OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Discut deseori cu Paul Cernat – multe şi mărunte (m-aş feri să spun că detaliile pitoreşti ale vieţii literare sînt întotdeauna semnificative, dar taifasul are darul să mai deschidă supapele umoralităţii). Cel puţin o dată pe săptămînă, îl întreb la ce volum va scrie pentru numărul următor. Dincolo de „gîlceava“ pe cărţi („Nu trebuie să ratezi romanul acela!“, „Cum, încă nu l-ai citit?“, „Ce minunăţie!“, „Ce prostie!“, „Ce radere meseriaşă ai făcut!“ etc.), ajungem şi la ce va face mai departe, peste pragul „criticii de întîmpinare“. I-am spus de nenumărate ori că el şi Bianca Burţa-Cernat vor trebui să dea, la un moment dat, o istorie a literaturii române de după 1989. Nimeni nu s-a încumetat să facă o asemenea istorie, dar provocarea este extrem de tentantă şi de generoasă. Această istorie ar trebui să lase deoparte culegerile de articole de reviste, rearanjate cronologic sau tematic, şi să fie o lucrare originală de la început pînă la sfîrşit. Replica lui Paul Cernat – „sîntem încă în miezul lucrurilor, vor mai trece cîţiva ani...“ – ascunde dificultatea interpretării, dar şi conştientizarea misiunii. Sînt convins că undeva, pe cîteva rafturi ale bibliotecii, Paul Cernat îşi adună fişele la cărţile pe care le citeşte şi le comentează. Am descoperit acribia şi am fost impresionat de promptitudinea cu care a participat la dosarele tematice pe care revista Observator cultural le-a consacrat cîtorva scriitori (Norman Manea, Radu Cosaşu, Mircea Horia Simionescu, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun). Contribuţiile lui Paul Cernat la aceste dosare tematice sînt un solid indiciu că „îl roade“ acest gînd despre o istorie a literaturii române după 1989. Pînă cînd se va apuca să o conceapă, cred că acest antrenament periodic al „critici de întîmpinare“ este necesar unui critic literar.

 

Îmi place că Paul Cernat nu are iluzii şi nici nu acordă criticului un rol impozant, de patriarh care să împartă binecuvîntări şi afurisenii. Nu trăim înainte de 1989, cînd aveam două direcţii clar delimitate; una exprimată de revista România literară şi de Europa liberă, cealaltă de revistele Săptămîna şi Luceafărul. Astăzi, centrele de analiză critică s-au multiplicat (ceea ce e foarte bine pentru o viaţă literară!), criticul nu se mai poate pretinde o unică autoritate de la care să se reverse, piramidal, o singură direcţie critică. Criticul nu se mai poate substitui analizei politice şi nici nu mai poate privi spre literatură ca la o zonă subversivă, care să „pişte“ sistemul. Criticul trebuie să scrie onest, fără să se ferească să spună cînd e o carte proastă. Îmi place că această judecată axiologică nu se transformă, la Paul Cernat, într-o inflaţie de texte reşapate. Îmi place, de asemenea, că Paul Cernat e „selectiv“, adică nu vrea să publice peste tot, nu e avid de funcţii, nu se diluează prin colaborări numeroase (ideea unora că, dacă publici peste tot, ajungi şi Întîiul este o iluzie dăunătoare). Şi, trebuie să reiau afirmaţia sa dintr-un interviu pe care mi l-a acordat, acum trei ani, cred că e foarte bine că nu e „previzibil“, adică s-a jucat şi cu fluturii în Războiul fluturilor, acel basm scris împreună cu basarabeanul Andrei Ungureanu, dar a pornit – şi-l va duce la bun sfîrşit în această vară! – acel proiect de „explorare a comunismului românesc“ (deşi se teme de „inflaţia“ de articole, studii, filme, imagini despre comunism).

 

Vreau să cred că premiul pe care l-a primit de la Uniunea Scriitorilor pentru volumul Avangarda românească şi complexul periferiei a venit „la fix“, este o alegere cum nu se poate mai inspirată (trebuie să remarcăm că premiile USR sînt echilibrate, iar multe dintre nominalizările şi premiile acordate de revista Observator cultural se regăsesc şi în selecţia USR). Premiul acordat lui Paul Cernat fotografiază un traseu care îşi are punctele lui de inflexiune. Scufundarea lui Paul Cernat în „avangarda românească“ mi se pare cum nu se poate mai nimerită. Un critic literar trebuie să cerceteze sursele primare, să desfacă vechi colecţii de reviste, să recupereze texte „uitate, ocultate, insuficient sau deloc discutate“. Aşa cum un bun istoric trebuie să cerceteze arhive, tot aşa un critic literar are nevoie de acest exerciţiu de scotocire a textelor cvasinecunoscute pentru a-şi construi argumentaţia. Iar apoi se poate întoarce în dezlănţuita lume literară (scriu acest text cumva în compensaţie şi din motivul că, fiind colaboratorul nostru şi membru al juriului la Premiile revistei Observator cultural, volumul apărut la Cartea Românească nici n-a putut fi comentat în paginile revistei – nu ne lăudăm noi între noi!, nici n-a fost nominalizat la premiile noastre – nu ne premiem în familie!).

 

 

Premiul acordat de USR mi-a oferit prilejul să-i adresez două întrebări laureatului de la „Critică literară, eseu şi istorie literară“. Întrebările au fost oarecum banale. L-am întrebat, mai întîi, „ce înseamnă, pentru el, acest premiu?“. Iată răspunsul lui Paul Cernat: „Nimic mai mult decît un premiu, evident important, dar care nu mă face nici mai frumos, nici mai deştept decît sînt. Putea să îl ia, la fel de bine, aproape oricare dintre cei nominalizaţi. Iar printre nominalizări s-ar fi putut număra şi altele – mă gîndesc, de pildă, la volumele lui Sorin Antohi sau Antonio Patraş, dar ar mai fi putut fi cîteva. După părerea mea, un titlu care merita să cîştige este Istoria secretă a literaturii române, dar autorul său făcea deja parte din juriu. Spun, probabil, o banalitate: o carte nu e mai valoroasă dacă e premiată, în schimb un premiu e mai credibil dacă e acordat unei cărţi care-l merită. Una peste alta, să zicem că am avut noroc. Dacă nu apărea mai înainte volumul despre Contimporanul, aş fi concurat la debut şi, cine ştie… Nu cred că pot fi privit ca un «om de casă» al juriului. Despre unii membri ai săi am scris, de-a lungul timpului, cu destule rezerve, chiar polemic, iar despre alţii – nu am scris deloc. Observ că au ştiut să treacă peste eventualele suspiciuni sau resentimente. Consider asta un simptom de normalitate. Mai ales că, în ultimii ani, mi-am exprimat şi destule rezerve la adresa USR… Este, în orice caz, primul premiu individual pe care îl iau. Spun «individual» pentru că a mai fost unul – cel al revistei Cuvântul pe anul 2005 – acordat volumului colectiv Explorări în comunismul românesc. N-aş fi purtat pică membrilor juriului USR dacă ar fi ales o altă carte decît a mea. Cred că, din momentul în care am publicat un volum, el nu îmi mai aparţine, şi ar fi jenant să-i laud tocmai eu «genialitatea» închipuită sau să-i fac reclamă. N-am pretins susţinere din partea nimănui, cu atît mai puţin din partea prietenilor (consider degradante asemenea obiceiuri) şi n-am de gînd să fac asta vreodată. Cine vrea să mă susţină e liber s-o facă. Cine nu, nu. Dar nu m-ar mira ca unii să-mi reproşeze faptul că am făcut pactul cu establishment-ul. Ar trebui, oare, să îmi cer scuze?“.

 

Am să păstrez pentru finalul acestui text divulgarea răspunsului la cea de-a doua întrebare. Pînă atunci, un intermezzo. L-am rugat pe scriitorul Bedros Horasangian să scrie cîteva cuvinte despre premiul acordat colaboratorului nostru: „Premierea unei cărţi de critică şi istorie literară de către Uniunea Scriitorilor din România este şi o formă de recunoaştere, oficializată cumva, a unei laborioase şi extrem de serioase meniri. Paul Cernat este deja o certitudine a criticii literare româneşti. O anume consecvenţă în atitudine şi o bine cumpănită rigoare a gestului critic – lectură atentă şi comentariu nuanţat – potenţează opţiunile unui intelectual de anvergură. Fără crispări şi idiosincrazii, fără puseuri partizane – cum se practică asiduu – şi fără parti-pris-uri umorale – cum se obişnuieşte fără îndoieli şi regrete –, actul critic al lui Paul Cernat vine să confirme un destin asumat şi să certifice o vocaţie. Ne bucurăm de premierea colaboratorului nostru şi îi dorim noi lecturi pe măsura vocaţiei sale, ce înnobilează o prestigioasă menire în spaţiul culturii române. Critica literară românească poate conta nu doar pe expertiza lui Paul Cernat, ci şi pe caracterul său intransigent“. Dacă Bedros Horasangian a deschis „ostilităţile“, să continuăm. Paul Cernat răspunde la cea de-a doua întrebare pe care i-am adresat-o, despre menirea criticului literar, aici şi acum: „Să fie onest şi responsabil în evaluările sale, chiar dacă se înşală. Să încurajeze/promoveze ceea ce crede a fi valoros şi să sancţioneze ceea ce i se pare a fi un eşec sau o nonvaloare. Să susţină ceea ce merită susţinut prin construcţii intelectuale cît mai consistente, prin cărţi serioase şi (re)interpretări productive. Să nu abandoneze spiritul critic şi independenţa. Să nu fie «ţuţăr». Să evite parohialismele de orice fel. Să înveţe mereu, de la predecesori şi de la colegi, de la aliaţi şi de la adversarii de idei. Să umple, pe cît posibil, golurile existente. Să participe, după puterile sale, la un climat de normalitate şi urbanitate a dezbaterii publice. Dar acestea nu ţin doar – mai e nevoie s-o spun? – de menirea unui critic «tînăr». Ele ţin de menirea unui critic, pur şi simplu“.