OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

B. ELVIN
Datoria de a ezita
Editura Hasefer,
Bucuresti, 2003,
272 p., f.p.

B. ELVIN
In continuare
Editia a doua. Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2003,
256 p., f.p.


La 75 de ani, scriitorul si teatrologul B. Elvin reuseste sa ne surprinda printr-o recenta dubla aparitie editoriala: volumul de eseuri-amintiri Datoria de a ezita si reeditarea romanului In continuare, carte „asezata“ sub oarecare tacere in 1982 (cind a aparut la Editura Eminescu). Cu acest prilej, B. Elvin inlatura, elegant, valul „misterioaselor“ sale taceri, se rosteste nefictional (in Datoria de a ezita), fara a intina „magia“ discretiei care i-a cumpanit gesturile de-a lungul deceniilor. Fisa bio-bibliografica a autorului ne permite enumerarea unei creatii impresionante: opt volume de critica literara si eseuri, sapte romane, un volum de povestiri, numeroase studii si prefete. Nemaivorbind ca este, din 1992, redactorul-sef al editiei romane a revistei Lettre Internationale, ca a fost din 1990-1992 coeditorul publicatiilor Arc si Litere. Si, fapt de memorabila insemnatate pentru reasezarea ierarhiilor culturii romane in veacul trecut, B. Elvin a editat intre 1969-1989 faimoasele Caiete ale Teatrului National Bucuresti, revista trimestriala ce a aparut in „optzeci de numere si a totalizat un tiraj de patru milioane exemplare“, astfel ca intr-o emisiune a BBC din 1990 se mentiona drept „performanta“ faptul ca „in cuprinsul revistei nu s-a pomenit niciodata numele lui Nicolae Ceausescu si nici nu i s-a publicat poza“.

Daca ar fi sa-l inchida intr-un vers, spune Radu Cosasu despre B. Elvin, acesta ar suna: „fericirea de a fi trist cind intelegi“. Si Radu Cosasu isi dezvolta gindul: „Nu cunosc alt scriitor roman contemporan care sa fi elaborat o asemenea melodie, demna de o ecuatie cu trei inefabile. Cu surisul sau binefacator de ambiguu, Elvin nu cere niciodata cititorului sau s-o dezlege, ci doar sa se lase cuprins de farmecul intelepciunii ei pe aceasta vreme in care hazul e tot mai stins si ironia tinde spre limita ei tragica“. Ovid S. Crohmalniceanu dar si Mircea Iorgulescu si-au indreptat atentia asupra romanelor lui B. Elvin, iar aprecierea lor se armonizeaza cind identifica: „O opera cladita fara taraboi, dar meritind mai mult interes decit numeroase altele, impinse zgomotos si insistent in bataia reflectoarelor“. Exact acest/acelasi sentiment al nedreptatii mediatice il incearca aici pe cititorul onest, intrebindu-se pe ce cai oculte se fabrica peste noapte megastaruri ale zilei, unele cazute tocmai din „haul“ neglijabil al istoriei, pentru a ne lamuri asupra orizontului de miine. Iar daca e posibil asa ceva – chiar atunci cind subscriem la iesirea din anonimat a destinelor speciale –, de ce ar fi unele destine preferate altora, nu mai putin rare, in vreme ce adevarul se mentine la fel de… caleidoscopic.

Sa revenim, insa, la „ezitarile“ afirmate/asumate de insusi autorul. Aidoma romanelor, eseurile lui B. Elvin trebuie citite cu mintea foarte treaza, preschimbind lectura intr-o cucerire/descoperire de intelesuri multiple, textul fiind atit de dens, incit spirite mai subrede pierd siguranta platosei (a)mnezice, autoconsolatoare. La fiecare trei, patru rinduri afli un concentrat verbal, indreptatindu-ne diagnosticul de scriere aforistica. Insa frazele de acest gen nu se construiesc din nestapinita nevoie a manipularii prin perplexitate, ci, drept dovada a unei inzestrari particulare, ele se ivesc, cu toata naturaletea, din „buzunarul“ istorisirii. Astfel, in Datoria de a ezita ne copleseste discursul aparent confesiv, cu sensuri stratificate, a caror corespondenta reiese din enumerarea evenimentelor factuale, semnificante in selectarea lor.

„Ezitarea“ se plamadeste din memoria istoriei, a imprejurarilor ei specifice nascatoare de prudenta, contabilizate laolalta cu nevoia de afirmare si exprimare a unui temperament artistic constient de sine; „datoria“ cumpanirii are drept prima lectura confruntarea unei minti pasionate de avatarurile Cuvintului cu „farmecul“, mai apoi, cu brutalitatea realitatii unui crez: libertatea individului, sanse egale tuturor (in functie de capacitatile personale), democratie impotriva tiraniei si totalitarismului. De unde sa stie un adolescent evreu al anilor ’40 din Romania ce se petrecea cu adevarat pe frontul ideologic al Rasaritului, cind tot instrumentarul propagandistic al epocii indica posibilitati mult mai generoase, iar trecutul il ajungea din urma – asa cum citim la Mihail Sebastian, fara a mai putea nega evidentele –, trecutul se configura, deci, in amenintari si umilinte. Argumentul autorului, reflectind asupra „circumstantei atenuante“ si a „circumstantei agravante“, face apel la ofertele vremii, ademenind tinarul de optsprezece ani, dornic sa se cheltuie: comunismul si nazismul. Admitind ca „lagarele de exterminare ale unui totalitarism nu-s mai milostive decit ale celuilalt“, B. Elvin precizeaza calm, detasat de (re)sentimente: „Fara discutie, Hitler s-a dovedit «loial» respectindu-si programul: ce-a fagaduit cu cinism a si implinit cu cinism, neinselind pe nimeni – pe cind Stalin a promis fericirea popoarelor. Dar cine a optat pentru nazism a facut-o fascinat de ideea de a-i domina pe ceilalti, si asta-l deosebeste esential de cel ce necunoscind adevarata fata a comunismului, s-a increzut in utopie“ (p. 35).

Iata pentru ce, B. Elvin, dar si Radu Cosasu sau Ovid S. Crohmalniceanu ori S. Damian, Z.Ornea, destui altii, care onoreaza scrisul romanesc, au intilnit comunismul „de mult, inainte de a fi“. Asadar, dificultatile acestor romantici ai utopiei au inceput dupa stingerea iluziei, situatie pe care B. Elvin o rezuma intr-o fraza, in afara comentariilor: „cum sa nu devin ceea ce nu sint“. Iar pentru a evita strimba devenire, a suportat cu stoicism ani de somaj (dat afara, succesiv, de la edituri unde functiona), excluderea din „organizatia de baza“, fiindca n-avea ce cauta (aidoma lui Radu Cosasu, aflindu-se si el somer in acea perioada), printre cei de care il lega doar frica: „Frica deghizata in devotamentul fata de o cauza ce, tradusa in realitate, arata altfel decit imi imaginasem si-mi puneam tot felul de intrebari clare, dar in acelasi timp ma indemna sa amin raspunsurile la fel de limpezi. Drept care divizat in trei parti inegale am suferit in orgoliul meu cind mi-au dat un picior in fund, facindu-ma in toate felurile, de la «burghez nefericit» la «dusman strecurat», m-am temut rau de tot pentru ce ma asteapta, dar am fost si cit se poate de multumit ca altii isi asumasera hotarirea pe care eu unul n-aveam curajul s-o iau“. Mai apoi, dupa 1989, autorul se intreaba cum sa dai curs revendicarii „respectului de sine“, programatic uzurpat – atit al unora, precum al altora –, cind „elucidarea zilei de ieri se punea in aceiasi termeni ca dupa 1945“.
Deceniile au validat, insa, si uluitoare momente de solidaritate umana, asa cum ni le infatiseaza B. Elvin in eseurile dedicate lui Heinrich Böll, Onkel Arthur, lui Danilo Kis, lui George Tomaziu (extraordinar capitol!), Paul Georgescu – toate intilniri rare in constelatia destinelor, la fel de alese ca si scrisul unor mari constiinte de aici sau de aiurea: Geo Bogza, Arthur Koestler, Alexander Watt, Jorge Semprun, Mircea Horia Simionescu, André Gide, Samuel Beckett, Camus, Robert Walser, Kafka, Pessoa etc. – a caror consistenta artistica e esentializata in eseul A scrie.

B. Elvin traieste aceeasi dilema incercata de Mircea Horia Simionescu: ce sa alegi, a fi sau a scrie? Iata inca un temei al ezitarii, iar eseurile-confesiune incearca mereu sa echilibreze „balanta“ – cu finete si oarecare… tristete (tristetea intelegerii, de buna-seama!). Argumentele in favoarea operei abunda, parca doar atunci cind pentru viata e deja prea tirziu… Autorul il citeaza pe Italo Svevo: „Viata seamana putin cu boala. s…t Spre deosebire de celelalte boli insa, viata e totdeauna mortala. Nu suporta tratamente“. Iar in 1976, Geo Bogza, vazut de B. Elvin drept „verticalitate, refuz, sfidare in impunatoarea sa statura fizica si intelectuala“, rosteste misterioasele cuvinte: „Viata nu ca un turnir, ci ca un ultraj. De la prima pina la ultima zi“. Totodata, Ilarie Voronca, la putina vreme inainte de-a se sinucide, ii declara intr-un interviu: „N-as vrea sa esuez pe toate planurile, reusind doar pe cel al longevitatii“. Deznadejdea lui Italo Svevo, a lui Hemingway, Primo Levi, Virginia Woolf, Paul Celan etc. – deznadejdea autorului ca nu cumva sa-si supravietuiasca operei. Dar sentimentul descumpanirii, al deznadejdii e interzis in totalitarism, iar analiza acestei stari de fapt reiese memorabil dintr-o convorbire a autorului cu Mihai (Milo) Petroveanu in 1965, unde cei doi constata ca o societate atee (comunista) blameaza sinuciderea „pentru ca socoteste deznadejdea semnul unei primejdioase independente, o scandaloasa rebeliune impotriva fericitei ordini si a exaltatelor ei perspective“. Regasim aici acelasi tratament al autoritatii aplicat spiritului critic, destul de atrofiat azi inca, pentru a-i motiva lui Radu Cosasu expresia de „dizidenta post-revolutionara“.

Spiritul critic, distanta impusa de judecata si intelegere strabat neezitant Datoria de a ezita. Optiunea discreta a lui B. Elvin se indreapta spre opera unui destin ilustrind in viata publica si artistica libertatea intelectualului de a nu se alinia „in orb“ vreunei cauze de moment, a nu subscrie la vocea autoritatii, atunci cind e abuziva, si nici exceselor clamate de „mase“ in numele „ambiguu“ al democratiei, adeseori dirijata spre orientari „radicale“ de presiunea mediei. Toate aceste insusiri ale constiintei civice necontaminate de certitudini B. Elvin le-a intilnit la Heinrich Böll (Onkel Arthur), caruia ii face un portret demn de antologia genului. Alchimii ale gasirii si regasirii spiritelor afine i-au inlesnit lui B. Elvin intilnirea cu Böll in 1971 la Köln, fiind programat la o convorbire de un ceas, intre patru si cinci dupa-amiaza. A parasit casa lui Böll la zece seara! Domnul „in camasa bleu, pantaloni gri prea lungi, prinsi cu bretele negre, parea un functionar oarecare. Poate chiar salariatul Oficiului de Statistica din Köln, unde lucrase pina in ’46. Oricum, altceva decit un scriitor cu milioane de cititori si incoronat cu numeroase premii“. Omul „cu parul rarit si carunt, pungi sub ochi, fata vestejita si o umbra de zimbet sub mustata moale“ era convins ca „trebuie fugit ca de dracu’ de didacticism“, fiindca „adevarul interzice predica“. De asemeni, trebuie evitata, dupa Böll, „literatura care se consacra propriilor problematici si tehnici“. Caci „opera de arta elibereaza si un element anarhic, o disponibilitate pentru joc“. Aspecte periculoase in vremuri bintuite de spectrul terorismului, cum era Germania in anii aceia, nu mai putin timpurile de dupa 11 septembrie 2001 pe care le traversam, punind la indoiala cuceririle ratiunii si ale „drepturilor omului“. Heinrich Böll a avut multe de indurat de pe urma adversitatilor stirnite de campania impotriva „spiritului critic“, ingrijorator reactivata in anii ’70. Totusi, „la moartea sa, in 1985“, s-a spus „ca a fost o institutie, o instanta, constiinta mereu treaza a Germaniei. Un scriitor care n-a cautat aplauzele majoritatii, nici aprobarea personalitatilor influente, a aparat adesea opinii impopulare sau chiar imposibil de aparat“. Fie si un apelativ ironic, „bunul suflet din Köln“ i se pare lui B. Elvin „o optiune si o neinduplecare“. Tot lui Böll ii datoreaza autorul nostru invitatiile, pe parcursul unui timp considerabil, la „Saptaminile Festive“ ale Teatrului din Berlinul Occidental. Iar de aceste evenimente este direct legat romanul In continuare, reflectind „ciudatul amestec de opulenta si apocalipsa“ al Germaniei din deceniile sapte-opt, spre deosebire de apocalipsa noastra, sincrona cu a Vestului, totusi in afara oricarei opulente…

Pagini neasemuite marturiilor din epoca inregistrate pina acum sint daruite altor evenimente si personagii, in primul rind lui George Tomaziu, spirit temerar, agent britanic in al doilea razboi mondial, arestat de comunisti, pictor de speciala sensibilitate, ilustratorul fara egal al cartii de capatii a lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche. In ce ne priveste, ar trebui sa nu ezitam a lua in mina aurul unor astfel de „ezitari“.