OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adriana BITTEL
Cum incarunteste o blonda. Povestiri
din secolul trecut
Editura Compania, Bucuresti, 2006, 264 p.

De fiecare data cind (re)citesc sau rasfoiesc o carte – „o carte mica, o carticica“ – a Adrianei Bittel imi da tircoale o nemultumire, una singura, dar profunda, staruitoare: ca autoarea n-a scris mai mult, ca nu si-a acordat siesi atentia pe care o merita, ca si-a ingropat – dintr-o prea mare discretie, dintr-o orgolioasa modestie – nu un talant oarecare, ci o moneda rara. Stiu ca discretei Adriana Bittel nu-i prea plac consideratiile suspecte de „feminism“ (feminismul e inca perceput la noi ca o maladie grava, rusinoasa...), stiu ca are pentru ele o fina, cruda ironie. Dar, cu toate ca imi reprezint aproape cu precizie surisul neincrezator al scriitoarei, nu ma pot impiedica in ruptul capului sa nu remarc, fie si in treacat, cit de precara e in genere increderea scriitoarelor romane in ele insele si in propriile disponibilitati creatoare. Daca la cenaclul lui E. Lovinescu autoarele isi accepta (cu mici exceptii) locul „cuvenit“ pe divanul cu pernite ornamentale din fundul salonului, in lumea literara a epocii comuniste ele se asaza cuminti, defetiste, ca Adriana Bittel, in cotloanele umbroase ale redactiilor de edituri sau de reviste, cel mai adesea pe locul rezervat corectorului. „Familia“ redactiei literare, in perioada cu pricina, preia cu religiozitate structura familiei patriarhale.

Cu un pater familias salvator: „Cind, in 1972, Nicolae Manolescu, a carui studenta fusesem, mi-a propus un post de corector la Romania literara, revista pe care o colectionam, mi s-a parut ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior s…t. Asa «serviciu», departe de a fi o corvoada, era chiar o bucurie. Stiam ca sint folosita sub posibilitatile mele, dar, de la un punct incolo, functia marunta a fost o optiune care ma punea la adapost de compromisuri. Era mai bine asa... Si daca n-ar fi venit ce-a venit in 1989, de la corectura as fi iesit la pensie“. Am decupat pasajul – pentru mine impresionant – dintr-un interviu pe care Adriana Bittel l-a acordat de curind lui Claudiu Constantinescu pentru Dilemateca. Un interviu captivant in care scriitoarea nu vorbeste decit indirect despre sine si care dezvaluie acordul perfect dintre omul si autoarea Adriana Bittel: aceeasi modestie, aceeasi finete a remarcelor, aceeasi ironie colorata in variate nuante.

Daca starui (pentru unii poate suparator de mult...), apropo de literatura acestei autoare, asupra ideii ca in lumea romaneasca scriitoarele nu s-au bucurat (pina de curind) de un statut de invidiat este pentru ca in textele pe care le reuneste recentul volum de la editura Compania al Adrianei Bittel, Cum incarunteste o blonda, conditia femeii in genere si a literatei in special se numara printre temele importante, recurente. As zice chiar ca in cazul autoarei in discutie, ca si in cazul altor autoare declarat antifeministe, feminismul dat afara pe usa se intoarce insinuant pe fereastra. Tiptil, cu pasi moi, precauti. Asa cum sint pasii personajelor feminine din proza rusa a secolului al XIX-lea. S-a remarcat in repetate rinduri latura cehoviana a prozei Adrianei Bittel.

Ar trebui insa subliniat: un cehovianism ce decupeaza indeosebi destine feminine. Destine marunte de profesoare sau de functionare, aplatizate de corvezile domestice, profilate pe fundalul gri-cenusiu al epocii comuniste; siluete de fete batrine sau de gospodine care isi detesta in taina conditia; femei frumoase sau slute anonimizate prin tacere. Selectia editoriala (caci povestirile din Cum incarunteste o blonda nu sint noi, ci preluate din doua volume din anii ’80 ale autoarei, Somnul dupa nastere si Iulia in iulie) a urmarit cu consecventa acest decupaj, dind astfel un mai mare relief obsesiei centrale a prozatoarei: fatalitatea unei feminitati umilite, obidite, supuse prematur ofilirii. Silueta care traverseaza cel mai des povestirile Adrianei Bittel cuprinse in acest volum este aceea a femeii pe care gatitul, spalatul rufelor si celelalte o tin departe de pasiunea pentru literatura.

„Eroina“ din Examenul radiologic – corectoare la o revista si numita chiar Bittel... – traieste in doua planuri paralele: realitatea de zi cu zi, in care se misca previzibil, robotic, confiscata de sentimentul tiranic al datoriei fata de familie si o realitate camuflata cu grija, realitatea reveriilor livresti si a fictiunilor pe care, neavind vreme sa le puna pe hirtie, le scrie mental in timp ce-si duce copilul la gradinita sau in timp ce sta aplecata peste cada cu rufe murdare. Bittel-personajul vrea sa scrie povestea cu tilc a unei cersetoare batrine care stringe bani pentru a-si inalta un monument funerar fastuos, din marmura. Virtuala scriitoare se lupta cu „starea aceea asemanatoare cu tristetea batrinilor: sfirseala, revolta si remuscare“: „Si ce daca stiu sa gatesc zece feluri din pui, imi vine sa zbier si spal geamurile ca nimeni alta? Cindva am fost o studenta promitatoare, il stiu pe Arghezi pe dinafara, pot scrie versuri onorabile, am si publicat cite ceva intr-o revista din provincie!“. O studenta entuziasta si totodata (auto)ironica dintr-o alta povestire, Soi bun, trudeste, sub indrumarea unui profesor cam misogin, pentru o lucrare „cam trasnita“ despre „limitele capacitatii creatoare a femeii“, nazuind sa inteleaga „de ce sint femeile atit de slab reprezentate in artele de pura creatie“. Ce se va alege din ambitia ei? Va deveni profesoara la un liceu industrial si... mama.

intr-un comentariu mai vechi, Eugen Simion (vezi Scriitori romani de azi, volumul IV) observa cu malitiozitate gratuita ca personajele feminine ale Adrianei Bittel manifesta o vointa „cu totul stranie“ de a face literatura, avind in vedere mediul casnic in care sint claustrate. Dupa ce pune diagnosticul de „bovarism“, criticul adauga destul de echivoc: „Femeia se cheama intr-o naratiune Bittel, ca autoarea de pe coperta...“, insinuare perfect acordata cu valorizarea finala – conventionala, strepezita –: „Prin inteligenta, acuitatea observatiei sociale si psihologice, Adriana Bittel se anunta ca una dintre cele mai interesante prozatoare de azi“. Prin urmare, dintre prozatoare, nu dintre prozatori; interesanta, nu valoroasa...

Adriana Bittel este un povestitor din rasa estetilor, o nostalgica ironica si resemnata
Sa nu se inteleaga insa ca as citi povestirile Adrianei Bittel ca pe niste simple texte cu teza! Nimic tezist, demonstrativ in aceste proze rafinate si foarte supravegheate. Autoarea nu e, cu siguranta, o Isabel Allende sau o Maxine Hong Kingston. Nu e nici macar o George Eliot. (Ma refer, evident, la un gen de atitudine). E un Povestitor din rasa estetilor, o nostalgica ironica si resemnata. O pasionata cititoare de Cehov, Gogol, Bulgakov, Buzzati, Caragiale, Cortázar. O iubitoare a decorurilor bucurestene si a interioarelor descrise cu migala, cu simt al detaliului pitoresc si cu sensibilitate crepusculara. O livresca si, din cind in cind, o ludica (asa ca intr-o schita autoreferentiala precum Petrescu si Munteanu). Condeiul sau are precizie si finete; prozatoarea decupeaza cu un gest sigur secvente, scene, portrete, variaza cu abilitate registrele – facind ca naratiunea sa balanseze intre microrealism si un soi de realism magic (ca in Natura moarta cu narcisa, covrig si cupa), intre tonalitati ironice si tonalitati nostalgice, intre descrierea seaca a cotidianului si fictiunea estetizanta. Naratiunea Adrianei Bittel are, apoi, o claritate si o simplitate atent regizata de care numai prozatorii de vocatie sint capabili.

Cum incarunteste o blonda este un album cochet de fotografii „din secolul trecut“, artistic lucrate. Sint imortalizati aici domni cu melon si simpatici mahalagii interbelici (ca Alecu Stere din Filaret, care isi transforma casuta, exclusivist, intr-un adapost pentru animale de sex masculin...), Pompi, fata batrina care a trait ascultind povestile altora, fara a avea curajul sa si-o teasa pe a ei, batrine singure, muribunzi, literate care au esuat intr-o viata de surori de caritate, barbati bovarici (ca Radu din Tulpina frageda, iata securea) care se viseaza lorzi, profesori cu ifose de filozofi, functionari cu manii inofensive, fosti ilegalisti comunisti cu trupurile ajunse in paragina (Luptatori la pensie), turnatori marunti ai anilor ’80, blonde incaruntind inainte de vreme... Scenele sint memorabile, ritmul interior al naratiunii te prinde.
Repet: singura nemultumire pe care mi-o provoaca proza Adrianei Bittel este ca autoarea a scris prea putin pentru cit ar fi avut de spus.