OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dragă Cristina Hoffman, ultimele anotimpuri au marcat la noi ratarea în serie a unor festivaluri de film, excepţiile care confirmă regula fiind TIFF-ul de la Cluj şi ASTRAFilmFest de la Sibiu. În vara trecută, am intitulat o pagină de revistă Disidenţă critică estivală la IPIFF Mamaia-Constanţa, în urma palmaresului aberant stabilit de juriul respectiv, iar apoi a trebuit să recurgem la citirea ironică a inţialelor româneşti FIFI ale Anonimului de la Sfîntu Gheorghe-Deltă – „Fifi cinefila“ – , în scrisoarea deschisă către patron, preferînd în titlu iniţialele englezeşti: „Criză pozitivă“ la IIFF Anonimul 6? În toamna trecută, despre festivalurile ratate la Iaşi şi Arad, i-am lăsat pe alţii să scrie, în alte publicaţii, spre a nu friza ideosincraziile, prin răspomenirea unor vedete festivaliste, precum Cătălin Saizescu sau Cornelia Paloş. Iar acum, în miez de iarnă, în ajunul deschiderii ediţiei a doua a „evenimentului cinematografic“ (cum vă autointitulaţi foarte vag) de la Sinaia, am primit prin e-mail următoarea estimare anticipativă: „Un festival care nu interesează pe nimeni şi are o proastă vizibilitate şi promovare“.

Permite-mi să menajez  sursa.

Că „nu interesează pe nimeni“, pot să-mi explic prin faptul trist că filmul documentar e un produs care preocupă încă foarte puţină lume, în sălile de cinema. În ce priveşte „vizibilitatea“, am avut totuşi nişte parteneri media importanţi, printre care Realitatea TV, Radio România Cultural, Money Channel. Din păcate, faţă de anul trecut, am pierdut din motive financiare parteneriatul cu Discovery Channel.

Dar textele promoţionale citite prin e-mail erau ele însele cam improprii pentru un festival de film.

Textele au fost făcute în urma discuţiilor cu partenerii. Se poate însă vorbi de o „proastă promovare“ pe plan local, fiindcă noi am tipărit din decembrie 10.000 de foi volante, care urmau să fie distribuite în cutiile poştale ale localnicilor, de către Primăria Sinaia – tutelară a evenimentului, alături de Aristoteles Workshop Association, pe care o conduc împreună cu Dan Nuţu –, dar am aflat cu stupoare că acele foi n-au ajuns la destinatari.

Între 3 şi 15 spectatori, la filme excelente

Localnicii, ca localnicii, dar cum e cu invitaţii din Bucureşti? Fiindcă am văzut în prima zi a programului două filme excelente, dintre care la primul, adus din Australia (Whatever Happened to Brenda Hean de Scot Millwood), eram în sală 3 (trei) persoane, plus operatoarea de la pupitrul proiecţiei, iar la al doilea film – olandez, dar turnat în Alaska (The Last Days of Shishmaref de Jan Louter) – să tot fi fost vreo 15 spectatori – îndeosebi străini, cunoscuţi parcă ai realizatorului, aflat şi el în sală şi aplaudat în consecinţă. Ba încă mai simptomatic mi s-a părut finalul acelei prime zile: la încîntătoarea cină de la somptuosul restaurant unde, la una dintre mese, ne aflam 6-7 români, printre care un producător şi un gazetar cinefil – ceilalţi convivi erau mai incert legaţi de cinema –, nimeni altcineva nu văzuse vreuna din cele două opere de referinţă. Prima – o senzaţională investigaţie simili-poliţistă, pe urmele unei crime politico-mafiote, cu doborîrea unui mic avion în care se aflau doi militanţi ecologişti. A doua – un documentar-eseu, de intens suspans existenţial, despre extincţia treptată a unei comunităţi umane arctice, din cauza încălzirii globale.

Asta este şi stupoarea mea. Într-adevăr, seara, la restaurant, cînd am plătit la sfîrşit consumaţia, am văzut că sîntem vreo sută şi ceva de oameni, invitaţi de noi, dintre care mulţi nu veniseră la festivitatea de deschidere, nici la proiecţii nu se aflaseră în sală.

Un „eveniment“ care există mai mult în titulatură

Unii au fost şi mai „selectivi“: au venit de la Bucureşti direct la masa festivă de după închiderea oficială, fără a asista însă la proiecţia ultimei seri. Oare de ce? Însăşi titulatura „evenimentului“– despre care a venit vorba şi în dialogul nostru de anul trecut, după prima ediţie – mi se pare nu doar neatractivă, ci şi nepotrivită. De unde această evazivă formulă Green Planet Blues, sub care la proiecţia de gală mai figura pe fronton doar subtitlul la fel de distant Centrul Internaţional de Conferinţe Casino Sinaia? Nicăieri, măcar intercalat, cuvinţelele Film sau Cinema! Nici pe afişele de pe stradă, nici în comunicatele de presă prin e-mail. Iar subtitlul de pe pliant, Primul eveniment cinematografic dedicat mediului, nu prea spune nimic incitant cinefililor, ca să nu mai vorbim de cineaşti şi filmologi.

S-ar putea să ai dreptate, dar dacă am pune accentele altfel, ne-am situa frontal cu festivalul de film documentar antropologic care merge foarte bine la Sibiu. Noi nu sîntem un festival de film şi nu vrem să concurăm ASTRAFilmFest. Nu ne-am propus să-i chemăm pe documentariştii români să vină aici să înveţe cum să facă filme – asta facem în vară, la Aristoteles Workshop Association.

Ciudat e că, în speech-urile de deschidere ale primarului şi ale tinerilor comperi de pe podium, se pronunţa mereu cuvîntul festival, iar voi, ca iniţiatori, evitaţi promovarea în această categorie superioară de vizibilitate. Vă feriţi şi de concurenţa cu ASTRAFilmFest, care e unul preponderent antropologic-etnografic, cum spui, departe de a epuiza aria filmului documentar. Arie aflată la noi în letargie şi care ar avea novoie de un plus de impulsuri şi deschideri competitive.

Cu asta sînt de acord, dar pentru un festival am avea nevoie nu de trei, ci măcar de cinci zile, cum poate vom face anul viitor.

Care sînt sursele de finanţare ale... festivalului?

În primul rînd, CNC-ul, care asigură mai mult de jumătate din fonduri – nu pot preciza momentan procentajul –, apoi sponsorii privaţi: AVIS, care ne-a pus la dispoziţie maşini şi care acordă unicul premiu în bani. Urmează OMNIASIG şi TAROM, acesta ajutîndu-ne pentru aducerea participanţilor din străinătate.

Un „eveniment“ fără cineaşti?!

Dacă CNC-ul asigură cea mai mare parte a fondurilor, nu s-a arătat intrigat că nici una dintre cele patru mese rotunde din programul „evenimentului“, acoperind/ concurînd integral – paralel cu proiecţiile – orarul a două dintre cele trei zile, nu are nimic de-a face cu filmul şi cu cineaştii? Temele fiind intitulate monocord, în schimb exhaustiv: 1. Cum construim o casă din materiale reciclate. 2. Avantajele arhitecturii bazate pe resurse naturale. 3. Deşeuri: colectare şi reciclare, prelucrare şi distrugere. 4. Proiect de colectare, într-o singură zi, a deşeurilor din toată ţara.

Dar mesele rotunde sînt o complementaritate. Facem, pe de o parte, ceea ce ţii să numeşti festival, iar noi îi spunem „eveniment cinematografic“, în care accentul cade pe cele 18 filme, toate inedite în România, unele proiectate în prezenţa realizatorilor aduşi din străinătate. Iar, pe de altă parte, tot ce ţine de mesele rotunde e plasat în perspectiva ecologiei, cu subiecte strict ecologice.

Asta ca o soluţie definitivă?! „Pe de o parte“, proiectarea a 18 filme, toate străine, la care cineaştii români nu sînt prezenţi nici ca spectatori, iar „pe de altă parte“ (de fapt, aceeaşi viziune!) –, mese rotunde tot fără cineaşti?! Ce fel de „eveniment cinematografic“ e ăsta? Şi să ne mai mirăm că invitaţii de la Bucureşti, printre care n-am văzut nici un documentarist activ sau virtual, vin direct la foarte reuşitele mese de seară?!

Pe lîngă calitatea unor filme şi prezenţa cîtorva cineaşti străini – printre care Jan Louter, autorul olandez pomenit mai sus, care a şi primit distincţia onorifică a... festivalului şi mi-a răspuns public la o întrebare, precizînd că se află aici ca realizator de filme, nu ca activist al mişcării ecologice –, pe lîngă aceste reuşite pentru care meritaţi toate felicitările, m-a impresionat pozitiv propensiunea spre cea mai fragedă dintre vîrstele cinefile şi cineaste. Mă refer la liceenii care au compus ad-hoc videoclipuri pe teme ecologice şi au fost pe drept premiaţi. Dar, nu e cumva, evident simpatic, dar poate inerţial, ca o fixaţie juvenilă în imaturitate, că tot liceenii au format juriul care a acordat acel premiu onorific pentru unul din cele 18 filme străine? N-ar fi fost încă un prilej pentru o minimă consideraţie şi implicare a profesioniştilor noştri din domeniu?   

Da, înţeleg că vezi totul în perspectiva unui festival tipic de film competitiv, cu juriu, cu Palmares... În această, aş zice, poluare cu tot felul de festivaluri de film din România, n-am vrut la început încă unul.

O „poluare“ cu festivaluri de film?!

Nu, nu mă gîndeam la un festival „tipic“, cu atît mai puţin la încă unul – bine zici – „poluant“. În timpul vizionării unui al treilea şi al patrulea film din cele 18 – să precizăm: lung sau mediumetraje documentare (mă refer la fonetic şi parodic intitulatul film italian Biutiful Cauntri de Peppe Ruggiero şi la Garbage! The Revolution Starts at Home al canadianului Andrew Nisker) –, mi-a devenit mai clar că sub titulatura revăzută şi adăugită, Green Planet Film Festival, ar fi de conceput cel puţin două secţiuni complementare, la fel de atent tratate, atît în proiecţii, cît şi la mesele rotunde. O secţiune pentru documentarele ecologist-utilitare şi alta pentru cele eseistic-artistice. Poate că o astfel de profilare distinctă, dar şi elastică, poate multiplicată, ar atrage, ar direcţiona, i-ar fideliza mai bine şi pe participanţi, fie ei, în primul rînd, profesionişti ai filmului documentar, consacraţi ori în devenire, activişti sau colaboratori ai mişcării ecologiste, fie cinefili sau „simpli“ spectatori, cu porţile egal deschise pentru oricine, opţional sau alternativ.

O problemă încă mai complicată e aceea a locului şi a localităţii unui astfel de festival, care va trebui regîndit într-o nouă perspectivă. Relativ slaba implicare a oficialităţilor din Sinaia ne-a pus pe gînduri: rămînem aici, cu puţinul public şi cu deficitarul sprijin local, sau mergem în alt oraş, cu un suport şi financiar şi logistic mai important? Sau facem un festival itinerant? Aici, nici cerinţa elementară a încălzirii la un nivel acceptabil a Cazinoului, pe timp de iarnă cu ger, n-a putut fi urnită din loc.