OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Frumoasele străine, amprenta generală este a unui comic relaxat, insinuat numai sau vizibil de-a dreptul, care destinde şi încîntă de la primele fraze. Ţi se povestesc cu naturaleţe şi cu o sinceritate debordantă, de jurnal, experienţele scriitorului Mircea Cărtărescu din lumea literară românească, întîmplările al căror personaj principal este românul Mircea Cărtărescu, ajuns în Franţa în cadrul unui turneu literar, şi alte evenimente din viaţa zilnică a omului Mircea Cărtărescu.

Cum să devii autor de duzină

Mircea Cărtărescu şi-a lansat Frumoasele străine şi la Bistriţa, în cadrul Festivalului de Poezie şi Muzică de Cameră ce a avut loc în luna iulie. Sala era plină ochi de oameni şi puţini erau cei care chiar deschiseseră volumul înainte, măcar într-o librărie. Lîngă mine stăteau două fete care veniseră să-l vadă live pe scriitor, erau probabil studente la Facultatea de Litere sau poate chiar mai puţin, eleve. Nu ştiu cîţi se aflau acolo din pur interes pentru carte, în orice caz, cele două fete care chicoteau şi rîdeau înfundat lîngă mine aveau un alt scop, pe care nu are sens să-l comentez aici. Pe parcursul lansării, Mircea Cărtărescu şi-a cucerit publicul, a reuşit să-l atragă de partea sa, iar la final (nu exagerez), cărţile de pe stand s-au epuizat.

În ciuda a ceea ce se spune despre compromisurile literare pe care le face acest autor, eu sînt convinsă că, în România, el nu ar fi putea fi cunoscut publicului larg şi nu ar putea avea succesul unui om care trăieşte din scris fără aceste cărţi mai accesibile şi fără contribuţiile pe care le are în ziare şi reviste. Cred că destinul său de scriitor s-ar rezuma la prezenţa în bibliografii de seminar şi la festivaluri locale de literatură. Or, Cărtărescu, scriind pentru Elle, Şapte seri şi Evenimentul zilei, capătă vizibilitate în primul rînd, indiferent ce scrie pentru aceste publicaţii, şi în al doilea rînd publicitate – poate unul dintr-o sută de cititori se va duce să-i caute Frumoasele străine în librărie, poate unul dintr-o mie se va încumeta să-i răsfoiască măcar Orbitor. Să fim sinceri, există astăzi foarte puţini cititori neprofesionişti în România, (nu studenţi, profesori de literatură, jurnalişti culturali etc.) într-adevăr atît de interesaţi de cărţile scriitorilor actuali încît să parcurgă trilogia Orbitor din pasiunea lecturii. Ba chiar şi cei care ar trebui, din necesităţile jobului, să le citească nu o fac, ne relatează Mircea Cărtărescu în cartea de faţă, cînd un prezentator, într-o emisiune culturală, îl întreabă dacă Enciclopedia sa este a zeilor sau a zmeilor, „ca să ştiu cum o prezint“.

Aventurile memoriei

Cartea Frumoasele străine însumează trei povestiri scrise în foileton, în revista cu largă distribuţie Şapte seri. Avînd în vedere că această publicaţie săptămînală este de fapt o agendă de evenimente culturale, un ghid al restaurantelor şi al magazinelor de tot soiul, şi publicul-ţintă este extrem de divers, unindu-l poate interesul pentru actualitate şi efervescenţă culturală. De aceea, Cărtărescu simte nevoia de a-şi adapta discursul din punctul de vedere al erudiţiei intelectuale, poate şi pentru că i s-a reproşat de multe ori (pe nedrept) că unele dintre cărţile sale sînt pline de neologisme inexistente în dicţionare şi de elucubraţii metafizice ininteligibile: „N-o să am cinismul să vă trimit la Wikipedia – nu de alta, dar sînteţi la cafea şi probabil nu aveţi încă internet pe telefonul mobil – şi nici ipocrizia de a mă da drept erudit universal“.

Cu toate acestea, Cărtărescu nu îşi modifică tehnica narativă şi, la fel ca în Orbitor sau în Nostalgia, ni se povesteşte din memorie. Fascinantă este la acest autor împletirea amintirilor cu onirismul, a unei presupus trecute realităţi cu ficţiunea pură. În povestirea „Gemenii“ din volumul Nostalgia, naratorul ne mărturisea că „Mă gîndesc doar să-mi rechem trecutul sau să îmi modelez trecutul, sau să îl inventez, sau toate deodată, căci mă interesează numai să am un trecut, o serie de imagini care să fie sau să se substituie haosului de acum“. Şi Mircea Cărtărescu i-a rămas fidel acestei tehnici narative, care construieşte poveşti la graniţa realităţii cu ficţiunea, născute din dorinţa de a avea o istorie personală cu care să se identifice şi prin care să fie recunoscut.

În Frumoasele străine, fiecare dintre cele trei povestiri prezintă cîte un episod din viaţa socială a autorului Mircea Cărtărescu. Aici naratorul îşi construieşte conştient şi sigur pe sine anamneza, căutînd cu dibăcie în sacul memoriei personale evenimente ce ies din cotidianul banal şi sînt demne de a fi auzite. Rareori firul amintirilor se deapănă singur, instigat de indici de reamintire (cum sînt madlenele la Proust). „Cele trei povestiri“, ne spune autorul în „Cuvînt înainte“, „pleacă de la situaţii şi persoane reale. Totuşi, ele sînt operă de ficţiune în mult mai mare măsură decît par. Pe cel care m-ar acuza că am cam înflorit faptele nu o să-l trimit să-şi vadă de cîlţii săi, ci o să recunosc, cu un mic zîmbet vinovat pe buze, că aşa e.“ De altfel, acesta este pactul pe care orice autor îl face cu cititorul, asumîndu-şi amîndoi existenţa gramului de ficţiune în orice scriere, chiar şi în jurnale. „Le-am încondeiat puţin, pe ici, pe colo, le-am tras puţin către comic, burlesc, uneori chiar grotesc. Am făcut-o din dorinţa de a rîde şi de a auzi oameni rîzînd, curat şi destins, împrejurul meu.“

„Rîdem tot mai puţin...“

Deşi s-a păstrat tehnica narativă de a povesti din memorie, accentul în Frumoasele străine se pune, după cum recunoaşte şi autorul, pe comic – un comic sănătos, care izbucneşte în valuri din situaţii reale sau mai puţin reale (de fapt, nici nu contează aici) şi care are darul de a te binedispune. Naturaleţea povestirii şi mai ales stilul relaxat al zicerii te seduc de la început, încît cartea devine uşor de citit oriunde şi de către oricine. Sînt sigură că Mircea Cărtărescu cîştigă din nou, prin Frumoasele străine (prima dată a reuşit cu De ce iubim femeile..), vizibilitate, tocmai pentru că această carte este accesibilă oricărui tip de cititor.

La fel de adevărat este că, prin ea, autorul reuşeşte să portretizeze viaţa culturală din România, în special pe cea a scriitorilor, cu neajunsurile, conflictele şi dezamăgirile ei. Cărtărescu le ridică aici mingea la fileu atît colegilor săi din breaslă, cît şi editorilor, redactorilor, traducătorilor şi, mai ales, criticilor: „Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămîne la fel întotdeauna. Scriitorii au ziarele şi revistele la dispoziţie, iar bătăliile lor sînt amplificate la dimensiuni întotdeauna groteşti. Regula principală care domină toate această acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea literară ţi se iartă pînă la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată este succesul“.

„Cam asta face, de fapt, scriitorul: scoate din pagina albă şirul lui de omuleţi, figurile lui geometrice de o dubioasă simetrie. Prisosul, la fel de simetric, îl aruncă la gunoi, deşi reprezintă şi el, în aceeaşi măsură, nobleţea paginii iniţiale.“ Succesul implică multe sacrificii şi atrage după sine şi frustrare, şi însingurare. Ceea ce o carte ca Frumoasele străine îi poate oferi cititorului este şi o imagine a omului Mircea Cărtărescu, în plus faţă de cea a scriitorului, care apare printre omuleţii la care se referea mai sus. Naratorul din această carte ne pune în faţă experienţe ale vieţii zilnice a acestuia, la fel ca într-un jurnal. Mărturisirile sale devin astfel autentice, apropiindu-şi cititorii şi avînd poate darul de a disipa mitul scriitorului în turnul de fildeş.