OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu am citit încă Îngeri pe carosabil, debutul în proză – de acum nouă ani – al Danielei Zeca (autoarea cîtorva volume despre jurnalismul de televiziune, a unui op de poezie publicat prin anii ’90 şi a unei cărţi despre poetica romanului poliţist), aşa încît nu pot măsura distanţa, dacă aceasta există, dintre eventualele „promisiuni“ ale debutului şi ceea ce autoarea izbuteşte în acest al doilea volum prozastic, Istoria romanţată a unui safari. Dar observ că romanul exotic al Danielei Zeca este scris cu un condei fin, manevrat cu eleganţa şi cu siguranţa de sine a scriitorului de talent. Ceea ce atrage atenţia de la primele pagini este o mare plăcere a scriiturii ce se degajă din frazarea efervescentă şi, deopotrivă, atent supravegheată.

Daniela ZECA, Istoria romanţată a unui safari, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 244 p.

 

Pe tot parcursul cărţii, simţi că autoarea scrie cu voluptate, că se implică în aventura propriului text în aceeaşi măsură în care se implică personajele sale în descoperirea unei lumi şi în trăirea unui miraj. Ai la un moment dat senzaţia că toate personajele şi toate micile lor întîmplări cotidiene, toată acea succesiune de tablouri – detaliate sau doar sugerate de cîteva tuşe fugare – ale unui Magreb văzut cu ochi de estet servesc doar ca pretext pentru o scriitură al cărei obiect este în primul rînd ea/scriitura însăşi. Daniela Zeca ţese un text intens afectiv, un text îndrăgostit, dar „îndrăgostit“ nu numai de lucrurile, de imaginile pe care ar vrea să le absoarbă din (i)realitatea (i)mediată, ci şi de însăşi ideea de a le absorbi, ca într-un vortex. Am putea identifica aici un simptom de narcisism textual, din care ies, ca la Filip Florian sau ca la Ara Şeptilici, frumoase pagini de gratuită contemplaţie, dar care se aliază totodată cu o anume fragilitate narativă.

 

În romanul Danielei Zeca naraţiunea are contururi fluide, diferitele episoade epice – unele, cu aparenţă de relativă autonomie – nu încheagă o poveste cu linii precis trasate şi cu un conflict puternic. Pentru că nu atît pe naraţiunea „palpitantă“ cade aici accentul, cît pe palpitul frazei nervoase, poematice, pe imaginile – bine tăiate – ce reconstituie, puse laolaltă, un univers insolit sau pe secvenţele de reportaj mentalitar, savurabile prin ele însele. E, pînă la urmă, un tip de proză, o formulă de roman, cu avantajele şi dezavantajele sale implicite.

 

Intriga amoroasă asigură în Istoria romanţată a unui safari numai cadrul, „rama“ naraţiunii fluide despre care vorbeam. Nu e, de altfel, ceva cu totul şi cu totul inedit în literatură (nici măcar în literatura română) cuplul „atipic“ format de oameni aparţinînd unor civilizaţii diferite – de unde o cazuistică întreagă pe tema „misterului“ alterităţii ori a fatalelor incompatibilităţi. Însă autoarea ştie foarte bine cît déjà vu încape, vrem-nu vrem, în reeditarea unei astfel de premise epice; de aceea nici nu insistă prea mult asupra relaţiei de dragoste dintre tînăra europeană melancolică şi bărbatul tunisian care se oferă să-i fie ghid într-un Magreb fabulos, această poveste fiind împinsă, cu abilitate, într-un soi de arrière plan. De remarcat şi că autoarea încearcă să răstoarne cumva o situaţie narativă convenţională: de obicei exotismul e asociat cu feminitatea, iar personajul occidental care se aventurează în cunoaşterea unei civilizaţii exotice e un bărbat; aici perspectiva călătorului e una feminină şi fascinaţia exercitată de spaţiul magrebian se suprapune celei exercitate de arabul Mehria – căruia, detaliul e sugestiv!, i-a fost menit încă de la naştere să poarte un nume de femeie... Pe scurt: o tînără al cărei nume şi a cărei origine (ştim că vine din Europa, şi atît...) sînt cu obstinaţie ocultate – îşi spune însă Darrielle, iar gazdele o numesc „Bahhar“ („care însemna a umbla pe mare“) – ajunge în Tunisia ca turist şi, din capriciu, curiozitate, din dorinţa de a ieşi din monotonia traiului ei de femeie din middle class, angajată a unui trust media, decide să rămînă aici „pentru o lume care dispare“; Mehria, om de afaceri prosper, îi pune la dispoziţie luxul casei sale de la marginea mării. Ceea ce se întîmplă între ei de acum înainte, pînă cînd Darrielle se hotărăşte să se întoarcă în Europa – gest tot atît de slab motivat ca şi decizia prelungirii vacanţei africane... –, se reduce, în economia naraţiunii, la cîteva elemente care nu atrag în mod special atenţia: mici infidelităţi, gelozii, mici crize de cuplu urmate de reconcilieri, toate acestea surprinse fără intenţia de aprofundare a unor psihologii. Asta pentru că întîlnirea dintre Darrielle şi Mehria nu reprezintă, subliniez din nou, mai mult decît un pretext pentru derularea unui film despre un Magreb miraculos şi despre atracţia inefabilă a Străinătăţii.

 

În interiorul „ramei“ amintite se succed secvenţe (cvasi-poematice sau de reportaj) ce surprind, cu mare acuitate imagistică, detalii de viaţă cotidiană sau de mentalitate – viermuiala femeilor musulmane în souk-uri (souk însemnînd „piaţă“) sau ritualul frămîntării pîinii, vînătoarea în deşert, stradelele înguste ale medinei, străbătute de mirosul cafelei sau al măslinelor proaspete, bistrourile liniştite unde intră rareori femei ori moscheile din care răzbat tînguirile muezinului; zvonurile Mediteranei, zilele şi nopţile africane. Totul e intens vizual, descripţia e proaspătă, captivantă în sine. Imaginile sînt filtrate prin ochii lui Darrielle, care bîntuie singuratică pe străduţe sau prin port ori îşi aminteşte, în absenţa lui Mehria, mici incursiuni întreprinse împreună cu acesta în melancolice oraşe maure. Printre descripţiile de tablouri pitoreşti şi printre evocările nostalgice se strecoară, la intervale bine ritmate, poveşti ale oamenilor pe care Darrielle îi întîlneşte în lunga sa vacanţă tunisiană – poveşti ce revelează (fără accente tendenţioase) mentalităţi închistat tradiţionaliste şi, mai ales, mici (sau mari) drame feminine. Acestea sînt puse în paralel (şi totodată în contrast) cu dramoleta sentimentală pe care i-o relatează Darriellei prin e-mail o prietenă aflată la mii de kilometri distanţă; povestea cu pricina întrerupe (din fericire nu foarte des) mirajul african printr-un badinaj ieftin. Pînă la urmă, amintirea lumii lăsate în urmă şi evocate, în felul său inconsistent, de prietena Darriellei se va dovedi mai puternică decît atracţia necunoscutului (cu doza ei de inconfort sufletesc); şi eroina, inconsecventă în fantasmele ei bovarice, se va întoarce într-o Europă aseptică, a multinaţionalelor şi a trusturilor media.