Autor: 
Categoria: 
Frederic Jameson, în lucrarea
clasică intitulată The Political Unconscious (Inconştientul
politic, 1983) elaborează o hermeneutică a suprastructurilor
politice ca sisteme „alegorice“. Legătura stabilită de Jameson
între teoria marxistă şi cea psihanalitică este esenţială.
Fără a intra în detaliile argumentaţiei jamesoniene, e
suficient să înţelegem premisa conform căreia, prin
intermediul unor „naraţiuni sociale“ (filme, televiziune,
reclame, cărţi, reviste), orice grup/ popor îşi construieşte
un mod colectiv de a gîndi, un mental social care este, de cele
mai multe ori, fantasmatic. În procesul formării acestui
inconştient colectiv, noţiunea de reprimare joacă un rol major.
Reprimarea se produce cînd o pulsiune primară este interzisă,
iar această acţiune ne face adeseori să devenim iraţionali.
Spaimele şi dorinţele noastre primitive, atunci cînd sînt
reprimate, devin materia primă pentru formarea ID-ului, a
subconştientului agresiv. Însă, aşa cum reprimarea psihică
duce la deteriorarea subiectului, a eului acestuia, în cîmp
politic pulsiunile reprimate generează subiecţi sociali deformaţi,
„monştri civici“.
Ideea că ar exista o „esenţă“
naturală a popoarelor este de factură hegeliană, dar Jung a fost
teoreticianul care a arătat că există un „psihic al naţiunilor“,
ce poate să explice existenţa schemelor mentale transistorice, de
fapt a unor arhetipuri ce ţin de psyheul colectiv, şi nu de cel al
indivizilor. Trăsăturile „naţionale“ sînt, în
acest sens, transmise imaginar, adică dacă te-ai născut „român“
şi faci parte din structurile narative ale românităţii, vei
avea trăsăturile de caracter ale acelui grup. Subconştientul
colectiv jungian a fost exploatat în nenumărate moduri, iar
tipologizarea aceasta a degenerat (prin teoriile rasiale) în
explicaţii funeste, care au justificat împărţirea lumii în
popoare „normale“ şi popoare „anormale“. Ceea ce a condus la
violenţă extremă.
Desigur, aşa cum fiecare individ are
nevoie de o „narativitate“, o poveste personală, pentru a se
defini pe sine şi pentru a rămîne „normal“, fiecare
comunitate are nevoie de o mitologie proprie. La români există
o serie de truisme care împing mentalul colectiv la limitele
shizofreniei. Un (nou) exemplu am găsit într-o reclamă
recentă la berea Ursus, care povesteşte despre „intensitatea
vieţii de român“. Pe de o parte, această „intensitate“,
se poate citi şi negativ, stresul intens la care ne supune o
societate nefuncţională este aproape de nemăsurat ştiinţific. Pe
de altă parte, campania se bazează pe ceea ce advertiserii de la
Publicis numesc „un paradox“. Formula reclamei imită prosteşte
titlul unei cărţi remarcabile scrisă de Sorin Alexandrescu,
argumentul Paradoxului român fiind chiar contrar celor enunţate
în reclamă, pentru că paradoxul interior al ideii de
românitate duce direct la „schizofrenie socială“.
Exemplele unor asemenea mituri false sînt pretutindeni în
cultura şi istoria românilor. Ne credem un popor care a apărat
valorile creştinătăţii, dar majoritatea conducătorilor medievali
de la noi au trecut la islamism sau au acceptat vasalitatea otomană.
Şi reclama de faţă cultivă această mitologie falsă, întemeiată
pe o serie de truisme cu conţinut ideologic. Sîntem, ni se
spune, „moştenitorii dacilor, dar şi urmaşii Romei“.
Nu există nici o dovadă a acestor
unităţi mistice (cu tente latent-homosexuale) între Decebal
şi Traian, dimpotrivă, romanii au distrus şi spoliat statul dac,
iar dacii nu au lăsat nici un fel de cultură scrisă. „Ne îndoim
în faţa furtunii, dar nu ne frîngem“, afirmă
voice-over-ul reclamei cu ton patetic. Aici mitologia devine
stridentă, pentru că strategia lui „capul plecat, sabia nu-l
taie“ nu este decît o formă de supuşenie. Iar afirmarea
„supravieţuirii milenare“ a poporului român, care s-ar fi
datorat unei „înţelepciuni flexibile“, ignoră slugărnicia
milenară.
Nu voi insista asupra reclamei pentru
că mai relevant este faptul că acest mod de a narativiza
identitatea naţională apare şi în volume cu pretenţii, la
liderii naţionali de opinie. Mircea Maliţa, profesor de matematică
şi de relaţii internaţionale, fost consilier la ONU,
ministru-adjunct la Externe, ministru al Educaţiei, ambasador în
Elveţia şi SUA, face o proiecţie narativă similară în
cartea intitulată Cuminţenia pămîntului. Strategii de
supravieţuire în istoria poporului român (Corint, 2010).
Urmîndu-i lui Jameson, putem face o lectură politică a unui
astfel de text, pentru că studiul academicianului Maliţa nu este
nici istorie, nici literatură şi nici nu aparţine exclusiv
aşa-numitelor studii de securitate (security studies).
Există, aşa cum demonstrează cartea clasică a lui Barry Buzan, o relaţie directă între frică, identitatea popoarelor şi formarea statelor (1991). Maliţa, răspunzînd întrebării „Cum supravieţuiesc popoarele?“, împrumută titlul unei lucrări a lui Brâncuşi, explicînd, de fapt, „Ce este un român?“ printr-o mitologie eroică ce justifică principalele frici ale românilor. De la Basarab I şi Mircea cel Bătrîn pînă la Titulescu putem găsi iluzia unui „popor paşnic“. Aceasta însă nu este decît expresia unei reprimări culturale a violenţei şi a primitivismului care ne caracterizează. Sîntem „blînzi şi primitori“ devine o perlaborare subconştientă a faptului că avem puternice manifestări xenofobe şi un grad înalt de agresivitate socială. Iar remitologizarea istoriei naţionale prin mitul „cuminţeniei“ nu face decît să estompeze frica grupului din care facem parte şi reprimarea acestei realităţi potrivit căreia sîntem un popor absent din istorie.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters