Cum se scrie istoria: p. Chr. de Vasilis Alexakis

În 2007, autorul a primit Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze

Autor: Claudiu Sfirschi-LĂUDAT | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Muntele Sfînt, asemenea Vaticanului, este un „stat în stat“, cu propriile sale legi imuabile, revendicate dintr-o istorie guvernată de spiritul divin, aflat într-o devenire care nu se confundă întotdeauna cu aceea a lumii laice. Retras în sine, ascetic şi adîncit în rugăciuni, dar mereu năzuind a controla subtil destinul omenirii, Muntele Athos duce o politică ambiguă, care pare, la prima vedere, stîngace şi neadaptată la lumea nouă a consumismului, încremenit cum este în vremurile de glorie ale monahismului din perioada Imperiului Bizantin.

Tot la o primă vedere, ai impresia că Muntele Athos se află într-o buclă temporală, ducînd o existenţă paralelă, desprinsă de toţi şi de toate. Grecesc doar atunci cînd interesele o cer, Muntele arborează steagul Imperiului Bizantin, pierdut în reverie şi regretînd epoca exemplară a Sfîntului Athanasie. Ocultarea prezentului este manifestă, de altfel, şi în idiomul artificial folosit de-a lungul timpului de comunitatea athonită a Bisericii Ortodoxe Greceşti: fără să fie nici greacă veche, dar nici limba Noului Testament (limba comună a primelor veacuri creştine), limba Bisericii este un hibrid lingvistic, inaccesibil omului de rînd. Asemenea locului, limba este şi ea, pentru a folosi cuvîntul grecesc atît de grăitor, un abaton, un loc interzis neiniţiaţilor, un altar ascuns privirilor indiscrete ale celor neluminaţi de harul divin.

Cum supravieţuieşte trecutul înlăuntrul ortodoxismului?

Căutînd mai atent, descoperi însă că această atitudine ţine de o tactică asumată în chip conştient, care opune Biserica Ortodoxă, în varianta ei athonită, atît Antichităţii, cît şi lumii moderne. Văzut astfel, creştinismul nu este o etapă de trecere, care urmează paşnic, printr-o asimilare creatoare, epocii care îi precedă, ci reprezintă o negare radicală a trecutului şi a valorilor acestuia. Din perspectivă creştină, atîta vreme cît Antichitatea este lipsită de prezenţa lui Hristos, ea nu are o consistenţă ontologică, ci rătăceşte în tenebrele guvernate de nişte zei despotici şi capricioşi, posedînd toate trăsăturile blamabile ale neamului omenesc. Altfel spus, ortodoxismul şterge cu un gest hotărît şi neînduplecat tradiţia, pentru a crea, odată cu el, un nou început, care coincide, aşa cum cred călugării, cu momentul în care Fecioara Maria face primul pas pe Muntele Sfînt; atunci, se spune, statuia lui Zeus din vîrful muntelui s-a spulberat în mii de bucăţi. Deşi un mit, povestea este foarte grăitoare şi arată că, pentru ortodoxism, nu este vorba despre o trecere de la o paradigmă la alta, fiecare cu un statut aparte şi de sine stătător, ci despre o negare din care se face o adevărată „viziune asupra lumii“: negare a trecutului, negare a lumii contemporane, negare a vieţii, în genere.

Pe de altă parte, istoria oficială a creştinismului înregistrează doar victimele credinţei, martirii care au luptat pentru triumful adevărului lui Hristos, însă ignoră existenţa unui altfel de martiriu: detronarea şi defăimarea zeilor olimpieni, distrugerea vechilor altare de cult, condamnarea spiritului păgîn al unor oameni care nu au înţeles că paradigma s-a schimbat şi că o nouă lume a luat naştere. Privit de aproape, ortodoxismul prezintă o faţetă tulbure, uneori sumbră, în orice caz ambiguă, alcătuită, asemenea unui mozaic nereuşit, din elemente disparate, fără unitate de fond, care sînt aşezate împreună cu obstinaţie pentru a se obţine o imagine coerentă, unitară, cu pretenţii de principiu explicativ al alcătuirii lumii.

Rezultă, aşadar, cîteva întrebări esenţiale, şi anume: cum supravieţuieşte trecutul înlăuntrul ortodoxismului, cum se adaptează monahismul într-o lume pe care, principial, o refuză? Întrebările acestea constituie miezul ultimei cărţi a lui Vasilis Alexakis publicate la editura franceză Stock sub titlul Ap. J.-C.*, carte pentru care autorul a fost distins, în 2007, cu Grand prix du roman de l’Académie Française.

Autorul, de origine greacă (n. 25 decembrie 1943), dar stabilit în Franţa de multă vreme, este deja un nume consacrat atît în spaţiul literar francez, cît şi în cel natal. Drept dovadă stau premiile care i-au fost acordate: în Grecia, Premiul de Stat pentru romanul Les mots étrangers (Stock, 2002), iar în Franţa, Premiul Médicis pentru La langue maternelle (Fayard, 1995), Premiul „Albert Camus“ pentru Avant (Le Seuil, 1992), Premiul pentru Nuvelă al Academiei Franceze pentru Papa (Fayard, 1997). Deşi scriitor de limbă franceză, Vasilis Alexakis este inspirat permanent de spiritul elenismului, care îi oferă, de altminteri, şi majoritatea temelor tratate de cărţile sale. Conştient de dihotomia sufletului său, Alexakis îşi consemnează, lucid şi cu umor, parcursul intelectual în cartea autobiografică Paris-Athènes (Le Seuil, 1989).

Pe muntele Athos, în căutarea fratelui

Noua scriere a lui Alexakis îmbină aceleaşi trăsături ale operelor de mai înainte – luciditatea şi umorul deja pomenite –, descriind odiseea unui tînăr student la Arheologie aflat în căutarea, cu aspect detectivistic, a fratelui proprietăresei sale, Nausika Nicolaidi, o femeie bogată, în vîrstă de 89 de ani, care şi-a pierdut vederea, fiind alinată acum, la bătrîneţe, de lecturile cu voce tare ale chiriaşului ei şi de amintirile unei tinereţi frumoase. Despre fratele ei nu se mai ştie nimic din clipa în care, cu cincizeci şi ceva de ani în urmă, acesta a apucat calea monahismului, retrăgîndu-se în cele din urmă pe Muntele Athos. La rugămintea bătrînei doamne de a-i găsi fratele, tînărul îşi părăseşte studiile despre presocratici şi se aventurează într-o lume cu totul necunoscută lui pînă atunci. Este vorba, aşadar, despre o aventură iniţiatică în urma căreia eroul cărţii se va maturiza, descoperind graniţele, mereu fluctuante, dintre mit şi raţiune.

Încercînd să folosească datele cercetării sale pentru teza de licenţă, tînărul îşi va îndrepta interesul mai cu seamă asupra mărturiilor privind existenţa civilizaţiei precreştine pe Muntele Sfînt. Condus pas cu pas de informaţiile adunate din diverse surse, tînărul ajunge în cele din urmă pe Muntele Athos, unde îl va descoperi pe fratele proprietăresei sale. Dar munca aceasta de detectiv va conduce, totodată, la descoperirea unei realităţi creştine nu tocmai luminoase, dominate de oportunism şi de mania negării, ba chiar a distrugerii. Exemplul cel mai grăitor pentru tînărul arheolog este construirea mănăstirilor athonite pe locul vechilor temple greceşti ale căror rămăşiţe se află încă integrate în ansamblul arhitectural creştin, aşa cum, în plan spiritual, întreaga tradiţie de gîndire păgînă a fost absorbită şi prelucrată de ortodoxism pentru construirea unui edificiu care se doreşte a fi nou, fără precedent. Sarcofage de dată romană folosite pentru păstrarea uleiului, decapitarea unei statui şi îngroparea bustului în pivniţa unei mănăstiri, topirea podoabelor de aur din mormintele precreştine în scopul decorării icoanelor ortodoxe, acestea sînt doar cîteva dintre semnele unei atitudini conştient distructive, care se întoarce împotriva trecutului şi a prezentului, în numele promisiunii unui viitor în care sufletul imperfect al omului va fi salvat prin imensa bunătate a Creatorului.

Fără să critice, fără să acuze, autorul îşi lasă personajul să descopere, cu ingenuitatea vîrstei sale tinere, incongruenţa dintre cuvînt şi faptă, dogmă şi viaţă. Mereu gata să se îndrăgostească, eroul lui Alexakis se vede pus faţă în faţă cu o excludere care nu priveşte doar locul şi timpul, ci chiar o parte a fiinţei umane: aceea feminină. Cu nostalgia femeii în minte, chinuiţi de marea enigmă a eternului feminin pe care nu ştiu unde să-l situeze, călugării athoniţi se definesc, şi în acest caz, prin negare. Aşa cum constată tînărul narator, cei mai mulţi monahi au ales retragerea din lume ca urmare a unui eşec amoros. Interdicţia accesului în locurile sfinte ale Athosului nu este, aşadar, doar una de natură politică, garantînd autonomia spaţiului monahal, ci ea desparte ontologic şi valoric lumea în bărbaţi şi femei. Consecinţa firească este aceea că drumul ales de călugări porneşte, dintru început, de la o negare, fiind sortit să conducă la neîmplinire, atîta vreme cît elementul feminin este imaginea însăşi a creaţiei şi, deci, a Vieţii. Sublimînd imaginea femeii şi pulsiunile vieţii, călugării îşi îndreaptă întreaga fervoare, într-un mod aparent paradoxal, înspre proslăvirea Fecioarei, admiţînd creaţia doar ca moment unic al naşterii lui Hristos. În rest, lupta este împotriva vieţii de aici pentru cîştigarea vieţii de apoi.

Paradoxurile monahismului ortodox

Prin vocile personajelor sale, Alexakis îşi dezvăluie treptat propria atitudine faţă de paradoxurile monahismului ortodox. Invitat la Universitatea din Thessaloniki să ţină o comunicare despre perioada precreştină şi continuitatea spiritului elen, profesorul tînărului nostru se află confruntat cu un public violent, indignat că sînt călcate în picioare valorile ortodoxiei care constituie, pentru acesta, marca inconfundabilă a elenismului. Atacat de un tînăr teolog prezent la conferinţă, profesorul îi răspunde:

Nu tăgăduiesc faptul că Părinţii Bisericii au împrumutat anumite figuri retorice de la scriitorii antici [...]. Cu toate acestea, ei au fost duşmani de moarte ai educaţiei clasice şi ai culturii antice. [...] Defăimarea elenismului de către Biserică a fost într-atît de sistematică, încît grecii s-au văzut nevoiţi să-şi schimbe numele, să se cheme „Romaioi“, „Romioi“ sau „Graikoi“. Pe anumite fresce de pe Muntele Sfînt sînt reprezentaţi, alături de sfinţi şi de îngeri, diverşi filozofi: Aristotel, Platon, Socrate, Pitagora. Toţi poartă aură, au bărbi lungi şi sînt înveşmîntaţi asemenea unor prinţi bizantini. Fiecare ţine în mînă cîte un pergament pe care este scrisă o frază fictivă, proclamînd, de pildă, natura trinitară a lui Dumnezeu. Este bine ştiut că Biserica a urmărit să-i atragă de partea ei pe înţelepţii antici – sau, cel puţin, pe aceia pe care nu putea să-i îngroape –, falsificîndu-le gîndirea. De altminteri, nu asta îi învăţăm pe tineri la liceu, că Antichitatea a predat Bizanţului ştafeta culturii? Creştinismul, dragul meu prieten, nu continuă Antichitatea, ci doar o urmează aşa cum noaptea urmează ziua. Teologia anulează filozofia. Prima are răspunsuri la toate, a doua ştie întîi de toate să pună întrebări.

Vasilis Alexakis nu se lasă purtat de spiritul său critic şi satiric pe căi partizane, subiective şi, drept urmare, rătăcitoare; el este conştient de rolul literar al romanului, care nu este acela de a oferi un răspuns şi o atitudine făţişă, tezistă chiar, ci de a crea o stare de spirit care naşte noi întrebări.

O spune deschis el însuşi în interviul acordat ziarului atenian Eleftherotypia

(23 decembrie 2007): „nu scriu despre lucruri pe care le cunosc, ci despre lucruri pe care vreau să le învăţ... De data aceasta, îi descopăr pe presocratici, ortodoxia şi Muntele Sfînt. Mereu descopăr“. Tot acolo, referindu-se la romanul p. Chr., Alexakis precizează: „Întrucît mă interezează mai mult romanul decît istoria, păstrez echilibrul. De exemplu, am o mulţime de date cu privire la situaţia economică a mănăstirilor, însă am oferit doar foarte puţine. Romanul are nevoie de uşurătate şi de umor. Am încercat să ating cît mai delicat toate temele, însă nu sînt eu de vină că acestea sînt importante sau că Ortodoxia a destrămat şi a defăimat cultura antică greacă“. Dacă în roman părerile lui Alexakis sînt atribuite personajelor şi, astfel, ele nu sînt asumate, în interviul amintit scriitorul grec se pronunţă răspicat în privinţa anumitor teme atinse în cartea sa; de pildă, cu privire la tema continuităţii elenismului în timpul Bizanţului: „Era vorba despre un stat străin, teocratic, o dictatură în care elementul grecesc era foarte neînsemnat, aproape absent de multe secole. Constantinopolul era capitala Romei Orientale. Un grec de rînd îşi închipuie, probabil, că împăratul Constantin cel Mare ştia greaca, fapt care nu era adevărat. Latină vorbeau, atît el, cît şi Sfînta Elena. Apoi, cum poate fi considerat sfînt cineva care şi-a în-junghiat unul dintre fii şi a înecat-o pe prima sa soţie în apă fiartă? Dacă priveşti istoria la rece, şi nu din perspectiva creştinismului, se poate să descoperi că împăratul Constantin s-a folosit de religie pentru a aduna laolaltă toate aceste populaţii. Aşa a luat naştere şi Muntele Sfînt. Căci, pierzînd teren în Orient, Bizanţul s-a îndreptat spre Apus, în Balcani, creînd un important centru spiritual care, în cele din urmă, a funcţionat de minune“. Nici în privinţa fanatismului creştin părerile lui Alexakis nu sînt mai puţin tranşante: „Romanii, asemenea grecilor, erau politeişti. Acceptau foarte uşor noi zei. [...] Fanatismul este introdus, în mod necesar, de monoteism, care contestă puterea politică, de vreme ce există doar un singur zeu, care îşi doreşte pentru sine toată puterea şi hotărăşte în privinţa a toate. Fanatismul creştinilor a provocat reacţia vie a Romei“. Alexakis continuă, referindu-se la situaţia Greciei contemporane: „Faptul că nu s-a produs separarea dintre Biserică şi Stat, că, în şcoală, cursurile încep cu o rugăciune, că se fac slujbe de sfinţire şi că ora de religie este, în fapt, o lecţie de catehism, şi nu una despre diversele religii, dă adevăratul chip al Greciei de azi, chiar dacă există şi o alta, minoritară. Mă refer la aceea care a făcut Revoluţia de la 1821, fiind influenţată de Iluminism, care i-a readus în prim-plan pe filozofi, mîndră că îşi trage originea din vechii greci, care a contestat religia. Cu toate acestea, revoluţia a rămas neterminată. Ne-am eliberat de turci, dar nu şi de Bizanţ“.

Scriitor cu puncte de vedere bine conturate, Vasilis Alexakis ne oferă, prin romanul său p. Chr., o imagine mai clară şi mai raţională a unei realităţi încărcate de mister şi de misticism, demitizînd poate, dar contribuind în mod sigur la construirea unui adevăr care luptă pentru libertate împotriva iluziei, a ignoranţei şi a fanatismului. Scrisă cu un umor adesea amar, dar şi cu o mare sensibilitate, cartea lui Alexakis deschide, într-adevăr, multe, foarte multe întrebări.

–––––––––––––––

* În prezentarea noastră urmăm ediţia grecească a cărţii lui Vasilis Alexakis, apărută în 2007 la Editura Exandas, în traducerea autorului.

Recomanda articolul prin: