OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Micul eseu despre sentimentul de impostură şi diversele sale implicaţii e a doua apariţie în limba română a unei lucrări semnate de Belinda Cannone, romancieră, eseistă şi profesoară de literatură comparată la Universitatea din Caen (i s-a mai publicat un Mic tratat despre prostia inteligenţei la Editura Nemira, în 2008, într-o colecţie mai puţin pretenţioasă decît „Demonul teoriei“). De altfel, stilul lejer, digresiv, alert o califică pe Belinda Cannone mai degrabă pentru simpatica serie de ghiduri inedite de la Editura Nemira (de citit, de aici, Enciclopedia lucrurilor care mă sîcîie zilnic. Mic tratat pentru intelectuali agasaţi de Hannes Stein şi Ghidul leneşului. Mic tratat pentru leneşi rafinaţi de Tom Hodgkinson) decît pentru colecţia de teorie literară de la Art. Eseul porneşte de la o îndoială de ordin identitar – este poziţia pe care o ocupăm în acest moment legitimă? Sau, altfel spus, ocupăm în lume locul care ni se cuvine?

Belinda Cannone, Sentimentul de impostură, traducere din limba franceză,de Adina Diniţoiu,Editura Art, Colecţia „Demonul teoriei“, Bucureşti, 2009, 140

Odată această întrebare născută în mintea noastră, spune Belinda Cannone, sîntem absolviţi de statutul de impostori „adevăraţi“, căci premisa existenţei celor din urmă este chiar absenţa acestei tulburări lăuntrice, care vizează întrebările legate de autenticitatea sinelui şi legitimitatea locului pe care-l ocupăm în societate. Adevărat motor al devenirii personale, această nelinişte metafizică, manifestată prin întrebările legate de propria impostură, cultivate la extrem, se poate erija, însă, în blocaje şi depresii majore, ce vor avea efectul contrar: „încremenirea în proiect“, stoparea evoluţiei spirituale, intelectuale şi sociale. Pornind de la această premisă a caracterului benefic pe care îl dobîndeşte o astfel de criză identitară, ce chestionează însăşi natura eului, autoarea îmbină consideraţii de ordin filozofic, trimiteri la diverse teorii psihanalitice, cinematografie, literatură, cu situaţii de existenţă cotidiană. Altfel spus, exemplifică diferitele valenţe ale imposturii pe episoade reale (precum cel referitor la campioana de atletism Marie José Perec) sau ficţionale (sînt luaţi în discuţie „impostorii“ literari, precum a doua lady de Winter din Rebecca, Christmas, negrul alb din Lumină de august a lui Faulkner etc.); naraţiunea este scrisă la persoana a doua singular, fapt ce contribuie la alerteţea discursului şi conferă cititorului iluzia comunicării directe cu autoarea, în maniera literaturii self-help, una de bună calitate însă, căci cartea reuşeşte să-şi treacă cititorul printr-un minuţios şi multifaţetat examen de conştiinţă, la finalul căruia va afla dacă se regăseşte sau nu în rîndurile adevăraţilor impostori.

Impostor şi impostor

Poate cel mai impresionant dintre exemplele Belindei Cannone (ne referim acum la situaţiile de viaţă reală) este episodul depresiei suferite de Jean Carrière, după cîştigarea Premiului Goncourt: „Academicienii Goncourt mă urmăreau pînă şi în visele mele, cerîndu-mi socoteală pentru incapacitatea mea, somîndu-mă să dovedesc printr-o operă majoră că eram cu adevărat acela pe care ei îl încununaseră cu lauri“. Viziune coşmarescă tipică celui ce se autosuspectează de impostură, visul lui Carrière ilustrează pe deplin angoasa celui care a reuşit, dar se îndoieşte de legitimitatea reuşitei sale. Îndoindu-se chiar că al doilea roman al său, L’Épervier de Maheux, va fi publicat, scriitorul se regăseşte, pe neaşteptate, în postura învingătorului, de unde şi angoasele lui legate de nevoia de a-şi demonstra sieşi, ca şi celorlalţi, că merită această distincţie. Departe de a fi un simplu moft, depresia lui Carrière se adînceşte, iar el trece prin toate fazele inerente noii poziţii ocupate în ierarhia literară: depersonalizare (oamenii nu i se mai adresează lui însuşi, ci purtătorului titlului), reificare (noua poziţie presupune privarea de libertate, atît de necesară unui scriitor) şi culpabilitate (simte că nu i se cuvin atîtea onoruri, plus nevoia de a confirma, iar şi iar, o valoare pe care se îndoieşte că ar mai avea-o). Evident, scriitorul francez face parte din categoria impostorilor, adică a celor care trăiesc apăsaţi de temeri metafizice, nejustificate, legate de meritele pe care le au sau nu. Pe de altă parte, Cannone ilustrează tipologia impostorului autentic, făcînd trimitere la celebrul escroc Frank Abagnale Jr., care îşi inventează propria existenţă, de la un capăt la celălalt, dîndu-se, pe rînd, drept pilot, medic, avocat etc. (personajul a servit drept inspiraţie lui Steven Spielberg, în filmul Catch Me If You Can!); explicaţia pe care o oferă Cannone pentru magistrala impostură a lui Abagnale este una de ordin psihanalitic, Abagnale nefăcînd altceva de-a lungul întregii vieţi decît să încerce să îndrepte imaginea tatălui său, un ratat socio-profesional. Impostorul, spre deosebire de impostor, nu îşi pune niciodată întrebări legate de legitimitatea locului deţinut în societate, locul fiind mereu altul, într-un etern joc al măştilor.

Conformistul excesiv, negrul alb şi nefericitul în amor – o tipologie a imposturii

Impostura – o problemă de identitate

În dragoste, a fi iubit presupune o metamorfoză miraculoasă – din Bestia respingătoare, pradă instinctelor animalice, Frumoasa poate face, graţie sentimentului amoros, un prinţ fermecător – în filmul lui Cocteau, transfigurarea Bestiei e făţişă: în final, devine evident că nu era vorba decît de o himeră a Frumoasei, un deghizament, cu rădăcini în angoasele sexuale feminine, al încîntătorului logodnic Avenant. Impostura în dragoste ţine de culpabilitate (beneficiarul acestui sentiment se îndoieşte întotdeauna că l-ar merita) şi de o întîlnire a realului cu imaginarul – acolo unde intervine transfigurarea. Impostura pe care o presupune problematizarea identităţii etnice e ilustrată prin analiza a trei personaje – unul faulknerian, negrul alb Christmas, dar şi Ruis, din Splendoarea Portugaliei de Antonio Lobo Antunes sau Cole Silk, din Pata umană de Philip Roth. Negrul alb poate fi înţeles invers decît răţuşca cea urîtă – deşi are înfăţişarea unei lebede, e respins de ceilalţi; şi el se abate de la normă şi, deşi jocul aparenţelor îl favorizează, adevărata identitate nu şi-o poate nega, aceasta urmărindu-l toată viaţa în raporturile cu ceilalţi.

Impostura este, spune Cannone, în primul rînd o problemă de identitate, exemplificînd, pe linie psihanalitică, cu sentimentul de nelegitimitate care însoţeşte orice relaţie copil-părinte; de asemenea, impostorul Kafka, „evreul praghez universal, care trăia într-o ţară ce nu era de fapt a lui“, este luat în discuţie cu unul dintre textele sale cele mai dure – Colonia penitenciară.

Ca o concluzie: impostorul nu are, de fapt, o problemă cu ceilalţi, la care se raportează neîncetat, ci o problemă cu sine însuşi, pentru că se socoteşte, de la bun început, nemerituos, prea puţin dotat pentru locul pe care-l deţine în lume. Fie că ne bănuim sau nu de impostură, un examen de tipul celui pe care-l propune cartea Belindei Cannone nu poate fi decît binevenit pentru igiena mintală a fiecăruia.