Nr. 753 din 19.12.2014

Remember
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Eseu
Memorii
Interviu
Arte
Dialog
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2007   |   Martie   |   Numarul 361   |   Cum mai stam cu proza româneasca? (II)

Cum mai stam cu proza româneasca? (II)

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Proza româneasca a ultimilor ani sta sub semnul eterogenitatii narative, al mixajului de formule dintre cele mai felurite, al suprapunerii si/sau interferentei aiuritoare de planuri. E, pe portiuni destul de mari, o proza incluziva, cu ambitii totalizante, proiectata sa inghita si sa prelucreze cit mai multe „halci“ ale realului si/sau ale imaginarului. Textul si realitatea nu se mai opun, ci fuzioneaza, se alimenteaza reciproc. Temele „mici“ (temele cotidianului) si cele „mari“ (istoria, conditia umana etc.) coabiteaza in spatiul aceleiasi povesti.

Proza romaneasca a ultimilor ani sta sub semnul eterogenitatii narative, al mixajului de formule dintre cele mai felurite, al suprapunerii si/sau interferentei aiuritoare de planuri. E, pe portiuni destul de mari, o proza incluziva, cu ambitii totalizante, proiectata sa inghita si sa prelucreze cit mai multe „halci“ ale realului si/sau ale imaginarului. Textul si realitatea nu se mai opun, ci fuzioneaza, se alimenteaza reciproc. Temele „mici“ (temele cotidianului) si cele „mari“ (istoria, conditia umana etc.) coabiteaza in spatiul aceleiasi povesti. Naratiunea „clasica“ si experimentul narativ se impletesc in aceeasi tesatura.

Tragicul si comicul, sublimul si grotescul, gravitatea si ironia se intercaleaza si sint egal valorizate – in timp ce in proza optzecista aceste cupluri de categorii (si altele, pe acelasi model) se vadeau dezechilibrate prin greutatea mai mare pe care autorul o acorda unuia dintre termeni: comic, grotesc, ironie s.a.m.d. Pentru din ce in ce mai multe carti dihotomiile proza „realista“ vs. proza fantastica/fantasmatica, text referential vs. text autoreferential devin inoperante. Pentru ca nu mai asculta de logica excluziva a lui „ori... ori...“.

Utopia textului in sine, care i-a fascinat pe cei mai multi dintre optzecisti (dar, trebuie spus, nu si pe cei mai buni dintre ei!), s-a devalorizat. Artificiul (textual) de dragul artificiului, impins pina la ultimele limite ale lizibilitatii – simptom de autism literar –, sfirseste lamentabil in neant. Un text care nu se comunica/nu se semnifica decit pe sine se aseamana cu un mecanism detracat sau cu un organism bolnav. Genul acesta de texte intereseaza/atrag la inceput prin bizareria lor; create in serie, provoaca insa, mai tirziu, o senzatie de saturatie – asa cum s-a intimplat, de pilda, cu inovatiile Noului Roman Francez. Ca sa dau un exemplu autohton – primul care imi vine in minte – de text ingropat imediat dupa nastere: citi isi mai amintesc – deja! – de un roman experimental, antiepic, autist al lui Daniel Vighi, Misterele Castelului Solitude, aparut in urma cu mai putin de trei ani?!...

Proza anilor 2000 incearca sa se afirme (si) printr-o reactie fata de anumite experimente optzeciste perdante, fata de o literatura debila, de sera (o literatura produsa de filologi pentru uzul strict al filologilor), fata de ilizibilitatea sfidatoare, fata de refuzul semnificatiei. Reactia aceasta cvasiprogramatica include intentia de reumanizare a naratiunii prin apropierea de cititor si de realitate, reabilitarea Povestii, a Personajului, a interesului pentru psihologie si pentru social, revalorizarea altfel decit in sens parodic a parabolei si a scenariilor mitologice.
Exista in literatura romana actuala patru categorii prozastice cu relief: 1) fictiunea fantasmatica, paranoida; 2) proza socio-antropologilor; 3) proza fictiunilor identitare; 4) fictiunea estetizanta. Sigur, clasificarea aceasta este orientativa si nu are, in nici un caz, pretentia infailibilitatii... Ea incearca doar sa schiteze linii, trasee, obiective demne de interes ale unei harti aproximative a prozei noastre de data foarte recenta.

- Reinventarea lumii
Poate cea mai interesanta si cea mai puternica, intrucit joaca la o miza mai mare, este categoria fictiunilor fantasmatice, paranoide – bine/foarte bine reprezentata calitativ. Intra aici Orbitorul lui Mircea Cartarescu, Simion Liftnicul si Christina Domestica... de Petru Cimpoesu, Cruciada Copiilor de Florina Ilis, Teodosie cel Mic al lui Razvan Radulescu, Trimisul nostru special de Florin Lazarescu, Cum mi-am petrecut vacanta de vara de T.O. Bobe, Povestirile Mameibatrine de Radu Tuculescu, Degete mici de Filip Florian, Venea din timpul diez, de Bogdan Suceava, Blazare de Petre Barbu, Derapajul lui Ion Manolescu. Sint romane foarte diferite intre ele, care nu urmeaza o reteta (chiar daca trag cu ochiul – unele! – din cind in cind spre Eco, Pynchon sau Ioan Petru Culianu), dar care pot sta foarte bine pe acelasi raft prin faptul ca se impartasesc de la o poetica totalizanta/globalizanta, prin faptul ca se configureaza – toate – in jurul unor scenarii epice enigmatice, fantasmatice, de o coerenta paranoida, prin glisajul subtil intre realitate si o hiperrealitate miraculoasa, utopica sau cosmaresca, distopica. La realitatea vizibila si invizibila asemenea carti se raporteaza ca la un spatiu deschis, plural, polimorf.

Realitatea e, altfel zis, un spatiu al virtualitatilor nelimitate unde orice fantasma capata drept de existenta. Fantasme personale (Cartarescu, Razvan Radulescu, T.O. Bobe) sau colective/nationale (Cimpoesu, Filip Florian, Florina Ilis, Petre Barbu, Bogdan Suceava), livresti (Radu Tuculescu) sau halucinatorii (Florin Lazarescu) s.a. Toate aceste carti au ambitia edificarii unor fictiuni memorabile, cu bogata incarcatura simbolica, fictiuni revelatorii similare unor cosmogonii/antropogonii, toate propun – ansambluri variate – o imagine coerenta asupra Lumii. in Orbitor, privirea lui Mircisor reconstituie oniric evolutia Lumii si, pe masura ce o reconstituie, ochiul desteptat launtric al personajului-narator devine chiar ochiul Demiurgului (prin fantezia-i dereglata Mircisor participa la crearea Universului...).

Toata epica ravasitoare, fantasta a romanului, toate povestile acelor personaje fabuloase ca Herman sau ca Soilé (femeia care in loc de inima are un paianjen) se varsa cu precizie, cu o coerenta „paranoida“, in povestea autoedificarii eroului ca Demiurg. Orbitor face din explorarea sinelui un mit esential, un scenariu exemplar. Pe un mit asemanator se fundeaza Teodosie cel Mic; fibra tesaturii, strategiile textuale sint insa altele (ludic si feeric, dar de o precizie tehnica lipsita de lirism, romanul lui Razvan Radulescu se situeaza in zona epicului pur, iar Orbitor este un poem oniric si o fictiune mistica; primul se hraneste dintr-un imaginar distopic si din obsesii tanatice, al doilea se complace in feerii baroce). in forme diferite, Petru Cimpoesu, Florina Ilis, Filip Florian, Petre Barbu, Bogdan Suceava, Florin Lazarescu includ in romanele lor „conspirationiste“ nu doar elemente de fictiune social-politica, ci si o importanta dimensiune mistica, absenta aproape cu desavirsire din proza optzecista. in alta ordine de idei, naratorii acestor romane – prea putin creditabili – au un caracter deviant: infantili, tarati, halucinati, mitomani s.a.m.d., ei amesteca pina la indiscernabil realul cu imaginatia, relativizindu-le pe amindoua sub semnul unei coerente fantasmatice integratoare. De fapt, ei reinventeaza lumea.

- Grefierii tranzitiei
Mai modesti, prozatorii din a doua categorie, „socio-antropologii“, nu-si propun sa reinventeze lumea prinzind-o in scenarii fabuloase, ci pur si simplu sa o descrie. Ei opereaza cu lupa, cu microscopul (in vreme ce primii uzau adesea de telescoapele astronomului...), avizi sa-i sesizeze textura si cele mai anodine detalii. Sint „grefierii“ tranzitiei postcomuniste, cu alura de dezabuzati, ironici, directi, transanti, afectind uneori cinismul. Ma refer la autori ca Radu Aldulescu (Prorocii Ierusalimului, Mirii nemuririi), la Andrei Bodiu (Bulevardul Eroilor), la mai tinerii Dan Lungu (Raiul gainilor s.a.) si Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru va prezinta, Atunci i-am ars doua palme s.a.), la regretatul Sorin Stoica (Dincolo de frontiere, O limba comuna) sau la colegul sau „antropolog“ Calin Torsan (Scoala de mucenici) – iscoditori sceptici ai unor lumi tarate sau stigmatizate definitiv de monotonia, de previzibilitatea, de meschinaria realului.

Personajele lor – tragice si grotesti – nu asteapta nici o revelatie, blocate iremediabil in contingent. Imaginea exemplara a acestei crize a umanului ne-o ofera proza lui Radu Aldulescu, un caz aparte intre cei mentionati mai sus. Forta epica, viziunea de cosmar apocaliptic proiectata asupra unei umanitati in deriva, violent instinctuale si abrutizate de mizerie, fac din el un autor mai degraba „maximalist“. Ceilalti sint, in schimb, niste „minimalisti“ aflati in prelungirea microrealismului social optzecist al lui Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, Sorin Preda sau Ioan Grosan, fara crispari demonstrativ teoretizante.

- Fictiunile eului
Impresia cvasi-generala a comentatorilor pare sa fie aceea ca dominanta peisajului prozastic actual ar fi data de asa-numita proza autofictionala. S-ar putea sa avem de-a face totusi cu un defect de perspectiva, cauzat intr-o oarecare masura si de promovarea uneori exagerata, agresiva chiar, a tinerilor autofictionari proaspat afirmati. Se citeaza liste nesfirsite de nume si de titluri, nu suficient de relevante insa sub aspect estetic. De fapt, proza fictiunilor eului (prefer sa-i spun astfel pentru ca ea nu se suprapune integral termenului de autofictiune asa cum e definit de Serge Doubrovsky) este numai o categorie intre altele, concurata in ultima vreme din ce in ce mai puternic de fabuloasele naratiuni cu ambitii totalizante si, la oarecare distanta, de proza socio-antropologilor.

Din avalansa de fictiuni ale eului (zeci de titluri!...) putine cati merita discutate separat: acelea care nu cultiva doar nesemnificativul biografic si in care fictiunea tesuta in marginile (auto)biograficului are o relevanta trans-individuala – Baiuteii lui Filip si Matei Florian (mitologie personala si totodata arheologie in straturile unei memorii colective), Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu (roman ce psihanalizeaza fantasme ale copilariei, integrindu-le unei viziuni poetice, contemplative), Legaturile bolnavicioase ale Ceciliei Stefanescu (poem epic, in tuse vag estetizante, despre o feminitate in criza) sau Luminita, mon amour de Cezar Paul Badescu (despre care s-a discutat destul de aprins anul trecut...). As mai adauga Est-falia Stefaniei Mihalache si Talk-show de Adriana Barbat (naratiuni construite pe obsesia corporalitatii, romane feministe lucide si cinice; primul – cu o vizibila componenta teoretica).

- Paradisuri artificiale
Mai slab reprezentata decit alte categorii/directii prozastice, totusi suficient de vizibila incit sa fie luata in calcul pe aceasta harta aproximativa a peisajului prozastic actual este proza estetizanta ilustrata de cartile unor calofili, ale unor nostalgici inventatori de paradisuri artificiale. intre acestia: Nicolae Strambeanu cu Evanghelia dupa Araña, Ara Septilici cu Dublul, un roman, Cristian Robu Corcan cu Gravura in mi bemol ori (mai virstnicul) Sergiu Singer cu Lavanda si usturoi sau cu Pioneze si hirtie albastra. O componenta estetizanta au si romanele istorice ale Constantei Vintila Ghitulescu (Evghenitii) si Victoriei Comnea (Manuc).

Harta de mai sus este, repet, aproximativa si inevitabil failibila intrucit incearca sa prinda – in citeva linii – contururi nestatornice ale unui fenomen in plina desfasurare. Diagnozele care se pot face sint si ele failibile, ceea ce nu inseamna ca trebuie sa ocolim riscul de a le pronunta. in ce ma priveste, mizez deocamdata in special pe autori ca Mircea Cartarescu, Petru Cimpoesu, Radu Tuculescu (un scriitor de finete, insa cu un considerabil deficit de imagine, din pacate), Radu Aldulescu, Razvan Radulescu, Florina Ilis, Florin Lazarescu, Filip Florian, Ara Septilici.
Concluzia cea mai importanta a acestei succinte recapitulari in doua episoade ar putea fi formulata astfel: stam destul de bine cu proza romaneasca de fictiune!...

 
 
 
Cele mai citite articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
România şi Bulgaria, întîlniri culturale
Am fost la Chişinău
Între Siutghiol şi Sydney
SOFTUL ROMÂN. Şi aşa mai aproape
Cele mai comentate articole
Regele şi nepoţii lui Vîşinski
Cercetarea, între concurenţă şi creativitate
BIFURCAŢII. Nevoia de stînga. Care anume?
Între Siutghiol şi Sydney
SOFTUL ROMÂN. Şi aşa mai aproape
Cele mai recente comentarii
Intr-adevar,
sangele cere sange
ca nuca in perete
un armean - mai roman decat multi romani
mişcare sindicală
 
Parteneri observator cultural
Oamenii Timpului