OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul Goma a inceput sa primeasca recunoasterea pe care o merita. In anul 2002, Observatorul cultural a amintit ca ne despart 25 de ani de evenimentul care in istorie se va numi „Miscarea Goma“. La citva timp, Academia Civica a organizat o dezbatere asupra dizidentei romanesti, exact cu acest titlu. Intr-una din salile (celulele) Memorialului de la Sighet, un poster asezat central, dominat de figura lui puternica, aproape clasicizata, il asaza pe Goma, cum este firesc, in primul rind al oponentilor si dizidentilor carora li s-a dedicat expozitia. La 24 februarie a.c., Ion Iliescu – totusi, seful statului roman – i-a trimis o scrisoare in care scria: „S-au implinit, la sfirsitul lunii februarie, 25 de ani de cind ati avut curajul, primul, in mod public si neechivoc, sa va ridicati glasul impotriva absurdei si tot mai sufocantei dictaturi ceausiste si a regimului totalitar comunist. [...] Prin actiunea dumneavoastra, inceputa cu scrisoarea de adeziune la principiile miscarii cehoslovace pentru drepturile omului s…t, s-a nascut cea dintii miscare romaneasca de dizidenta. [...] Ati stat singur in fata tiraniei. Ati fost inchis, amenintat, torturat. Ati fost expulzat si exilat. [...] Aveati in spate si imensa majoritate, tacuta, a poporului roman in suferinta. In numele acestei majoritati vorbeati. Prin glasul dumneavoastra vocea ei se auzea. Actiunea dumneavoastra a deschis o directie noua in dezvoltarea si maturizarea societatii romanesti. [...] A sosit timpul [...] sa indrept aceasta greseala sde a nu-l invita pe Gomat in numele unei tari care nu v-a uitat. Va astept in Romania“.
Cine s-a mai bucurat de astfel de cuvinte asumate, de ce sa nu o spunem, „la cel mai inalt nivel“? Asta inseamna si ca socul bataliilor puternic personalizate ale scriitorului protestatar a trecut. Seria articolelor aparute in revistele din tara, culminind cu Jurnalul publicat acum citiva ani, il transformase pe Goma in cel mai incomod autor in viata. Nu doar aparatcicii culturii au suferit invectivele dizidentului, ci si oameni altfel onorabili, de la Nicolae Manolescu si Ana Blandiana pina la persoane carora le datora direct si mult, precum Virgil Ierunca si Monica Lovinescu.

Dar cine a scapat de comentariile vitriolante ale lui Paul Goma? Sa intelegi furia cu care Goma i-a contrat pe toti, amestecind „bunii“ si „raii“, distrugind prieteniile vechi si compromitind sansa unora noi, reinterpretind evenimente si reinventind istoria, este mai curind un exercitiu cu folos. Polemicile din ultimii ani nu au de ce sa schimbe sensul si valoarea a ceea ce Goma a facut anterior. Sigur, in bataliile sale Paul Goma nu a fost oportunist – nu ai cum sa fii cind iti ridici toata lumea in cap – si nici lipsit de inteligenta – de vreme ce instrumentul folosit nu s-a aratat lipsit de efect. S-a spus despre exilatul din Paris ca a ajuns „un apucat“, a devenit ingrat, a fost covirsit de orgoliu, ca memoria ii joaca feste. Acestea nu sint pacate capitale. Diatribele lui echilibreaza poate fariseismul somptuos al culturnicilor de expozitie. Cum spunea Laszlo Alexandru: „Daca am invatat ceva de la Paul Goma, de-a lungul citorva ani de cind ii frecventez opera, iata urmatoarea axioma: neadevarul, strimbatatea logica, nedreptatea se pot ascunde mai ales sub faldurile politetii, ale bunei cresteri“.

Iata insa ca Goma s-a departat – sa speram, pentru o clipa – de la batalia sa cu Plesita, Breban, Balota, Blandiana etc. etc. pentru a face filozofie politica. Cotidianul i-a publicat in calduroasa luna iulie un serial care poarta titlul Socul de la 11 septembrie 2001. Ce ne spune faimosul dizident in prima tableta (I, 16 iulie 2002)? Goma isi sintetizeaza ideea din primele rinduri si o comunica cu sinceritate: „La 11 septembrie s2001t s-au infruntat doua subculturi: americana si jihada“. Deci, ce mi-e una, ce mi-e alta? Formula lansata cu acea ocazie: „De la 11 septembrie sintem cu totii americani!“ i s-a parut de un servilism dezgustator, „secretie de turma“. Goma nu are ce cauta in turma si, ca urmare, descrie cu oarecare satisfactie ce s-a intimplat atunci: ei, americanii, „au primit o lovitura cumplita, neasteptata: pentru intiia oara in scurta lor istorie ssindromul Paler!t au aflat ce inseamna ca tu, civil, sa fii atacat din cer, pe solul national“. Iar americanii, conform lui Goma, „in loc sa caute motivele agresiunii [...], au acuzat Cerul de nedreptate impotriva lor“. Ei, care isi permisesera, in deceniile trecute, sa se arate mirati-indignati ca autoritatile Europei occidentale nu erau in stare sa lichideze bandele „care compromiteau vacantele culturale ale cetatenilor americani“.

Cum s-ar explica noua cruciada a Statelor Unite? Ne-o spune, perspicace, tot Paul Goma: „Americanii sint inamici sbenladenistilort nu pentru ca sustin Israelul in toate actiunile sale teroriste impotriva bastinasilor palestinieni, ci pentru ca le sint rivali pe terenul anticulturii“. Si mai ales fiindca ei, americanii, au fost „nu doar «alfabetizatorii» lor, individual, ci fabricantii terorismului antioccidental“ (II, 17 iulie 2002). Care sint argumentele? Goma le ia gradat, acuzindu-i pe americani, mai intii, ca, dupa ce i-au salvat pe francezi, italieni, belgieni, englezi, nu au mai intrat in foc pentru polonezi si cehoslovaci. Nu ne-au ajutat, culmea, nici pe noi, ba chiar, „in cazul ungurilor, in 1956, neinterventia lor a avut valoare de complicitate cu sovieticii la strivirea insurectiei“. Gradul doi al vinovatiei ar fi, conform unei logici totusi inconsecvente, nu neinterventia, ci chiar interventia. Komeyni, Saddam, Ben Laden, „toti acesti dusmani de moarte ai «civilizatiei albe», ai americanilor, au fost fabricati de… americani, au fost inventati de americani“ (III, 18 iulie 2002).
Ceva-ceva este adevarat in toate acestea, in masura in care americanii au renuntat sa sustina regimul dictatorial al Sahului in numele unor principii care aveau sa fie incalcate de 100 de ori mai grav de teocratia lui Komeyni, cit si in privinta instructiei lui Ben Laden ca luptator de gherila, util, o vreme, in conflictul geopolitic cu Rusia. Sa sustii insa, cum face mai departe Goma, ca CIA l-a dat pe Massud pe mina talibanilor, iata o scenarita de calibrul lui Vladimir Alexe de la Ziua. Iar concluzia tabletei urmeaza polifonia explicativa intr-un crescendo fatal: „Teroristii… Cine vorbeste de terorism: teroristii!“ (idem).

Goma argumenteaza ideea de mai sus invocind relativitatea etichetei. Pentru colaborationistii de la Vichy, francezii anti-germani erau teroristi, la fel erau tratati si patriotii romani de catre comunisti, asemenea s-a intimplat si cu balticii care se impotriveau ocupantului sovietic, cecenii la fel, din perspectiva lui Eltin si apoi a lui Putin. Asa – „teroristi“ – le spun chinezii tibetanilor si sirbii lui Milosevici albanezilor. Teroristii din Palestina de dinainte de 1948 au ajuns prim-ministri ai statului Israel; dupa, insa, teroristi „au devenit… altii, ceilalti, luptatorii pentru pamintul natal“ (idem). Paul Goma repeta si largeste concluzia daruita noua de la inceput: „Este vorba despre infruntarea a doua subculturi; de lupta intre doua barbarii, de ciocnirea intre doua variante ale terorismului: cea de stat a imperialismului americano-ruso-chinezo-israelian s…t si varianta geamana, benladenista“.

Iata-l, deci, pe Goma echivalind infruntarea americanilor cu Al-Qaeda si operatiunile punitive ale rusilor impotriva cecenilor. Felul in care chinezii trateaza problema Tibetului este pus in termenii infruntarii Israelului cu Al-Fatah. Conform lui Goma, la Pekin s-au intilnit „trei sinistri clovni-dictatori-teroristi“ (IV, 19 iulie 2002; adica presedintii american, rus si chinez).
Goma enumera cu o satisfactie deloc disimulata ultimele pacate, greu de aparat, ale Americii: nesemnarea protocolului privind emisia bioxidului de carbon, nesemnarea tratatului privind minele antipersonal, nesemnarea tratatului care i-ar putea da pe cetatenii americani pe mina Curtii Penale Internationale. Goma exclama: „A murit URSS? Traiasca SUA! Avea dreptate tata cind spunea: «Americanii se deosebesc de rusi doar prin numarul stelelor de pe drapel»!“. In final, ca sa ne ajute, autorul Jurnalului care a tulburat „culturaletii nostri dimbovitelini“ (formula lui Goma) ne atentioneaza asupra distinctiei dintre „literatura“ si „cultura“, ca nu cumva numele lui Poe, Pound, Hemingway, Faulkner sa ne intimideze si sa refuzam eticheta aplicata de el civilizatiei de dincolo de Ocean: „o subcultura“.

Iata cu ce vine astazi Goma pe piata „interna“ de idei: cu o diatriba antiamericana aflata la nivelul intii de elementaritate. Ea reia cele mai penibile clisee, inclusiv ideea ca americanii ar fi trebuit sa moara cu arma (eventual atomica) pentru a salva popoarele estice din mina sovieticilor, sa lanseze un al patrulea razboi mondial in 1956, pentru a elibera Ungaria, iar acum ar trebui sa renunte la sprijinul dat Israelului – cu rezultatul rapid si evident ca soldatii iranieni-irakieni-libanezi-libieni-sauditi-sirieni-egipteni-yemeniti si kuweitieni, impreuna cu oamenii lui Arafat, vor spala tinutul fostei Palestine de orice urma de evreu, indiferent de pierderile musulmanilor, care, de altfel, nu conteaza deloc in fata unui scop atit de mare ca victoria lui Alah. Criticile in chestiunea ultimelor tratate globaliste sint atit de „la gramada“, incit nu fac nici macar distinctia intre Administratia Bush si „americani“, ca purtatori de civilizatie si cultura. Or, aceasta diferenta este fundamentala pentru a intelege opozitia de fond dintre democratiile occidentale si autoritarismele asiatice si, deci, pentru a determina atitudinea noastra fata de ele. Frumusetea cazului ridicat de Goma face ca cel putin doua dintre cele trei protocoale amintite – minele antipersonal si Tribunalul Penal International – sa fi devenit realitati ale vietii internationale datorita tenacitatii teribile a unor cetateni americani. (Ceea ce nu recunoaste Goma a recunoscut, in schimb, comitetul care atribuie Nobelul pentru pace: acum citiva ani, premiul a fost acordat organizatiei americane care a impus tema minelor antipersonal in constiinta mondiala.)

Iar in ce priveste problema culturii si literaturii, comentariul din Socul de la 11 septembrie 2001 seamana cu un pahar de apa care doreste sa adauge ceva la un ocean ceva mai plin decit Atlanticul. Cum trateaza Goma natiunea cu cea mai mare concentrare de forte stiintifice si culturale de pe glob, cu cea mai energica si larga constiinta populara a valorilor de libertate si justitie, facind-o garantul acestor valori in fata unor fanatici precum fundamentalistii islamici, care ar transforma rapid lumea intr-o mare de sclavi impinsi in fiecare zi cu ciomege in moschei, fara protectia acestei natiuni? Cu o superioritate care demonstreaza doar cit de lipit ramine Goma de psihologia dimboviteana, pe care, altminteri, o ironizeaza.

De aceasta data, problema lui Goma nu mai este una de personalitate, ci una de inteligenta. Una privind capacitatea sa de discriminare, el care isi asuma apasat un statut de intelectual. Prin asta, Goma nu se tradeaza doar pe sine. El se asociaza categoriei fostilor dizidenti pe care caderea comunismului i-a debusolat. Numele cele mai cunoscute sint ale lui Soljenitin si Zinoviev, a caror evolutie a fost, in ultimii ani, dramatica. Imnurile la adresa Sfintei Rusii, conectate, logic in cazul lor, la elucubratiile privind democratiile de tip occidental, arata ca acesti oameni au iesit din istorie. Goma se grabeste astazi pe urmele lor. Este surprinzator, intrucit „Soljenitin al nostru“ nu a fost niciodata un ortodoxist, nici un nationalist, iar radicalitatea lui nu a capatat niciodata o tenta fixista. Iata-l tocmai acum, cind incep sa-i fie recunoscute meritele aici, „acasa“, la scara larga, alimentind antiamericanismul cu argumente de doi bani. Goma intra cu productele sale pe o piata cam plina. De aceasta data nu este nici premergator, nici singular si nu are deloc nevoie de curaj pentru a se asocia corului curat xenofob din tara.