Autor: 
Categoria: 
E o evidenta discutata ani de-a rindul cu prilejul obisnuitelor recapitulari, bilanturi, topuri etc.: din 1990, vreme de circa un deceniu si jumatate proza româneasca de fictiune s-a retras cu modestie in umbra unei productii nonfictionale aproape fabuloase. Asta pentru ca avalansa de memorii, jurnale, volume de corespondenta, carti de convorbiri a produs emulatie nu doar in rindul cititorilor, in logica unui orizont de asteptare definibil (si) printr-o anumita alergie la „minciuna“ romanesca si la fictionalizarea politica a realitatii, dar chiar si in rindul scriitorilor din varii generatii.
Jurnalele si memoriile interbelicilor (Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Mircea Eliade, Alice Voinescu, Emil Dorian, Arsavir Acterian, Petru Comarnescu, Gheorghe Jurgea-Negrilesti, Constantin Beldie – spre a da numai citeva exemple), ca si acelea ale martorilor epocii comuniste (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Zaciu, I.D. Sirbu, Steinhardt, Ion Ioanid s.a.) scoase la lumina dupa Revolutie stimuleaza apetitul pentru nonfictiune al multor scriitori contemporani, de la Nicolae Breban la Mircea Cartarescu, de la Gabriela Melinescu la Gabriel Liiceanu, determinindu-i sa intre in jocul (auto)marturisirii. „Ego-grafia“ (imi permit sa extind conceptul editorial al Poliromului la intreg fenomenul exploziei nonfictiunii autobiografice) devine un brand de succes. Sigur ca autobiograficul e in voga – in anii ’90 ca si acum – inclusiv in spatiul occidental, dar din cu totul alte motive si nu in detrimentul productiei fictionale.
Anii ’90, sezon mort pentru fictiune
Caderea in dizgratie a beletristicii tine, la noi, in buna masura de tatonarile, de starile febrile ale lumii literare la vremea tranzitiei. Literatura nu mai este o institutie, cum era, in mod aberant, in deceniile de comunism; scriitorul nu mai e, ca atunci, un privilegiat al Cetatii pentru ca: 1) s-a compromis prin cedarile sau prin strategia adevarurilor spuse pe jumatate inainte de 1989; 2) in conditii de normalitate sociala/politica scriitorul nu mai cumuleaza, ca in comunitatile totalitare, roluri ce apartin de drept istoricului, sociologului, analistului politic; 3) in ansamblul culturii, pe de o parte, si al societatii, pe de alta parte, literatura este un domeniu intre altele; 4) scriitorul se vede constrins sa ia act de functionarea „pietei bunurilor simbolice“, in interiorul careia trebuie sa se descurce singur, netutelat de Stat; 5) televiziunea, internetul, ziarele fac o concurenta acerba literaturii. Problema literaturii române – si in special a prozei, genul cu cea mai mare priza la realitate, la social etc. – a fost in anii ’90 si la inceputul mileniului trei cautarea unei noi identitati si a unor modalitati de recucerire a cititorului. De notat de asemenea ca nu numai scrierile nonfictionale, pe de o parte, si bogata oferta mass-media, pe de alta parte, au pus in umbra fictiunea româneasca a perioadei in chestiune, ci si, intr-o masura semnificativa, numarul impresionant de traduceri din literaturile „mari“ si mai putin „mari“ ale lumii. Confruntat cu aceasta concurenta prodigioasa si cu dificultatea de a-si redefini pozitiile si de a aproxima asteptarile unui public foarte eterogen (agitat el insusi de crize identitare), prozatorul român s-a manifestat, cu exceptiile de rigoare, timorat, neconvingator.
Revelatia anilor ’90 este, fara dubii, Orbitor (Aripa stinga). In rest, nu avem in acest interval prea multe carti-eveniment, chiar daca prozatorii remarcabili si cartile ingenioase nu ne lipsesc: de pilda, romanele Saludos si Statiunea ale lui Alexandru Ecovoiu, Frumoasa fara corp de Gheorghe Craciun, Amantul colivaresei de Radu Aldulescu, proza scurta a lui Radu Tuculescu din Cuptorul cu microunde si Uscatoria de partid, Enciclopedia armenilor ori Zapada mieilor de Bedros Horasangian, Povestiri din lumea noua de Cristian Teodorescu, romanele apocaliptice ale lui Dan Stanca (Apocalips aminat, Ultimul om), poeticele Exuvii ale Simonei Popescu, Cei sapte regi ai orasului Bucuresti de Daniel Banulescu, Erou fara voie si Un regat pentru o musca de Petru Cimpoesu, Coaja lucrurilor sau Dansind cu Jupuita de Adrian Otoiu, Patimile Sfintului Thomaso d’Aquino de Alex. Mihai Stoenescu si poate alte titluri inca – nu insa suficient de numeroase, de diversificate (ca tematica si ca scriitura) si de puternice ca impact incit sa putem discuta despre un adevarat fenomen prozastic al deceniului zece. Optzecistii publica foarte putina fictiune in anii ’90 – si cel mai adesea in registru minor –, atrasi mai mult de eseistica, de teoretizare sau de mirajul publicisticii; s-ar zice ca sint epigoni ai propriilor carti din deceniul anterior. Iar dintre prozatorii nouazecisti se impun atentiei putine nume (Radu Aldulescu, Daniel Banulescu; in nici un caz Horia Gârbea sau Catalin Tirlea).
Si pe unii, si pe altii libertatea ii inhiba; scriu „corect“, abordeaza uneori teme interesante, dar nu reusesc sa dea carti de prim-plan. Ceea ce le lipseste nu e condeiul, ci un mai mare entuziasm. Scaderea entuziasmului scriitorilor pentru proza se explica poate si prin faptul ca politicul, cotidianul, spectacolul metamorfozelor societatii românesti in tranzitie aproape ca ii confisca. In tulburii si agitatii ani ’90 din ce in ce mai putini scriitori mai au timp sa se ocupe de fictiune. Nici macar de cea realista, pentru ca ea nu mai satisface setea de „adevar“, de document, de dezvaluiri despre trecutul recent si despre prezentul colcaitor. Si cu atit mai putin de fictiunea fantezista. Prozatorii afirmati la virf in anii ’60-’70 dovedesc ca sint ultimii in masura sa gaseasca solutii narative viabile.
In cartile de dupa 1989 ei nu fac decit sa se autopastiseze, reincalzind ineficace aceeasi supa – odinioara gustoasa, acum putin alterata – a romanului politic, parabolic sau de analiza psihologica din perioada comunista. Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fanus Neagu incearca sa adapteze formule mai vechi la realitati sociale si literare noi. In Recviem pentru nebuni si bestii, pretins roman al tranzitiei, proza „analitica“ si „demascatoare“ a lui Augustin Buzura decade la nivelul pamfletului facil, sforaitor, iar romane ca Amantul marii doamne Dracula sau Paolo si Francesca (apartinind lui Fanus Neagu si, respectiv, D.R. Popescu) rateaza prin melanjul dubios de erotic comercial si de satira a moravurilor politice. Dintre prozatorii vechi si consacrati (fie afirmati in tara, fie in exil) ramin pe redutele literaturii de calitate autori ca Dumitru Tepeneag, Mircea Horia Simionescu, Gabriela Adamesteanu, Norman Manea, Radu Cosasu, Constantin Toiu.
Editurile românesti fata cu proza noului mileniu
Inceputul anilor 2000 aduce o oarecare linistire a apelor in literatura româna. Temperarea entuziasmului politic (ajuns la cote ametitoare imediat dupa Revolutie) se vadeste direct proportionala cu revigorarea interesului lumii literare (si nu numai al acesteia) pentru beletristica. Intr-un climat de (fie si relativa) normalitate a vietii sociale/politice, scriitorul se poate intoarce la „nobila inutilitate“ a fictiunii – chiar daca e constrins sa faca asta intre doua job-uri sau doua articole de ziar. De altfel, peisajul prozastic se schimba in mod esential, pentru ca se schimba in primul rind maniera de raportare a scriitorilor (e vorba in general de autorii mai tineri sau care nu au atins consacrarea inainte de ’89) la lumea in care traiesc: se adapteaza mai usor ritmurilor vietii postmoderne, sint mai mobili si mai relaxati si, fapt esential, au distanta care le permite sa priveasca spre trecut cu mai putina minie, dar si cu mai putina indulgenta.
Intr-un fel, anii ’90 au fost pentru proza româneasca o paranteza necesara pentru dezintoxicarea de idiosincraziile, de sabloanele de gindire, de formulele narative rebutate ramase mostenire din perioada comunismului. Negurosul deceniu literar zece a fost pina la urma o etapa de asteptare productiva, de sedimentari, de clarificari, de reorientari. La capatul sau contingentul de prozatori se innoieste cu nume importante, iar oferta cartilor de proza creste cantitativ si se diversifica, fenomen devenit vizibil mai cu seama incepind cu 2003-2004. (Intre 2000 si 2004 avem inca putine carti majore: Simion Liftnicul, roman emblema al tranzitiei românesti postcomuniste, care consacra in sfirsit condeiul lui Petru Cimpoesu, al doilea volum cartarescian din Orbitor si romanul politico-textualisto-corporalist al lui Gheorghe Craciun, Pupa russa.)
La sfirsitul lui 2006 a devenit clar pentru foarte multa lume ca proza româneasca a iesit de citva timp din impas. Un rol hotaritor in acest sens l-au avut (si il au) diverse strategii editoriale menite sa promoveze fictiunea autohtona, chiar daca nu intotdeauna in virtutea unor criterii valorice bine stabilite. „Monopolul“ asupra beletristicii românesti il detine astazi indiscutabil Editura Polirom, impreuna cu insotitoarea ei, Cartea Româneasca. Initiind programul de sustinere coerenta a literaturii române contemporane prin colectia „Fiction Ltd.“ – ce reuneste in general autori deja afirmati, o mare parte chiar „canonici“ – Polirom a dat lovitura in 2004 cu o noua colectie, rezervata autorilor debutanti sau inca insuficient cunoscuti (unii trecuti de virsta tineretii: Victoria Comnea, Liviu Bleoca, Doina Rusti, Mariana Gorczyca, Cora Flavian!) – „Ego.Proza“, demers mai mult decit laudabil in intentie, care a stirnit insa controverse legate de calitatea „marfii“ livrate. Merita discutat mai pe larg despre colectia „Ego.Proza“ pentru ca avem de-a face cu un concept editorial care a prins atit de bine la publicul literat si nu doar, incit a reusit sa creeze un trend, sa schiteze niste posibile directii, sa impuna o imagine (chiar daca pe ici pe colo trucata) a asa-numitei „literaturi tinere“, sa produca emulatie, stimulind astfel indirect aparitia altor proiecte similare.
Subliniez: colectia aceasta nu este importanta neaparat in sine, prin autorii si cartile pe care le propune, nu e in nici un caz o pepiniera de scriitori de talent, ea e importanta in primul si in primul rind ca ferment. Perceputa la inceput, dupa lansarea primelor titluri, ca un proiect subsumabil unei singure formule – aceea a unui nou autenticism decomplexat si detabuizant, obsedat de un cotidian cenusiu si fara orizont si de experiente „socante“ – „Ego. Proza“ este, de fapt, o colectie eterogena, „democratica“ am putea zice, deschisa unei diversitati de formule, de la autofictiune la fictiunea pura a genului fantasy, de la proza minimalista la proza istorica s.a.m.d. – se varsa in acest concept editorial „cluboptisti“, cenaclisti de la Literele bucurestene, „fracturisti“ etc. Sigur ca, dintre cele aproape cincizeci de carti aparute pina acum aici, mai putine merita sa fie neaparat citite, si inca si mai putine recitite.
Valoarea lor variaza de la catastrofal (Garsoniera in centru de Antoaneta Zaharia, Marta sau etiologia inconturnabilului esec de Cora Flavian s.a.) la exceptional (categorie in care n-as inscrie totusi mai mult de o carte: Teodosie cel Mic...), trecind prin stadii intermediare – mediocru, putin interesant (pe bune/pe invers de Adrian Schiop, Fisa de inregistrare de Ioana Baetica, RealK de Dragos Bucurenci), pasabil (Celebrul animal de Catalin Lazurca, Vara in Siam de Claudia Golea, 69 de Ionut Chiva), bun/interesant/bine scris (Legaturi bolnavicioase de Cecilia Stefanescu, Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu, Manuc de Victoria Comnea etc., Fairia lui Radu Pavel Gheo, romanele lui Lucian Dan Teodorovici, ale lui Dan Lungu sau Cezar Paul Badescu si inca alte citeva) si foarte bun (Cum mi-am petrecut vacanta de vara de T.O. Bobe, Trimisul nostru special de Florin Lazarescu, Venea din timpul diez de Bogdan Suceava, Degete mici de Filip Florian, Blazare de Petre Barbu, O limba comuna de Sorin Stoica) – sint, fireste, optiuni ierarhice asumat subiective... Si inca o observatie despre „Ego.Proza“: diversitatea formulelor prozastice pe care le adaposteste colectia arunca in aer orice incercare teoretizanta de ingramadire a „ego-prozatorilor“ intr-un pat procustian. Se pot face clasificari, se pot identifica afinitati, dar ar fi derizoriu sa cautam o trasatura unificatoare pentru cei mai mult de patruzeci de autori, alta decit aceea a unui concept editorial.
Cind acest concept editorial forjat pe ideea descoperirii si incurajarii de talente (ca alternativa implicita atit la proza maximalista – obosita – a anilor ’60-’70, cit si la stereotiparea prozei optzeciste textualiste si experimentaliste) s-a dovedit a avea succes, reperabil inclusiv la nivelul vinzarilor, alte edituri s-au grabit sa elaboreze strategii asemanatoare de promovare a „noii literaturi“. Nu insa cu aceleasi rezultate... In 2005 Humanitas lanseaza colectia „Debut“, aruncind pe piata „provocarile“ a trei tineri prezentati (de Gabriel Liiceanu, intre altii) drept condeie remarcabile: Anca Maria Mosora cu Arhanghelii nu mor (poate intertext cu din pacate azi uitatul Iepurii nu mor, romanul de la Editura Aula al lui Stefan Bastovoi, devenit intre timp calugarul Savatie...), Mihnea Rudoiu cu À toi cuando tu no estas (otioasa epopee absurdista) si nihilistul teribilist Alain Gavrilutiu cu Nu toata iarba e la fel. Dezideratul nemarturisit era probabil o replica la proza tinerilor poliromisti, perceputi in bloc ca microrealisti marunti si antielitisti. Replica ar fi constat intr-o proza cu „stil“, elaborata, elitista, „aristocrata“.
Rezultatul nu s-a vadit insa pe masura proiectului. Iar receptarea critica in linii mari nefavorabila a contribuit poate la punerea pietrei de mormint peste o colectie care nici nu apucase inca sa se nasca... Un fiasco a inregistrat si Editura Aula cu cele sapte debuturi subtirele, la propriu si la figurat, din 2005-2006: volumasele biografiste, mizerabilist-kitschoase scrise stingaci de Mihaela Bija, Szilagyi Katalin, Mihail Tomulescu, Mihaela Muraru, Catalina Ene, Anca Andriescu, Ina Crudu nu sint carti cu care sa poti da lovitura!
Polirom nu a fost, bineinteles, nici prima, nici singura editura care a lansat pe piata prozatori tineri in ultimul deceniu si jumatate, dar ea a dat fenomenului o amploare si o coerenta semnificative, pina intr-acolo incit sa impuna un concept – larg, lax, cuprinzator, deschis – al noii literaturi. Demersuri in aceasta directie au intreprins si mai vechea editura Nemira, defuncta Univers prin colectia „Prima verba“, fosta Carte Româneasca, precum si Paralela ’45 (unde a aparut de curind rafinatul Dublul. Un roman al Arei Septilici sau, acum citiva ani, Povestiri cu injuraturi si Dincolo de frontiere, cartile rural-salingeriene ale lui Sorin Stoica) ori Curtea Veche (desi sporadic, nesistematic). Un simptom actual ar fi acela ca de la o vreme editurile (mai putin criticii!) incearca sa dea tonul tipologizarilor literare in circulatie (prin formule-slogan ca „generatia 2000“, „literatura tinara“ etc.).
Subliniez ca referindu-ma la „noua proza“ autohtona a anilor 2000 (promovata de Polirom, Cartea Româneasca sau de oricare alta editura) nu pun semnul egalitatii intre acest termen si ideea de proza scrisa de tineri. Virsta e de altfel un criteriu ambiguu si un hotar nestatornic. Am in vedere pur si simplu un nou mod de a scrie (radical diferit de acela de acum douazeci-treizeci de ani), determinat intr-o masura semnificativa de contextul extraliterar, de mentalitatile in perpetua miscare. Mi se pare evident ca, raminind totusi consecventi cu proiectul lor initial, prozatori ca Petru Cimpoesu, Radu Tuculescu sau, sa zicem, Gabriela Adamesteanu scriu fundamental altfel si despre altceva decit inainte de Revolutie. Dupa cum mi se pare evident ca, intr-un alt context, romanele Florinei Ilis ar fi aratat altfel. Proza postmodernista s-a istoricizat deja, proza româneasca a postmodernitatii abia acum (de vreo citiva ani) incepe a se scrie. Daca in anii ’80 am avut un postmodernism fara postmodernitate, in prezent identificam o proza a postmodernitatii care nu include formula/formulele postmodernista/postmoderniste decit ca o posibilitate intre altele. Monismul, exclusivismul acuzate de scriitorii postmodernisti abia acum incep sa fie depasite la noi, in contextul unei noi proze al carei cuvint de ordine este diversitatea.
O harta a temelor, procedeelor, tendintelor din noua proza a anilor 2000, cu proxima ocazie...
Jurnalele si memoriile interbelicilor (Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Mircea Eliade, Alice Voinescu, Emil Dorian, Arsavir Acterian, Petru Comarnescu, Gheorghe Jurgea-Negrilesti, Constantin Beldie – spre a da numai citeva exemple), ca si acelea ale martorilor epocii comuniste (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Zaciu, I.D. Sirbu, Steinhardt, Ion Ioanid s.a.) scoase la lumina dupa Revolutie stimuleaza apetitul pentru nonfictiune al multor scriitori contemporani, de la Nicolae Breban la Mircea Cartarescu, de la Gabriela Melinescu la Gabriel Liiceanu, determinindu-i sa intre in jocul (auto)marturisirii. „Ego-grafia“ (imi permit sa extind conceptul editorial al Poliromului la intreg fenomenul exploziei nonfictiunii autobiografice) devine un brand de succes. Sigur ca autobiograficul e in voga – in anii ’90 ca si acum – inclusiv in spatiul occidental, dar din cu totul alte motive si nu in detrimentul productiei fictionale.
Anii ’90, sezon mort pentru fictiune
Caderea in dizgratie a beletristicii tine, la noi, in buna masura de tatonarile, de starile febrile ale lumii literare la vremea tranzitiei. Literatura nu mai este o institutie, cum era, in mod aberant, in deceniile de comunism; scriitorul nu mai e, ca atunci, un privilegiat al Cetatii pentru ca: 1) s-a compromis prin cedarile sau prin strategia adevarurilor spuse pe jumatate inainte de 1989; 2) in conditii de normalitate sociala/politica scriitorul nu mai cumuleaza, ca in comunitatile totalitare, roluri ce apartin de drept istoricului, sociologului, analistului politic; 3) in ansamblul culturii, pe de o parte, si al societatii, pe de alta parte, literatura este un domeniu intre altele; 4) scriitorul se vede constrins sa ia act de functionarea „pietei bunurilor simbolice“, in interiorul careia trebuie sa se descurce singur, netutelat de Stat; 5) televiziunea, internetul, ziarele fac o concurenta acerba literaturii. Problema literaturii române – si in special a prozei, genul cu cea mai mare priza la realitate, la social etc. – a fost in anii ’90 si la inceputul mileniului trei cautarea unei noi identitati si a unor modalitati de recucerire a cititorului. De notat de asemenea ca nu numai scrierile nonfictionale, pe de o parte, si bogata oferta mass-media, pe de alta parte, au pus in umbra fictiunea româneasca a perioadei in chestiune, ci si, intr-o masura semnificativa, numarul impresionant de traduceri din literaturile „mari“ si mai putin „mari“ ale lumii. Confruntat cu aceasta concurenta prodigioasa si cu dificultatea de a-si redefini pozitiile si de a aproxima asteptarile unui public foarte eterogen (agitat el insusi de crize identitare), prozatorul român s-a manifestat, cu exceptiile de rigoare, timorat, neconvingator.
Revelatia anilor ’90 este, fara dubii, Orbitor (Aripa stinga). In rest, nu avem in acest interval prea multe carti-eveniment, chiar daca prozatorii remarcabili si cartile ingenioase nu ne lipsesc: de pilda, romanele Saludos si Statiunea ale lui Alexandru Ecovoiu, Frumoasa fara corp de Gheorghe Craciun, Amantul colivaresei de Radu Aldulescu, proza scurta a lui Radu Tuculescu din Cuptorul cu microunde si Uscatoria de partid, Enciclopedia armenilor ori Zapada mieilor de Bedros Horasangian, Povestiri din lumea noua de Cristian Teodorescu, romanele apocaliptice ale lui Dan Stanca (Apocalips aminat, Ultimul om), poeticele Exuvii ale Simonei Popescu, Cei sapte regi ai orasului Bucuresti de Daniel Banulescu, Erou fara voie si Un regat pentru o musca de Petru Cimpoesu, Coaja lucrurilor sau Dansind cu Jupuita de Adrian Otoiu, Patimile Sfintului Thomaso d’Aquino de Alex. Mihai Stoenescu si poate alte titluri inca – nu insa suficient de numeroase, de diversificate (ca tematica si ca scriitura) si de puternice ca impact incit sa putem discuta despre un adevarat fenomen prozastic al deceniului zece. Optzecistii publica foarte putina fictiune in anii ’90 – si cel mai adesea in registru minor –, atrasi mai mult de eseistica, de teoretizare sau de mirajul publicisticii; s-ar zice ca sint epigoni ai propriilor carti din deceniul anterior. Iar dintre prozatorii nouazecisti se impun atentiei putine nume (Radu Aldulescu, Daniel Banulescu; in nici un caz Horia Gârbea sau Catalin Tirlea).
Si pe unii, si pe altii libertatea ii inhiba; scriu „corect“, abordeaza uneori teme interesante, dar nu reusesc sa dea carti de prim-plan. Ceea ce le lipseste nu e condeiul, ci un mai mare entuziasm. Scaderea entuziasmului scriitorilor pentru proza se explica poate si prin faptul ca politicul, cotidianul, spectacolul metamorfozelor societatii românesti in tranzitie aproape ca ii confisca. In tulburii si agitatii ani ’90 din ce in ce mai putini scriitori mai au timp sa se ocupe de fictiune. Nici macar de cea realista, pentru ca ea nu mai satisface setea de „adevar“, de document, de dezvaluiri despre trecutul recent si despre prezentul colcaitor. Si cu atit mai putin de fictiunea fantezista. Prozatorii afirmati la virf in anii ’60-’70 dovedesc ca sint ultimii in masura sa gaseasca solutii narative viabile.
In cartile de dupa 1989 ei nu fac decit sa se autopastiseze, reincalzind ineficace aceeasi supa – odinioara gustoasa, acum putin alterata – a romanului politic, parabolic sau de analiza psihologica din perioada comunista. Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Fanus Neagu incearca sa adapteze formule mai vechi la realitati sociale si literare noi. In Recviem pentru nebuni si bestii, pretins roman al tranzitiei, proza „analitica“ si „demascatoare“ a lui Augustin Buzura decade la nivelul pamfletului facil, sforaitor, iar romane ca Amantul marii doamne Dracula sau Paolo si Francesca (apartinind lui Fanus Neagu si, respectiv, D.R. Popescu) rateaza prin melanjul dubios de erotic comercial si de satira a moravurilor politice. Dintre prozatorii vechi si consacrati (fie afirmati in tara, fie in exil) ramin pe redutele literaturii de calitate autori ca Dumitru Tepeneag, Mircea Horia Simionescu, Gabriela Adamesteanu, Norman Manea, Radu Cosasu, Constantin Toiu.
Editurile românesti fata cu proza noului mileniu
Inceputul anilor 2000 aduce o oarecare linistire a apelor in literatura româna. Temperarea entuziasmului politic (ajuns la cote ametitoare imediat dupa Revolutie) se vadeste direct proportionala cu revigorarea interesului lumii literare (si nu numai al acesteia) pentru beletristica. Intr-un climat de (fie si relativa) normalitate a vietii sociale/politice, scriitorul se poate intoarce la „nobila inutilitate“ a fictiunii – chiar daca e constrins sa faca asta intre doua job-uri sau doua articole de ziar. De altfel, peisajul prozastic se schimba in mod esential, pentru ca se schimba in primul rind maniera de raportare a scriitorilor (e vorba in general de autorii mai tineri sau care nu au atins consacrarea inainte de ’89) la lumea in care traiesc: se adapteaza mai usor ritmurilor vietii postmoderne, sint mai mobili si mai relaxati si, fapt esential, au distanta care le permite sa priveasca spre trecut cu mai putina minie, dar si cu mai putina indulgenta.
Intr-un fel, anii ’90 au fost pentru proza româneasca o paranteza necesara pentru dezintoxicarea de idiosincraziile, de sabloanele de gindire, de formulele narative rebutate ramase mostenire din perioada comunismului. Negurosul deceniu literar zece a fost pina la urma o etapa de asteptare productiva, de sedimentari, de clarificari, de reorientari. La capatul sau contingentul de prozatori se innoieste cu nume importante, iar oferta cartilor de proza creste cantitativ si se diversifica, fenomen devenit vizibil mai cu seama incepind cu 2003-2004. (Intre 2000 si 2004 avem inca putine carti majore: Simion Liftnicul, roman emblema al tranzitiei românesti postcomuniste, care consacra in sfirsit condeiul lui Petru Cimpoesu, al doilea volum cartarescian din Orbitor si romanul politico-textualisto-corporalist al lui Gheorghe Craciun, Pupa russa.)
La sfirsitul lui 2006 a devenit clar pentru foarte multa lume ca proza româneasca a iesit de citva timp din impas. Un rol hotaritor in acest sens l-au avut (si il au) diverse strategii editoriale menite sa promoveze fictiunea autohtona, chiar daca nu intotdeauna in virtutea unor criterii valorice bine stabilite. „Monopolul“ asupra beletristicii românesti il detine astazi indiscutabil Editura Polirom, impreuna cu insotitoarea ei, Cartea Româneasca. Initiind programul de sustinere coerenta a literaturii române contemporane prin colectia „Fiction Ltd.“ – ce reuneste in general autori deja afirmati, o mare parte chiar „canonici“ – Polirom a dat lovitura in 2004 cu o noua colectie, rezervata autorilor debutanti sau inca insuficient cunoscuti (unii trecuti de virsta tineretii: Victoria Comnea, Liviu Bleoca, Doina Rusti, Mariana Gorczyca, Cora Flavian!) – „Ego.Proza“, demers mai mult decit laudabil in intentie, care a stirnit insa controverse legate de calitatea „marfii“ livrate. Merita discutat mai pe larg despre colectia „Ego.Proza“ pentru ca avem de-a face cu un concept editorial care a prins atit de bine la publicul literat si nu doar, incit a reusit sa creeze un trend, sa schiteze niste posibile directii, sa impuna o imagine (chiar daca pe ici pe colo trucata) a asa-numitei „literaturi tinere“, sa produca emulatie, stimulind astfel indirect aparitia altor proiecte similare.
Subliniez: colectia aceasta nu este importanta neaparat in sine, prin autorii si cartile pe care le propune, nu e in nici un caz o pepiniera de scriitori de talent, ea e importanta in primul si in primul rind ca ferment. Perceputa la inceput, dupa lansarea primelor titluri, ca un proiect subsumabil unei singure formule – aceea a unui nou autenticism decomplexat si detabuizant, obsedat de un cotidian cenusiu si fara orizont si de experiente „socante“ – „Ego. Proza“ este, de fapt, o colectie eterogena, „democratica“ am putea zice, deschisa unei diversitati de formule, de la autofictiune la fictiunea pura a genului fantasy, de la proza minimalista la proza istorica s.a.m.d. – se varsa in acest concept editorial „cluboptisti“, cenaclisti de la Literele bucurestene, „fracturisti“ etc. Sigur ca, dintre cele aproape cincizeci de carti aparute pina acum aici, mai putine merita sa fie neaparat citite, si inca si mai putine recitite.
Valoarea lor variaza de la catastrofal (Garsoniera in centru de Antoaneta Zaharia, Marta sau etiologia inconturnabilului esec de Cora Flavian s.a.) la exceptional (categorie in care n-as inscrie totusi mai mult de o carte: Teodosie cel Mic...), trecind prin stadii intermediare – mediocru, putin interesant (pe bune/pe invers de Adrian Schiop, Fisa de inregistrare de Ioana Baetica, RealK de Dragos Bucurenci), pasabil (Celebrul animal de Catalin Lazurca, Vara in Siam de Claudia Golea, 69 de Ionut Chiva), bun/interesant/bine scris (Legaturi bolnavicioase de Cecilia Stefanescu, Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu, Manuc de Victoria Comnea etc., Fairia lui Radu Pavel Gheo, romanele lui Lucian Dan Teodorovici, ale lui Dan Lungu sau Cezar Paul Badescu si inca alte citeva) si foarte bun (Cum mi-am petrecut vacanta de vara de T.O. Bobe, Trimisul nostru special de Florin Lazarescu, Venea din timpul diez de Bogdan Suceava, Degete mici de Filip Florian, Blazare de Petre Barbu, O limba comuna de Sorin Stoica) – sint, fireste, optiuni ierarhice asumat subiective... Si inca o observatie despre „Ego.Proza“: diversitatea formulelor prozastice pe care le adaposteste colectia arunca in aer orice incercare teoretizanta de ingramadire a „ego-prozatorilor“ intr-un pat procustian. Se pot face clasificari, se pot identifica afinitati, dar ar fi derizoriu sa cautam o trasatura unificatoare pentru cei mai mult de patruzeci de autori, alta decit aceea a unui concept editorial.
Cind acest concept editorial forjat pe ideea descoperirii si incurajarii de talente (ca alternativa implicita atit la proza maximalista – obosita – a anilor ’60-’70, cit si la stereotiparea prozei optzeciste textualiste si experimentaliste) s-a dovedit a avea succes, reperabil inclusiv la nivelul vinzarilor, alte edituri s-au grabit sa elaboreze strategii asemanatoare de promovare a „noii literaturi“. Nu insa cu aceleasi rezultate... In 2005 Humanitas lanseaza colectia „Debut“, aruncind pe piata „provocarile“ a trei tineri prezentati (de Gabriel Liiceanu, intre altii) drept condeie remarcabile: Anca Maria Mosora cu Arhanghelii nu mor (poate intertext cu din pacate azi uitatul Iepurii nu mor, romanul de la Editura Aula al lui Stefan Bastovoi, devenit intre timp calugarul Savatie...), Mihnea Rudoiu cu À toi cuando tu no estas (otioasa epopee absurdista) si nihilistul teribilist Alain Gavrilutiu cu Nu toata iarba e la fel. Dezideratul nemarturisit era probabil o replica la proza tinerilor poliromisti, perceputi in bloc ca microrealisti marunti si antielitisti. Replica ar fi constat intr-o proza cu „stil“, elaborata, elitista, „aristocrata“.
Rezultatul nu s-a vadit insa pe masura proiectului. Iar receptarea critica in linii mari nefavorabila a contribuit poate la punerea pietrei de mormint peste o colectie care nici nu apucase inca sa se nasca... Un fiasco a inregistrat si Editura Aula cu cele sapte debuturi subtirele, la propriu si la figurat, din 2005-2006: volumasele biografiste, mizerabilist-kitschoase scrise stingaci de Mihaela Bija, Szilagyi Katalin, Mihail Tomulescu, Mihaela Muraru, Catalina Ene, Anca Andriescu, Ina Crudu nu sint carti cu care sa poti da lovitura!
Polirom nu a fost, bineinteles, nici prima, nici singura editura care a lansat pe piata prozatori tineri in ultimul deceniu si jumatate, dar ea a dat fenomenului o amploare si o coerenta semnificative, pina intr-acolo incit sa impuna un concept – larg, lax, cuprinzator, deschis – al noii literaturi. Demersuri in aceasta directie au intreprins si mai vechea editura Nemira, defuncta Univers prin colectia „Prima verba“, fosta Carte Româneasca, precum si Paralela ’45 (unde a aparut de curind rafinatul Dublul. Un roman al Arei Septilici sau, acum citiva ani, Povestiri cu injuraturi si Dincolo de frontiere, cartile rural-salingeriene ale lui Sorin Stoica) ori Curtea Veche (desi sporadic, nesistematic). Un simptom actual ar fi acela ca de la o vreme editurile (mai putin criticii!) incearca sa dea tonul tipologizarilor literare in circulatie (prin formule-slogan ca „generatia 2000“, „literatura tinara“ etc.).
Subliniez ca referindu-ma la „noua proza“ autohtona a anilor 2000 (promovata de Polirom, Cartea Româneasca sau de oricare alta editura) nu pun semnul egalitatii intre acest termen si ideea de proza scrisa de tineri. Virsta e de altfel un criteriu ambiguu si un hotar nestatornic. Am in vedere pur si simplu un nou mod de a scrie (radical diferit de acela de acum douazeci-treizeci de ani), determinat intr-o masura semnificativa de contextul extraliterar, de mentalitatile in perpetua miscare. Mi se pare evident ca, raminind totusi consecventi cu proiectul lor initial, prozatori ca Petru Cimpoesu, Radu Tuculescu sau, sa zicem, Gabriela Adamesteanu scriu fundamental altfel si despre altceva decit inainte de Revolutie. Dupa cum mi se pare evident ca, intr-un alt context, romanele Florinei Ilis ar fi aratat altfel. Proza postmodernista s-a istoricizat deja, proza româneasca a postmodernitatii abia acum (de vreo citiva ani) incepe a se scrie. Daca in anii ’80 am avut un postmodernism fara postmodernitate, in prezent identificam o proza a postmodernitatii care nu include formula/formulele postmodernista/postmoderniste decit ca o posibilitate intre altele. Monismul, exclusivismul acuzate de scriitorii postmodernisti abia acum incep sa fie depasite la noi, in contextul unei noi proze al carei cuvint de ordine este diversitatea.
O harta a temelor, procedeelor, tendintelor din noua proza a anilor 2000, cu proxima ocazie...
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters