa convenabil deschise toate portile pentru descalificarile, imposturile si mai ales fraudele masive la care au recurs cu si mai mare verva uzurpatorii de la CNC 2, sprijiniti trainic pe simplul releu al „legii Nicolaescu“ (630/2002). Ne-o spune Radu Gabrea insusi, in deschiderea interventiei din Obs. cult., ca prima contributie la ce-am numit „limpezirea apelor“: „Legea 22/1999, privind organizarea sistemului cinematografiei romanesti, lege care, ne place sau nu, este si azi in vigoare…“.
Noua nu ne place, dar legiuitorului redivivus (inclus automat, ca un senator de drept, in noile comisii de la Ministerul Culturii) ii place grozav. Si prin asta ne obliga sa-l incurajam spre mai multe clarificari.

- Radu Gabrea, Ioan Onisei si legea ireparabila

Nu s-a putut abate de la reperele structurale impamintenite in 1997-1999 nici proiectul de lege modificat, pus in circulatie la inceputul anului 2005, de catre secretarul de stat de resort numit la Ministerul Culturii, in virtutea stricta a algoritmului politic al Aliantei si Coalitiei. Pentru bunul motiv ca e unul si acelasi secretar de stat din guvernarea anilor 1997-2000 (caz izolat, daca nu singular in noul guvern al Romaniei), Ioan Onisei. Cel cu care Radu Gabrea colaborase strins din capul locului. Dupa parerea unora, prea strins, incit dregatorul de la minister, jurist de birou (respins de pe ultimele liste electorale), ar fi trebuit atunci sa restituie ceva bani luati de la presedintele oficiului din subordine. Nu stiu daca a fost un act de coruptie si cu atit mai putin stiu daca acea chestiune pecuniara are vreo legatura cu destituirea presedintelui legiuitor. Destituire invaluita intr-o ceata persistenta, ca tot ce priveste enclava cinematografica, pentru care nici macar presa de scandal nu prea are timp si cu atit mai putin dispun de timp cei care ar avea datoria sa solicite elucidarea publica a dosarului cinematografic al Corpului de Control al primului ministru (Radu Vasile) din toamna lui 1999.
Ceea ce stiu, in aceasta ceata densa – si, strins cu usa insinuarilor culturalmente descalificante ale fostului prieten, trebuie sa spun –, e ca sub acea presedintie au functionat forme de coruptie uneori ingenuu marturisite.

Nu-mi amintesc exact cine-mi retorca tandru, la reprosurile privind lacunele permisive ale Ordonantei devenite Lege. Imi retorca printr-o formulare care merita amintita nostalgic, pentru frumusetea pura, dezarmanta a sinceritatii: „Draga Valerian, puteam eu sa-l refuz pe Savel (Stiopul) sau pe (Mircea) Muresan?!“ Recte, autorii a doua dintre numeroasele esecuri previzibile, subproduse platite la gramada din bani publici: Proprietarii de stele si respectiv Sexi Harem Ada-Kaleh, date la iveala abia in 2001.
Lasind insa la latitudinea celor in drept variatele coruptibilitati sau coniventele cu mafia, ne intereseaza resorturile intime care l-au determinat pe redutabilul realizator, brusc (auto)propulsat in 1997 legiuitor si sef al administratiei publice a cinematografiei, sa conceapa cum a conceput Ordonanta legiuitoare.

Nu din rea vointa va fi rezultat nici politica promotionala aferenta, care a insemnat trimiterea in cascada la (re)compromitere sigura, atit a unor consacrati, cit si a unei cohorte de debutanti imprudenti. Vor fi fost mai degraba la mijloc, pe de o parte, ignorarea de catre fostul exilat a malformatiilor induse in lucrul filmic insusi de cinematografia socialista si, pe de alta parte, dificultatea de a intrezari intr-un text (pe care nu urma sa-l transpuna el insusi) viitorul film. Dificultate proprie artistului, in raport cu monadele altor artisti. Pe de o parte, datorita formatiei initiale a regizorului, va fi functionat limitarea inginereasca la copierea unor modele legislative din cinematografiile evoluate, cinematografii care nu au nevoie de nici o reforma si in care contributia banilor publici e proportional mai mica, daca nu e nula. Deci coruptia e mai restrinsa, iar presedintele in functie la ONC n-avea cum sa-si dea seama ca, in loc sa initieze un instrument al reformei, pune in mina infractorilor si (sub)mediocrilor interesati un acoperitor al deturnarilor de fonduri si spagilor din preajma. Pe de alta parte – simplu revers –, va fi intervenit deficitul de imaginatie al inginerului-regizor, in a-si prefigura rezultatele concrete, locale, imediate sau decalate, la care vor ajunge alte monade mai mult sau mai putin artistice.

- Radu Gabrea, Antoniu V. Bereny si Incidentul Ankara

De neinteles sint, totusi, perseverarea in eroare a regizorului ipostaziat in functii improprii, lipsa simtului critic de raspundere post factum, fata de rezultatele artistic-culturale catastrofale ale ordonantelor si legilor din ultimii opt ani, rezultate pe care ar fi cazul sa si le asume sau sa se delimiteze de ele si de complicii in culpa, daca legea sa e de fapt „si azi in vigoare“. Din nenorocire, nici urma de asa ceva. Doar autoincintarea cu care se iluzioneaza in continuare a fi fost autorul „uneia din cele mai bune legi din domeniu din Europa“.

Ca si cum n-ar avea nici o importanta in miinile cui si in ce scop au fost puse minunatele, dar incompletele instrumente europene, ca si cum nu ne-ar interesa si nu ne-ar durea deloc ce s-a intimplat si se intimpla in realitate. Fiindca, in realitate, exceptind filmele care n-au depins decisiv de rotativa CNC-ONC-CNC (fiind produse sau salvate in extremis de studioul ministerial autonom condus de Lucian Pintilie sau prin coproductii) si inca vreo doua scapate vii de sub escorta, cele mai rele dintre premonitiile scrise negru pe alb in presa culturala din 1997 incoace au fost confirmate cu asupra de masura, prin falimentul profesional si moral care a urmat, mult mai grav decit cel financiar, cu sistarea timp de un an si jumatate a premierelor autohtone si alte hiatusuri ulterioare.
La terminarea proiectiei decalate in 2001 cu Incidentul Ankara („scenariul si regia“ unui anume Antoniu V. Bereny, in virtutea autorlicului total la care au fost convertiti razbunator mai toti debutantii postdecembristi) – poate cel mai memorabil dintre subprodusele in serie pe care Radu Gabrea le are pe constiinta, dupa cei 19 debutanti compromisi si scosi definitiv din cursa de altii in anii ’90, datorita sistemelor de lucru nereformate – dupa respectiva vizionare, zic, a avut avut loc urmatorul dialog:

– Quod Erat Demonstrandum!
– Dar de unde puteai sti ca va iesi asa ceva?!
– Dar nu era nevoie sa fi citit doua sute de pagini de scenariu, nici macar zece pagini, era suficient un rezumat de jumatate de pagina pentru a nu avea nici un dubiu asupra a ceea ce va rezulta pe ecran.
Fata de handicapul astfel revelat, ramine de vazut cit si in ce fel mai conteaza daca nefericitul tinar regizor-autor-total (numit in paranteza si de mult uitat) i-a fost sau nu lui Radu Gabrea – pentru nu stiu care ratiuni – mina dreapta sau stinga in elaborarea Ordonantei, cum i-a fost secretarul de stat Ioan Onisei aliat mai mult sau mai putin sau deloc cointeresat, in definitivarea Legii fatale si ireparabile.
O diferentiere a planurilor ar fi obligatorie si benefica, in sensul celor sugerate cu finete si umor de Cristian Mungiu, in cadrul colocviului din Obs. cult. nr. 8 (265): de pilda, a distinge „ce e bine de ce e rezonabil si ce e mediocru de ce e penal“.