OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Liberté, liberté chérie, combats avec tes défenseurs!/ […]/ Que tes ennemis, en expirant/ Voient ton triomphe et notre gloire!“ („libertate, libertate iubită, luptă alături de apărătorii tăi!/ […] (fie ca – n.n.) atunci cînd duşmanii tăi îşi vor da ultima suflare, să vadă triumful tău şi gloria noastră!“). Este un fragment din strofa a cincea din Marseilleza care, în strofa a treia, mai spusese: „Tremblez, tyrans et vous perfides/ L’opprobre de tous les partis,/ Tremblez! Vos projets parricides/ Vont enfin recevoir leurs prix!“ (Tremuraţi, tirani, şi voi perfizilor/ (ce sînteţi – n.n.) Oprobriul tuturor părţilor/ Tremuraţi! Căci planurile voastre paricide/ Îşi vor primi, în fine, preţul!“).

Nu există, cred, ilustrare mai grăitoare a acestor versuri decît sfîrşitul lui Gaddafi – şi, am adăuga noi, cel al lui Mussolini şi al lui Ceauşescu. Doar cu puţin diferit a fost cel al lui Saddam Hussein (prins de americani, după luni de căutari, într-o hrubă, arătînd ca un boschetar, hirsut şi cu barba lungă, soioasă, judecat de o curte irakiană, spînzurat). Din păcate, doar ei... Precum aceştia, ar fi trebuit să piară atîţia alţi satrapi: Stalin, Mao, Enver Hodja, Ana Pauker, Brejnev, Kim ir Sen, Pol Pot, Lenin însuşi... Lista e lungă. Dacă ar mai fi fost cîteva exemple, dacă măcar cîţiva dintre cei enumaraţi mai sus ar fi sfîrşit la fel – ca nişte gangsteri, bandiţi şi criminali de drept comun ce erau (imaginea cu Gaddafi întins pe jos la morgă semăna leit cu cea a lui Adolfo Cano, şeful teroriştilor columbieni FARC, din Columbia, ucis zilele trecute!) – ceilalţi, poate, s-ar fi învăţat minte. Ar fi ţinut, probabil, seama, ar fi învăţat cîte ceva, ar fi luat aminte, ar fi tras, pe semne, unele concluzii, iar multe orori, în special ale secolului al XX-lea, cu siguranţă ar fi putut fi astfel evitate.... În treacăt fie spus, nu văd nici un spectacol grotesc în moartea lui Gaddafi, cum scrie un comentator de la revista 22 (nr. 44, din 25 octombrie), şi nici un război civil. Doar ceva tragic şi cumplit, chiar dacă o meritată pedeapsă, pe măsura monstruozităţilor sale – nu găsesc alt cuvînt –, şi o luptă exemplară, teribilă şi inegală – de luni de zile nu mă satur să o repet – a unui întreg popor curajos, cu clica şi mercenarii unui crunt şi crud despot sîngeros, pentru a parafraza un alt vers din Marseilleza... Sfîrşitul lui Gaddafi sporeşte asemănările şi justifică şi mai mult definirea insurecţiei din Libia ca a doua Revoluţie română.

Demnitari comunişti traşi la răspundere?

Dintre liderii comunişti, Ceauşescu a fost primul care a murit aşa, ca un cîine, ceea ce explică, probabil, şi de ce a mers pînă-n pînzele albe, călcînd, hotărît şi total nesăbuit, pe accelerator – un atare final îi era lui însuşi de neconceput, nu exista nici un fel de precedent... De aici, inconştienţa! Liderii comunişti se simţeau nemuritori, la fel ca lacheii lor din celebrele CPEx, CC etc., cărora, pur şi simplu, nu le-a venit să creadă cînd s-au văzut în zeghe, pe banca acuzaţilor, sau în închisoare (chiar şi la „fără frecvenţă“, cum s-a spus; de aceea sînt convins că, pentru aceştia, fie şi numai cîteva zile într-o astfel de condiţie vor fi fost o lecţie suficient de traumatizantă..., iar unii, fapt mai puţin cunoscut sau îndeobşte subestimat ori pierdut din vedere, au stat la închisoare chiar ceva mai mult, uneori cîţiva ani buni; trebuie recunoscut că România a fost singura ţară ex-comunistă în care s-a petrecut aşa ceva, un fapt cu valoare pedagogică, aş îndrăzni să spun... – şi să nu vină cineva să susţină că am procedat la aceasta din nu ştiu ce „primitivism“ atavic!).

Demnitari comunişti traşi la răspundere? Şi încă pentru genocid (s-a contestat mult acuzaţia; de fapt, era corectă: ce altceva era să votezi „da“ la propunerea de distrugere a Timişoarei, cum a făcut întreg CPEx-ul, pe 17 decembrie?)! Unde s-a mai auzit asta? Era ultimul lucru la care s-ar fi putut gîndi... Neam de neamul conducătorilor iubiţi, al şefilor comunişti – PCR, în cazul nostru – nu mai văzuseră, cu atît mai puţin păţiseră, aşa ceva... Nu mai existase nici un antecedent. Banca acuzaţilor (sau plutonul de execuţie, ca-n cazul Pătrăşcanu, ori chiar ştreangul, ca-n Bulgaria, pentru „ţărănistul“ lor, Gh.M. Dimitrov – coincidenţa cu numele călăului său, cominternistul lider de partid şi de stat Gh. Dimitrov, este doar o sinistră ironie a istoriei...) era pentru adversarii lor, pentru democraţi tip Maniu, Mihalache etc., nicidecum pentru ei... De-abia de-atunci înainte, de la Revoluţia noastră din Decembrie 1989 (lecţia maghiară din 1956 se dovedise insuficientă şi se cam îndepărtase în timp), a început să se poată spune şi pentru comunişti: „Tremblez, Tyrans!“. Atîta doar că experienţa comunistă ajunsese, ea însăşi, la sfîrşit şi nu prea mai rămăseseră „muşterii“. Aproape toţi, gen Husak, Jakes, Jaruzelski, chiar şi Jivkov, destituit de propriii săi tovarăşi (ca şi Mussolini, cel din 1943 – n-a tras nici o concluzie, nici el, şi a ajuns la deznodămîntul din 1945!), Honecker, Kadar etc. se retrăseseră, mai mult sau mai puţin în ordine... Azi, nici Brejnev-ul sirian B. Assad nu cred că se simte prea confortabil!

Mussolini a fost giustiziato

La 25 aprilie 1945, Mussolini a fost prins, în timp ce încerca să fugă spre Elveţia vecină, de partizanii antifascişti italieni. A fost împuşcat şi apoi expus spînzurat de picioare, cu capul în jos, atîrnat de un stîlp de iluminat al benzinăriei din Piaţa Loreto, de la Milano, alături de amanta sa, detestata Clara Petacci. Curat murdar, dar înşfacă-l! Data executării sale a devenit sărbătoare naţională – ziua eliberării Italiei de sub regimul fascist. Chiar dacă, formalmente, a lipsit un proces, tot ca „execuţie“ a intrat în istorie. Şi mai sugestiv, italienii folosesc mai degrabă termenul „giustiziare“, cu participiul trecut giustiziato“ – Mussolini a fost giustiziato – care provine tot de la „giustizia/justiţie“, avînd ca sens: „justiţia/dreptatea a fost împlinită!“. Ca limba cea mai apropiată de latină, italiana are, clar, proprietatea termenilor... Nu se va şti, probabil, niciodată cine, concret, a tras în fostul dictator. Însă printre cei bănuiţi a fi participat s-a numărat şi un important şef partizan devenit, patru decenii mai tîrziu, cel mai iubit preşedinte al Italiei, socialistul Sandro Pertini (1978-1985) – cel care, în treacăt fie spus, a refuzat constant invitaţiile lui Ceauşescu, întrucît cunoştea bine adevărul despre despoţia hidoasă din România, prin prietenia sa cu familia vechiului lider social-democrat anticomunist român Ilie Moscovici...

Zicala se aplică, aici, ad litteram. Cu alte cuvinte, Ceauşescu a murit pre limba lui, şi tot din exces major de trufie şi de desprindere absolută de realitate, ca şi prietenul său, Gaddafi... Cu diferenţa că, în cazul lui Ceauşescu, lucrurile s-au precipitat într-atît încît justiţia internaţională (singura care, atunci, l-ar fi putut judeca echitabil) n-a avut efectiv timp să se dezmeticească şi să acţioneze...

Cum am mai spus – insurecţia din Libia a fost a doua revoluţie română, dar mult dilatată. Timişoara oraş liber a trebuit să reziste, din fericire, numai două zile, Benghazi – 7 luni... Timp suficient pentru justiţia ONU să intervină. De notat că au fost voci, în zilele Revoluţiei (Gelu Voican-Voiculescu a afirmat-o public), care s-au opus instrumentării procesului lui Ceauşescu după tipicul ceauşist, preferînd ca acesta să fie eliminat ca simplu act de justiţie revoluţionară. Cu toate neajunsurile sale, credem însă că procesul în rit ceauşist, propus de către dl Iliescu (deşi, atunci, la cald, am publicat în cotidianul socialist italianAvanti! un articol intitulat: „Nu este un bun început pentru un stat de drept“ – între timp m-am răzgîndit; nu l-aş fi vrut pe Ceauşescu în Parlamentul liber al României, în locul lui Vadim Tudor!), a fost, pînă la urmă, o idee mai bună. Cel puţin, a dat o acoperire legală, fie ea şi cam găunoasă – dar asumată de noua putere – şi, mai ales, a avut avantajul de a fi fost, cum aminteam, pre limba sa... După care România a abrogat, definitiv, pedeapsa capitală. În Libia (ca şi-n Italia, cîndva, pentru Mussolini) există deja solicitări, momentan doar din străinătate, de anchetare a „asasinatului“. Deh, aşa e-n libertate!.. Invers, evident, ar fi fost de neimaginat...

Libia fără Gaddafi

În rest, dacă n-am şti că a fost vorba despre paranoia şi droguri, am fi putut chiar saluta bravura lui Gaddafi, curajul său pînă la capăt. În alt context, poate, ar fi meritat inclusiv „onoarea armelor“. Dar nu este cazul. Aici a fost doar nebunie. Ca să plece el (nimeni nu i-a cerut moartea: dacă ar fi gîndit normal, s-ar fi putut duce intr-un exil aurit înainte de pronunţarea justiţiei ONU!) au murit, cu o abnegaţie pilduitoare, 28.000 de luptători pentru libertate (termenul rebel este ofensator!) numai în revolta declanşată din februarie încoace, başca sutele de morţi din terorismgen Lokerbee, Crăciun, 1988 şi discoteca La belle, Berlinul de Vest, 1986, ori uciderea, în 1997, în secret şi fără a se fi aflat în Lumea Liberă decît tîrziu, a celor 1.270 de deţinuţi, arestaţi în închisoarea din Tripoli (numai legionarii au făcut, la noi, ceva similar, la Jilava, în noiembrie 1940, omorînd 60 de ex-demnitari!), de la care i s-a şi tras sfîrşitul... Asta este de neiertat. Nimeni nu mai credea că era cu adevărat în Sirta, fieful său, în ultima redută. Şi totuşi, acolo era. De necrezut. Hitler s-a sinucis cu zece zile înainte de prăbuşirea totală a Reich-ului. Gaddafi, cu două luni după... Dar a murit ca un laş, implorînd milă, nu ca erou. Ceauşescu cel puţin, în faţa plutonului, a avut tăria să cînte Internaţionala. În Ceauşescu şi-a slobozit arma un soldat excedat, înainte de ordin. Tot nişte oameni exasperaţi au tras şi-n Gaddafi. Şi-a căutat-o cu lumînarea! A murit chiar ca un şobolan, lîngă o gură de canal (hidroamelioraţii tip Ceauşescu, anii ’70; or fi fost construite de români?). Cine zice ăla e!