OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Antologia From Russia with Love a fost alcătuită de Galina Dursthoff şi publicată în Rusia în 2008. La numai un an, ea apare în noua colecţie a Editurii Art, „Biblioteca ideală“, în traducerea lui Ruslan Carţa. Cei optsprezece autori reuniţi aici sînt nume mai mult sau mai puţin cunoscute la noi, din „noul val“ de prozatori ruşi. Prozatoarea Ludmila Uliţkaia e cunoscută publicului român datorită romanului Al dumneavoastră sincer, Şurik, apărut în 2008 la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, dar şi volumelor Minciunile femeilor şi Cei dintîi şi cei de pe urmă – Humanitas, 2005, respectiv 2008 , colecţia „Cartea de pe noptieră“. Viktor Erofeev, autorul celebrei povestiri Viaţa cu un idiot, e şi el prezent cu unul dintre cele mai reuşite texte ale antologiei, Masajul chinezesc. Anna Politkovskaia, cunoscuta jurnalistă de origine rusă asasinată la Moscova, autoarea cărţii Rusia lui Putin, apărută la noi anul trecut, la Editura Meteor Press, contribuie la antologie cu un text marcat de un puternic dramatism, în care este vorba despre iubirea dintre doi invalizi, ce se petrece între pereţii unei case distruse de bombardamente, din Groznîi. Iuri Mamleev semnează un text ce aminteşte prin tonalitatea întunecată de Sectanţii, subscriind experienţa amoroasă patologicului şi morbidului.

 

Cel mai popular scriitor rus la ora actuală, Vladimir Sorokin, nu a rămas necunoscut cititorilor români, cărţile sale fiind traduse de Editura Curtea veche, iar Zahar Prilepin, scriitor controversat din pricina apartenenţei sale la partidul bolşevic, tocmai a fost prezent la Festivalul Internaţional de Literatură şi a citit un fragment din romanul său Sankya. Ideea antologiilor tematice e pe cît de inspirată, pe atît de greu de pus în practică. Mai ales cînd subiectul e nici mai mult, nici mai puţin decît... iubirea, tema predilectă şi general-valabilă a literaturii, iubirea ale cărei nefericiri ruşii le-au exploatat magistral în romanele capitale ale omenirii – însăşi antologatoarea afirmă: „întreaga noastră literatură e un monument al dragostei nefericite“. Tragismul, plus dimensiunea metafizică ce dublează, în cazul scriitorilor ruşi, orice tip de iubire, patima convertită în experienţă mistică, iraţionalitatea şi mila, toate sînt faţete ale dragostei à la russe.

 

 

Dar cum mai scriu astăzi urmaşii lui Tolstoi şi Dostoievski, despre dragoste? Cine sînt Anna Kareninele şi Nastasia Filipovnele de astăzi? Revenind la ideea că o antologie pe o astfel de temă uriaşă e un lucru destul de greu de întreprins, să ne imaginăm realizarea unei astfel de antologii în vremea lui Turgheniev: rezultatul ar fi fost, fără îndoială, o culegere de nuvele dense, „grele“, cu mize complicate, cu atmosfera tipic rusească a cadrelor în care se petrec întîmplări iremediabile, totul scris cu gravitate extremă şi cu substrat mistic. Astăzi, rezultatul este o colecţie de povestiri antrenante, unele scrise în registrul ironic, altele în cel comic-amar, unele de un dramatism autentic, altele de o gravitate camuflată. Diferenţa nu este neapărat una de substanţă, cît mai degrabă de atitudine, de raportare la scriitură şi de tonalitate: fără a fi lipsite de profunzime şi complexitate, de elementul dramatic, unele dintre texte au acea aparentă nepăsare, acel manfişism înşelător ce caracterizează noile tendinţe în literatură, mergînd uneori pînă la cinism şi grotesc.

 

Una dintre cele mai reuşite proze scurte ale volumului, Masajul chinezesc a lui Viktor Erofeev, e povestea unei iubiri... internaţionale, dintre un rus care se îndrăgosteşte de o enigmatică maseuză chinezoaică, Chen Lan, prilej pentru cîteva consideraţii tipic erofeeviene despre poporul chinez – „În percepţia internaţională, China e constituită din trei elemente: taoişti, comunişti şi maseuze“. În cele din urmă, se dovedeşte că ambiguitatea lingvistică a numelui frumoasei chinezoaice era dublat de o identitate la fel de enigmatică, iar maseuza nu era deloc cine părea a fi, ca într-un joc al umbrelor chinezeşti. Dragostea din Masajul chinezesc ţine de exotismul practicilor erotice orientale, eliberate de pudoarea şi sentimentul culpei mistice atît de adînc inoculate în conştiinţa rusă, iar textul e unul cu „poantă“ finală.

 

De un umor mai mult sau mai puţin amar sînt şi textele lui Serghei Bolmat, Irina Vasilkova, Vladimir Spektr şi Eduard Limonov, inegale ca valoare şi în registre diferite. În Soţul, un sketch scris parcă pentru a deveni scenariul unui scurtmetraj, e vorba despre un jurnalist local pe care o soţie plictisită şi dornică de o aventură extraconjugală îl înşală cu impresarul unei trupe muzicale celebre. Soţul revanşard, umilit în conştiinţa-i de familist, dă buzna în locuinţa lui Pîliaev, faimosul promoter, pentru a sfîrşi prin a rămîne la nelipsitul pahar de vodcă rusească şi a încheia cu acesta o înţelegere de afaceri cu totul neaşteptată. Irina Vasilkova construieşte în Ninocika o Lolită cultivată, care citeşte Ţvetaieva şi o înlocuieşte, în imaginarul de părinte eşuat al protagonistului, pe fiica ce nu i s-a născut niciodată. Şi textul Svetlanei Vasilenko, Sirena de pe Patriarşîe prudî, e scris în cheie comică, cultivînd echivocul şi cu ritm, dar nu rămîne mai mult de o schiţă reuşită.

 

Ludmila Uliţkaia scrie despre mărunte drame domestice, ce readuc în mintea cititorului amintirea interioarelor ruseşti cu samovar şi blinii aburinde.

 

 

Aşteptam cu nerăbdare o astfel de antologie, în primul rînd pentru a descoperi direcţia în care a pornit-o naraţiunea rusească, dar şi pentru a urmări valorificările în literatură ale istoriei recente, impactul pe care aceasta l-a avut asupra scriiturii autorilor contemporani. Cum era de aşteptat, backgroundul poveştilor de dragoste din carte este deseori teatrul dezolant al războiului. Anna Politkovskaia aşază scena întîmplărilor într-un Groznîi pe jumătate distrus de bombe, unde, într-un apartament devastat, înfometaţi şi secătuiţi de puteri, doi invalizi îşi trăiesc povestea de iubire agonizantă. Redactată în tehnica fluxului conştiinţei, ...Îmi spuneam... iubesc e mărturia dramatică a unei armence prinse într-un conflict interetnic (căci iubitul ei Abulfaz este musulman), care nu este decît un pretext pentru a vorbi despre trauma produsă de „războiul sfînt“ din fosta Uniune Sovietică (proza aparţine Svetlanei Aleksievici, autoarea romanului Războiul nu are chip de femeie, apărut şi la noi, la Editura Militară, în 1989). Prin sîrma ghimpată (autor: Lev Kuklin) are în centru imaginea următoare: „între două rînduri de sîrmă, cu ghimpii ruginiţi, zbîrliţi, fundurile goale de muieri se aşezaseră în rînd, la un oarecare interval între ele! [...] lîngă ele se aranjau, se sudau, încleştîndu-se, fundurile bărbaţilor jigărite şi vînoase – de parcă ar fi fost afumate – în pantaloni vătuiţi, slinoşi, ca pielea de focă...“. Imaginea se va imprima adînc în memoria şi pe retina adolescentului, pentru care erotismul va rămîne întotdeauna asociat cu această manifestare a unei „devastatoare forţe naturale“, cum o numeşte chiar autorul. Zahar Prilepin e un autor al cărui roman, Sankya, merită întreaga aşteptare: proza lui are idee, personaje bine conturate şi un bun dozaj epic.