OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca ar trebui sa raspund printr-o singura fraza, sa fac o unica afirmatie, as spune ca despre perioada comunista a Istoriei noastre se poate vorbi in orice fel.
Modalitatea satirica – cea care a trezit unele perplexitati printre spectatori datorita recentei O zi din viata lui Nicolae Ceausescu – trebuie pusa in legatura cu functia risului, asa cum e vazuta de psihanaliza. Prin actul risului, a spus Freud, ne descarcam de tensiunea psihica. Altfel spus, risul este un fel de exorcism, si ori de cite ori sintem pusi in fata cu greul, sau numai ne amintim de el, simtim nevoia sa ridem.

Cind vorbim despre comunism – sau cind scriem despre perioada comunista – nu putem sa uitam ca am trait patruzeci de ani intr-o zona a non-dreptului. Sau, mai bine zis, intr-o zona in care aplicarea dreptului era un privilegiu, o favoare (odata, un ofiter de militie care ma convocase sa-mi comunice ca mi s-a refuzat pasaportul a raspuns astfel protestelor mele: „Tovarase doctor, nu stiati ca in Romania acordarea unui pasaport e o favoare?“ – omul imi daduse pe gratis o lectie de educatie civica!). Exista, in momentul de fata, o campanie bine-venita de dezvaluire a crimelor comunismului. Dar nu au avut de suferit numai cei care au fost spoliati, inchisi, torturati, ucisi, ci si toti cei care au fost jigniti in existenta lor de oameni nascuti liberi. Nu numai ei, nu numai atunci. Surprindem pina azi la romani reflexe ale unor insi care nu se bucura de libertate, carora le e frica. Frica de stapini. In acest sens, traim inca in comunism.

Pe de alta parte, s-a produs un soi de clonare, nu mai exista un singur Conducator, e ca si cum ar fi explodat si continua sa existe sub forma a sute, mii de mici dictatori, aroganti, abuzivi – cu teama aferenta pe care o provoaca in rindul fostilor si actualilor obiditi acesti mici sefi, atinsi de vampirism – pentru ca au fost ei insisi odata muscati de Marele Vampir. Pina si in discursul anti-comunist razbeste citeodata brutalitatea comunista. Fiindca simtim cu totii aceasta prezenta, multiplicata, deloc inocenta, nu este absolut corect sa afirmam ca, vorbind despre comunism, ne referim numai la trecut. Sau: vorbim despre un trecut-prezent care continua sa actioneze. Sintem, multi dintre noi, in postura cvasidisperata a unui ins care incearca sa se trezeasca dintr-un cosmar, reusind numai pe jumatate, intr-o stare care nu e nici vis, nici trezie.
Discursul anti-comunist este dominat de o dubla culpabilitate. A celor care se simt vinovati, in primul rind; teama nemarturisita, tradata de o aroganta prea vizibila. Dar si de vinovatia celor nevinovati, un sentiment mult mai obscur, mai nemarturisit. Cred ca aceasta vinovatie difuza, nedreapta fata de ei insisi, a tuturor celor care doar au existat sub vechiul regim, nu neaparat a privilegiatilor, ci a multora care doar au trait, explica multe reactii agresive, intolerante.

Vorbind despre comunism, nu vorbim la trecutul perfect, despre „o actiune incheiata“, una care a fost. E un mod de-a spune ca nu avem inca – nu se stie cit timp nu vom avea – o viziune istorica asupra comunismului. Nu luam in considerare o era revoluta, ci una intermediara, disparuta si persistenta in acelasi timp. Vorbim despre trecut ca si cum n-ar fi chiar trecutul. Ca si cum am avea nevoie de artificii verbale pentru a exprima o suferinta care chiar a fost autentica.
Poate ca pentru a se trezi, in afara oportunei treceri la fapte (a scrie inseamna tot a faptui), a repararii unei tari ingunoiate, ruinate, sleite, oamenii ar trebui sa-si aminteasca ca intre 1948 si 1989 au fost copii, au facut dragoste si au procreat, au fost tineri, apoi mai putin tineri. Imi vine sa spun: au murit... s-au distrat, au plins...
Au fost cufundati in „cosmarul istoriei“... dar au trait. Poate ca aceasta simpla constatare i-ar ajuta sa gaseasca o anumita naturalete, pentru a exprima trecutul. Trecutul lor. Un proces care, in tot cazul, e in mers.