OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Este deja o fatalitate ca dezbaterile publice televizate pe tema invatamintului sa lase impresia unui neprofesionalism stinjenitor. Invitati obscuri, reprezentanti ai cetatenilor sau ai clasei politice, care se pricep la toate, jurnalisti asemenea lui Caracudi, personajul lui Caragiale, in posesia unor cronici de-a gata, aflate intr-un sertar miraculos al limbii de lemn, adecvate diverselor evenimente si care incurca, la repezeala, Craciunul cu Pastele, oameni din domeniu, de preferinta lipsiti de personalitate si incremeniti intr-un discurs nostalgic de tipul: unde este scoala de altadata? (care scoala? a secolului al XIX-lea, interbelica sau comunista?). Cind intimplarea fericita aduce in aceasta scena publica si un om care n-a frecventat degeaba ani de zile clasele sau salile de curs, acesta face figura de albatros baudelairian, pentru ca abia apuca sa spuna doua-trei vorbe in vacarmul general. Pina la urma spectatorul ramine cu impresia ca poate gindi si el cum crede de cuviinta, daca tot s-a instaurat regimul libertatii absolute si-al cetateanului obligat sa aiba opinii in legatura cu absolut orice, toate temeinice doar pentru ca el este cetatean.

Invitatie belicoasa
Cum partidele s-au adunat la Cotroceni sa discute Pactul National pentru Educatie, marti, 26 februarie, am vrut sa vad cum reflecta evenimentul doua respectabile, in linii mari, posturi de televiziune, pentru altele nemaiavind nici timp, nici energie. Dimineata, la Realitatea TV, am aflat cum este pus invatamintul la zid (jocul de cuvinte facil face ravagii si va deveni curind sport national, cu atit mai mult cu cit nimeni nu-l cultiva asa de tenace ca realizatorii unei emisiuni sportive de la un post privat de televiziune, Pro Tv, foarte popular).
Titlul emisiunii difuzate la Realitatea TV contine o invitatie belicoasa, transparenta pentru orice posesor al vocabularului romanesc in uz. Pentru cine mai are indoieli reproduc explicatia pe care o da DEX-ul expresiei in cauza: a pune la zid= a. a impusca; b. a condamna, a demasca, a dezaproba. Sa-l punem la zid, prin urmare. Nu cu argumente, nu dupa ce-l cunoastem bine, din interior, nu dupa ce avem habar de structura, plan de invatamint, programa scolara, manuale, eventual ce este acela un profesor sau un elev si alte nazbitii ca acestea, ci dupa ureche sau din experienta noastra imediata, care, o fi ea importanta, dar nu poate descurca itele unei masinarii pe care se straduiesc s-o faca sa functioneze unii din domeniu de vreo zece ani si nu reusesc.

O mostra de cum intelege democratia noastra vesnic tinara sa puna in dezbatere problema ingrijoratoare a unui invatamint ineficient, derutant si, pe alocuri, traumatizant, pentru o parte buna din natie:
Reporterul: Sa-i punem la zid pe ministrii pe care i-a avut Educatia dupa Revolutie (insira numele ministrilor postdecembristi). iti spun ceva numele acestea? Da-le cite o nota.
O eleva de liceu: Nu prea. As putea sa le pun note dnei Ecaterina Andronescu si lui Mircea Miclea.
Reporterul: Da-le. Cit?
O eleva de liceu: Pai, 7 doamnei Ecaterina Andronescu, c-am auzit c-a mai facut cite ceva pentru scoala, si trei lui Mircea Miclea, care nu stiu ce-a cautat pe-acolo, prin minister…
Reporterul: Pai, nici n-a stat prea mult. Si ministrului actual?
O eleva de liceu: 1 (ton categoric, aproape tipat), pentru ca ne-a luat alocatia, cind am implinit optsprezece ani.

Scena este reprodusa din memorie, la interval de doua zile. Am uitat, prin urmare, unele cuvinte, dar ma bintuie spiritul ei suprarealisto-utopic, de concordie cetateneasca, de minie proletara care nu mai are nevoie de discernamint, caci a iesit in piata ca sa puna la zid marimile. Cu ingaduinta pentru aliatii traditionali, care au mai facut cite ceva, cum ar fi micul dejun la care elevii maninca un corn si beau un pahar cu lapte (daca nu cumva se intimpla sa le arunce din motive care nu fac obiectul improvizatiei de fata). Cu maxima exigenta pentru insii intu-iti ca adversari ideologici (sa nu va imaginati ca eleva noastra are habar de vreo doctrina politica, dar exista de la natura un organ cu ajutorul caruia individul poate alege intre paternalism si liberalismul feroce, chiar si in cazul unei inapetente acute pentru teorie). Mi-a parut rau pina la urma ca reporterul de la Realitatea TV nu si-a asumat pina la capat rolul iacobin si nu a insistat ca eleva sa dea note si ministrilor de care nu a auzit. Chiar asa, avea vreo importanta numele si, mai ales, ceea ce au facut ei? Trebuia sa-i punem la zid.

Cum ajung televiziunile sa faca din scoala groapa lui Ouatu
Seara, m-am uitat la alt post de televiziune, TVR1, unde s-a transmis emisiunea intre bine si rau. E un program TV cu un titlu mai sobru, chiar prea sobru, pentru ca-mi evoca de fiecare data o anume ramura a filozofiei, foarte utila, de altfel, oricarui cetatean, dar stiti dumneavoastra de cit succes la public se bucura filozofia... De data aceasta au avut acces la cuvint si oamenii din domeniu, doi dintre ei fiind, in plus, personalitati publice (din cele reale, nu fabricate conjunctural).

Ca sa convinga cetatenii ca e nevoie de un pact pentru Educatie, ca aceasta din urma trebuie facuta altfel, deoarece ceea ce se intimpla acum in domeniu devine pe zi ce trece mai alarmant, realizatorul emisiunii, Liviu Mihaiu, a oferit doua filmulete. intr-unul dintre ele, doua eleve de liceu se paruiau indelung in mijlocul colegilor care gustau spectacolul, in ciuda unei voci timide care incerca sa le tempereze, in celalalt se spunea ca un profesor trasese cu pistolul in mina unui elev si, conform scolii in care se intimplase scandalul, era vorba doar de un incident regretabil. in literatura, cu predilectie in teatru, exista un procedeu numit mise en abime, un fel de oglinda interioara care sintetizeaza metonimic demersul ansamblului. in Hamlet, spre exemplu, personajele asista la o piesa de teatru al carei subiect este identic, in miezul lui, cu povestea prin care trec ele fara sa vrea. Piesa la care asista le rezuma, prin urmare, existenta, intr-o forma atit de simplificata incit ceea ce parea tragedie se dovedeste a fi, de fapt, o comedie neagra.

Procedeul este folosit abundent de posturile noastre de televiziune, fie ele de stat sau private, fara indoiala, in absenta unei constiinte teoretice a existentei lui, doar la modul intuitiv, asa cum vorbeste si monsieur Jourdain in proza fara sa stie. Sigur ca exista violenta in scoala, dar intr-o masura mai mica decit in familie, in strada, in presa scrisa sau la televizor. Dar nu aceasta este problema. Televiziunile extind iresponsabil gustul pentru senzationalul ieftin asupra unei institutii si asa vulnerabile din o mie si unu de motive. Pretind ipocrit ca agenda publica este idolul la care se inchina, dar dau tonul circului, resentimentelor, imposturii. Ce ne arata aceasta mise en abime la care recurge emisiunea evocata?

Ca scoala a ajuns un fel de groapa a lui Ouatu, o mahala de care este bine sa-ti feresti copiii. Cum filme de alt fel, care sa echilibreze cit de cit perspectiva, nu s-au oferit, cetateanul de rind, mai putin informat si care nu are timp sa mediteze la destinul unei asemenea institutii ce i-a facut si lui probleme cindva, ramine cu impresia ca acum este mult mai rau decit pe vremea raposatului.
intr-un asemenea cadru de discutie, personalitatile prezente la emisiune au facut figura de albatrosi baudelairieni, cum se intimpla si alteori. in schimb, poporul, prin reprezentantii lui, a fost foarte vocal. Si a propus, printre altele, o nazbitie, care poate functiona perfect, fara voia autorilor, ca o mise en abime pentru felul in care se vede scoala la televizor: la urmatoarea proiectare a curriculei pentru scoala primara sa participe si elevii de virsta respectiva, care au, dupa cum stiti, stimati cititori, de la sase la zece ani. Eu va propun, in final, sa fim perseverenti in dorinta noastra de a instaura o democratie absolut absurda: sa nu incalcam drepturile celor de trei ani si sa ne sfatuim cu ei cind vom elabora programa pentru gradinita.

P.S. Tabloul de mai sus a fost completat la sfirsitul saptaminii de o emisiune la Realitatea TV, moderata de Adrian Ursu. Au iesit la rampa, de data aceasta, diriguitorii, pusi la zid cu citeva zile inainte. Si acum a fost concordie, dar de alt fel. in timp ce minia a fost rezervata poporului, speranta a devenit ocupatia cotidiana a fostului ministru pedeserist si a actualului ministru liberal. Eurooptimisti, cu gindire pozitiva si constructiva amindoi, maestri ai limbajului de lemn in doua variante, una a cumsecadeniei consensului national, alta a activismului ingineresc care se poate lipsi de fineturi intelectuale, convinsi ca partidele lor si dumnealor, in mod special, au facut tot ce trebuia, dar altii sint de vina.