OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aflată abia la „stadiul gramatical“ cu un veac şi jumătate în urmă, sau, oricum, la un nivel de evoluţie nu mult peste faza preliminară, naiv-şcolărească, a compoziţiilor după model, literatura română s-a scris, ca mai toate literaturile mici, la foc iute, arzînd, cum se spune, etapele, după o vorbă devenită clişeu didactic şi nenorocit pretext de mîndrie naţională. Într-adevăr, cu excepţia unor momente de graţie din trecut, datorate exclusiv talentului individual (o mînă de cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu), încremenirea în aşa-numita „tradiţie“, gonflată pînă la caricatură, a consemnărilor derizorii de tipul lui „i pac dau ştire“ (şi acelea, accesibile numai cîtorva ştiutori de buche) pare să fi adîncit prăpastia faţă de Occidentul civilizat, dar cu o cultură plină de martiri pentru care s-au aprins ruguri. Noroc că de aici, ca să păstrăm sugestiile ambivalente ale simbolismului ignic, va fi sărit şi în ograda noastră becisnică scînteia salvatoare, aducînd cu sine, pe lîngă rîvnita lumină, ambiţia arderii de tot şi a sincronizării fulgerătoare, cu întreg cortegiul de reacţii contradictorii, complexe şi resentimente caracteristice.

Ca atare, dacă imitaţia stă la baza procesului de formare a civilizaţiei române moderne, avînd drept consecinţă imediată şi apariţia unei literaturi pe măsură, trebuie să ne acceptăm statutul acesta subordonat, de popor mic, cu o contribuţie inevitabil secundară la istoria mare a lumii. O contribuţie, totuşi, de care e păcat să nu se ţină seama. Or, cercetătorii fenomenului românesc păcătuiesc îndeobşte prin exces de zel, făcînd uitată aurita cale de mijloc, a raţiunii sceptice şi tolerante, singura capabilă să înţeleagă răul şi să-l neutralizeze eficient. Cea mai facilă şi întotdeauna profitabilă opţiune, aleasă de marea majoritate, constă în afirmarea naţionalismului găunos, justificat în parte prin sentimentele poate sincere, dar periculoase, indiferent de forma în care se manifestă, de la exhibarea grotesc-xenofobă, intenţionat belicoasă, ori de nuanţă soft, păşunist-festivistă (gen „Cîntarea României“ ş.c.l.), a politrucilor de tot soiul, la speculaţiile savante, în sprijinul gogomăniei protocroniste de pildă, ale intelectualilor cu vocaţie patriotică, rezistenţi prin cultură şi prin convingerea susţinută cu voie de la partid în virtuţile fără seamăn ale unei literaturi cum nu e alta pe faţa pămîntului. Ei bine, dată fiind tinereţea fiinţei noastre naţionale, e normal ca astfel de atitudine să primeze. Cît priveşte cealaltă cale, a negaţiei absolute, constatăm că ea n-a fost primită nicicînd cu ochi buni în societatea românească, o societate mult timp primitivă, cu mentalitate aproape tribală şi, de aceea, încă foarte sensibilă la miturile ei fondatoare (la fel stau lucrurile şi în cazul altor ţări de mîna a doua, cu seculară existenţă pastorală, din imediata vecinătate balcanică). Aşa se explică soluţia radicală a exilului voluntar la care au recurs, ca să amintim doar numele importante, Cioran, Fundoianu sau Eugen Ionescu (nu trebuie uitat, înaintea lor, Caragiale, genialul batjocoritor al năravurilor autohtone). După ce şi-au spus oful, în cuvinte greu de iertat, ei au părăsit pentru totdeauna mioriticul plai creştin-ortodox al culturii noastre de ţărani proaspăt alfabetizaţi, altfel oameni blînzi şi cuminţi (înduioşătoare nerozie compensativă!), spre a cîştiga o glorie mai durabilă în altă parte, undeva, pe marea scenă a lumii civilizate. Cei care au rămas aici au fost nevoiţi să se adapteze cumva şi să-şi ajusteze concepţiile, după împrejurări.

Fără iluzii, dar cu iluziile intacte

De la asemenea inconfortabile constatări pleacă şi recentul studiu al lui Eugen Negrici, provocator intitulat Iluziile literaturii române, în acord cu intenţia lăudabilă de a sugera soluţia dreaptă, fără mînie iconoclastă, în maniera salubră a exerciţiilor de luciditate şi a comentariului nepărtinitor, degrevat de stereotipuri. Diagnostician versat, preţuit pentru verdictele sale tăioase, bărbăteşti, exegetul pune şi acum, din prima, degetul pe rană, identificînd semnele bolii în tendinţa de mitizare a fiinţei umane, care e în fond (ni se atrage atenţia) un dat antropologic universal, dincolo de orice altă determinare. În plus, dacă ignorăm complet stratul gros de „aparenţe nobile şi nuanţe înşelătoare“, cum sîntem îndemnaţi, spre binele nostru, iese în evidenţă foarte uşor comportamentul de primată al omului, comun cu al celorlalte specii de mamifere, în cel puţin cîteva privinţe: curiozitatea faţă de nou, impulsul de a imita, nevoia de siguranţă şi sprijin, tendinţa de regăsire, amplificare şi prelungire a stării de bine. Odată fixat portretul-robot, rămîne să fie determinat doar amănuntul particular al mitogenezei, cu stimulenţii şi toxinele aferente, în funcţie de elementele concrete ale etnotipului şi de variaţiile previzibile ale psihologiilor individuale, deduse din manifestările proprii fiecărui gen de gîndire producătoare în parte.

Victimele predilecte ale lucidităţii criticului cu înclinaţii de entomolog sînt, nici nu-i de mirare, acele curioase exemplare de rasă care se arată foarte exigente cînd vine vorba de conservarea pedigree-ului lor preţios. Negrici îi are în vedere, sper că s-a înţeles, pe teoreticienii specificului naţional, cu toată gloata dementă de apărători ai purităţii sîngelui românesc. Apoi, cum în materie de invenţie mitică şi de proiecţii rasial-etnocentrice Călinescu rămîne figura cea mai ilustră, comentariul pune sub lupă canonul, încă nefisurat, propus de monumentala Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent. Măcar sub acest aspect, studiul constituie un răspuns, peste timp, la cartea lui Mircea Martin (G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române, 1981), deşi autorul preferă să invoce alte surse, cînd nu se sprijină direct pe experienţa personală de cititor şi interpret al literaturii. Şi tocmai nuanţa personalizată a discursului conferă cărţii nervul necesar pentru a captiva, transformînd însă lucida radiografie promisă iniţial într-un savuros pamflet pe tema genezei miturilor şi a perpetuării lor în conştiinţa publicului receptor. Merită citată măcar o frază pentru a vedea cum obiectivitatea argumentaţiei cedează în faţa plăcerii pur subiective de a spurca răul, îngroşîndu-l caricatural: „An de an, în preajma zilei de 15 ianuarie ne-a fost şi ne este dat să suportăm spectacolul grotesc al sărbătoririi, în stil ceauşist, a poetului naţional, la care se înghesuie să contribuie televiziunea, radioul, academia, parlamentarii, ziarele, grupul compact al idolatrilor basarabeni, patrioţii loco, semidocţii de toate culorile politice grăbiţi să confişte idei, neajutoraţii din grupa mare a săracilor cu duhul, atraşi, ca întotdeauna, de subiectele grase şi care îşi aşază, instinctiv, neroziile şi imbecilitatea sub o flamură nobilă, ticăloşii, dar şi scrîntiţii întru Eminescu, adică cei care au făcut din păzirea vigilentă a mitului de orice minimă propoziţie critică şi de fireasca lui umbrire în timp un fel de ocupaţie eroică aptă să-i izbăvească de porcăriile din trecutul apropiat ori de prostia din născare“. Fragmentul pare împrumutat din proza satirică a lui Ion D. Sîrbu, scriitor cu care Negrici are în comun mai mult decît stilul.

Interesant e că afirmaţia generalizatoare, repetată adesea în studiul de faţă, privind lipsa de imaginaţie a scriitorului român, captiv prin misterioase urzeli etno-psihice în cercul strîmt al determinărilor biografice, pare mai curînd o constatare empirică, scoasă din propria experienţă a criticului, şi nu un adevăr sprijinit pe argumente serioase. Altfel nu ne-am putea explica, spre exemplu, atitudinea de vehementă ostilitate faţă de Gherea şi, mai cu seamă, faţă de Ibrăileanu, ultimul fiind expediat superficial prin intermediul cîtorva citate decupate tendenţios chiar din Lovinescu, duşmanul său de o viaţă. Profesorul de la universitatea bucureşteană cade el însuşi, iată, în plasa clişeului, lăsînd impresia că nu a citit nimic din autorul Spiritului critic în cultura românească. Să fie atunci o pură întîmplare că domnia sa mizează la tot pasul pe autoritatea indiscutabilă, mitică aproape, a mentorului de la Sburătorul, ale cărui cărţi erau puse la index într-o vreme în care Ibrăileanu şi Gherea intraseră pe mîinile murdare ale ideologilor responsabili cu propaganda? Mă tem că nu. Intoxicat de socialism pînă la greaţă în tinereţea sa, Eugen Negrici s-a reorientat în timp, curativ, spre legendara figură a scepticului mîntuit. Oricum, indiferent de motiv, opţiunea exegetului merită respectată. Nu însă şi vehemenţa cu care taxează ceea ce nu ştie sau, mai exact, nu e dispus să cunoască. În pamflet, improvizaţia fără frîu e la ea acasă. Iar exigenţele ştiinţifice (citarea riguroasă a surselor etc.) nu-şi au rostul.

Verdictul: eterna fascinaţie a speciei noastre

Aceleaşi motivaţii subiective, de natură psihologico-biografică, generează apoi cîteva contradicţii greu, dacă nu imposibil, de conciliat. Cînd pledează, spre exemplu, pentru sinceritatea unei lecturi eliberate de morga entuziasmului obligatoriu faţă de clasici, Negrici exaltă dreptul cititorului de a reacţiona spontan, potrivit cu predispoziţiile psihologice, cu dispoziţia de moment. Opinia şi-o sprijină însă pe un fragment buclucaş din Zarifopol (reprodus greşit, la a doua mînă, cum a observat Doris Mironescu în cronica sa din Suplimentul de cultură), deşi mai indicat ar fi fost tot Lovinescu, teoreticianul mutaţiei valorilor estetice. Nu acelaşi criteriu, al bunului-plac, funcţionează cînd vine vorba despre literatura din perioada comunistă, deoarece atunci „cu adevărat relevantă este doar analiza fenomenologiei raporturilor dintre această literatură şi factorul politic“. Dar dacă mie, cititor hedonist, nu mi se pare atît de relevantă această legătură? Apoi, de ce să respingem amestecul esteticului cu alte valori în paşoptism, spre exemplu, şi să găsim firească ciudata mixtură în circumstanţe istorice diferite? N-ar fi mai drept să acceptăm că, indiferent de nuanţe, contextul (istoric, politic, social) determină întotdeauna o anumită configuraţie a esteticului? E drept, în comunism gîndirea producătoare era mutilată de cenzura ideologică. Dar tot atît de adevărat e că şi în aşa-numita societate de consum din zilele noastre se produc distorsiuni, normal, de alt gen, totuşi nu mai puţin evidente. Libertatea de creaţie e o presupoziţie prea vagă pentru a impune stringenţa unei judecăţi pur estetice, indiferent de moment.

Cu toate derapajele semnalate, revolta care declanşează atacul la adresa marilor scriitori din literatura noastră pare legitimă, fie şi pentru că ne procură satisfacţia pedestră de a privi odată în faţă regele gol, după decenii la rînd de temenele forţate. În consecinţă, e cît se poate de bine-venită demascarea procedeului facil de a crea obscurităţi enigmatice, folosit peste măsura îngăduită de poeţi ridicaţi la rangul genialităţii precum Blaga sau Nichita Stănescu. Dar să-l respingi pe Voiculescu pe motiv că proza sa nu ilustrează mitul paradisului pierdut şi al vîrstei de aur? Cum vine asta? Ce s-a ales din necesara judecată estetică? La fel de arbitrar sînt modificate criteriile (estetice, de data aceasta!) după care e pus la zid Preda, considerat inferior „canaliei“ de Eugen Barbu (a cărui gîndire producătoare e „incitată doar de dorinţa de răfuială“), satrap ordinar, însă scriitor de mare talent, mai cu seamă în Săptămîna nebunilor („excepţională monografie a agoniei şi a golului“). Pe lîngă asemenea inconsecvenţe bizare în observaţiile de amănunt, nu trebuie să trecem cu vederea un lucru mai grav, şi anume că afirmaţiile categorice legate de comportamentul etnic şi de psihologia colectivă (lipsa de fantezie a românului, predilecţia sa pentru poetizarea biograficului etc.), formulate taman în spiritul mentalităţii incriminate (iubitoare de mituri), contravin individualismului sceptic şi relativizant, presupus ca metodă de lucru.

Dacă s-ar fi îndoit o clipă măcar de mobilul justiţiar al propriului demers, în felul lui Eugen Ionescu (Nu este un reper de neocolit), profesorul de la universitatea bucureşteană ar fi putut neutraliza septic microbul, dezamorsînd cu succes mitul evoluţiei organice a literaturii noastre. Dar aşa, la sfîrşitul captivantei lecturi, nepreveniţi de eventualitatea unui eşec, ne vedem constrînşi să admitem persistenţa iluziilor şi, nu mai puţin, a învechitului canon călinescian. Vina o poartă, cum recunoaşte undeva autorul, spăşit, ispita verdictului – „eterna fascinaţie a speciei noastre“.