Avem multe motive să ne bucurăm de reuşitele ediţiei a doua
a Timishort Film Festival. Atît pentru virtuţile în sine ale ediţiei din 5-9
mai, cît şi – aş zice, îndeosebi – în comparaţie cu involuţiile din ultima
perioadă ale altor manifestări de gen.
Am ajuns să vedem binişor degradate – la începutul lui
martie 2010 – înseşi Premiile Gopo, după ce în 2009 am asistat la
autosubclasarea IIFF Anonimul de la Sfîntul Gheorghe-Deltă şi am fost întorşi
la „desantul mediocrat“, de acum 5-6 ani, a celuilalt festival estival, de la
Mamaia-Constanţa (al „producătorilor independenţi“); Nu putem uita paşii
împleticiţi, din toamna trecută, ai tentativei bucureşteano-ieşene, de a lansa
pe malurile Bahluiului o competiţie filmică internaţională, cu
(inerent-ambiţioase) secţiuni paralele; merită mai mult decît adjectivări
apreciative modul în care staff-ul timişoreano-bucureştean s-a constituit şi
cum şi-a profilat/direcţionat eforturile/opţiunile.
Un plus de clarificări nu strică, în context, pentru a nu le
uita pînă la anul sau mai curînd. Nimeni altcineva decît APFR (Asociaţia pentru
Promovarea Filmului Românesc) a întocmit regulamentul Premiilor Gopo, din care
a fost omis Premiul pentru cel mai bun film de debut, şi nimeni n-a obligat
acelaşi staff să copieze procedurile de la concursurile CNC, în întocmirea
comisiilor pentru nominalizarea filmelor concurente. Şi tocmai aceste proaste
premise s-au concretizat – dincolo de aşteptata omagiere a filmului Poliţist,
adjectiv – în marginalizarea „falangei minimaliste“, după exprimarea publică,
nedisimulat satisfăcută, a unui membru al comisiei. La fel, iniţiatorii
congeneri ai primei ediţii a festivalului de la Iaşi nu pot pasa altora răspunderea
pentru alegerea ca mentor al atelierului care a precedat festivalul şi, în
plus, pe post de prim distribuitor de premii a semnatarului subprodusului
Milionari de weekend (2004).
Timishort Film Festival s-a sustras unor asemenea deturnări
sistematice, dar ele se vădesc, totuşi, misterios contagioase, fie şi marginal,
cum s-a întîmplat cu erijarea ca lector al seminarului de scenaristică şi –
coincidenţă! – ca distribuitor al celei dintîi distincţii, la spectacolul de
gală bănăţean, a unui „guest“ cu o singură menţiune creditabilă pe cartea de
vizită (facem din nou abstracţie de nume): subminimalul Neînvinsă-i dragostea
(1994).
Din fericire, nu ne-am reîntilnit cu sloganurile diletante
(„Din dragoste de cinema“) sau cu gafele altora (un dicton aleatoriu al lui
Jean-Luc Godard, afişat ca motto în francofonul oraş moldav, în traducere
engleză: „All you need for a film is a gun and a girl“). Pe Bega, a funcţionat
un profesionism ingenios, de la norocoasa inserţie a categoriei short film în
numele oraşului Timişoara, continuînd cu înscrisurile de pe afiş: Filme scurte
cu bătaie lungă şi Timpul e scurt, gîndeşte rapid! Componenţa juriului a onorat
efectiv statutul internaţional şi standardul valoric, Andrei Gorzo reprezentînd
singular, într-un cvintet, partea românească. Aceeaşi selectivitate calificată,
în proporţia de 1:4 a scurtmetrajelor autohtone: cîte unul în fiecare calup al
proiecţiilor. Decalate cîte două pe seară, acestea au facilitat percepţia unei
oferte care, turnate în cascadă, cu multe zeci de titluri zilnic, handicapează
alte competiţii din aceeaşi specie. Cît priveşte temeritatea juriului, de a nu
include în palmares nici unul dintre cele patru producţii locale, ea a
certificat dificila imparţialitate şi riscurile pînă la urmă stimulatoare ale oricărei
competiţii onest deschise. Surprinzător sau nu, nici Premiul Publicului – în
alte locuri, manipulat consolator – n-a mers, de pildă, spre excepţionalul
Timi, filmul din anul al III-lea al studentului UNATC, Cristi Iftimie, deşi e o
rară dovadă că facultatea publică de resort nu se află în altă ţară decît Noul
Cinema Românesc: un unic cadru fix de 12 minute, cu personajul titular, orfan
de 7-8 ani, întins taciturn pe pat în planul secund, în timp ce în primul plan
perorează tragi-comic şi primesc oaspeţi părinţii adoptivi.
Personal, cred că cel mai legitim, în mini-palmaresul redus
la trei titluri, a fost Premiul pentru Regie, atribuit belgo-francezului cu
titlu parodic Bonne nuit de Valéry Rosier – în rimă cu românescul Timi: „eroii“
indirecţi ai poveştii de 19 minute sînt copiii unor părinţi despărţiţi. Dar mai
de folos este evidenţierea vectorilor tematici coerenţi, urmăriţi de
selecţioneri în mai toate cele 16 filme din 11 ţări, cu alte „rime“– liant. La
polul opus exemplelor de mai sus, am contemplat condiţia vîrstnicilor, tratată
într-o formulă similară, reflexiv-umoristică: suedezul Seminţele toamnei de
Patrik Eklund sau germanul La celălalt capăt de Philipp Döring.
În încheiere, nu mă voi limita la... cheia succesului,
ştiută de la performanţele TIFF şi NexT: tandemul de lucru regizor-critic, aici
Paul Negoescu-Mihai Fulger, cu o subtilă şi promptă înţelegere din partea
timişorencelor directoare executiv-administrative, Andreea Dinca şi Cristina
Docea. Adaug o reuşită care scapă metodic antreprizelor bucureştene şi de pe
litoral, unde sîntem agresaţi de datul în stambă, la galele inaugurale ori
concluzive, ca şi la „sesiunile Q&A“. La Timishort 2, atribuţiile de pe
podium, pentru comperaj şi pentru partea spectaculară, au fost delegate inteligenţei
şi şarmului probate de studenta din anul al III-lea la UNATC, Olivia
Căciuleanu, respectiv talentului şi inventivităţii realizatoarei multimedia
Mădălina Sauca şi actorilor Christine Cizmaş şi Danil Caimac.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters