Autor: Într-o zi, poate prin 2005, poate
mai devreme, mi-a spus tata că un băiat din Arad, care i-a citit
cărţile, l-a sunat la şcoală. În autismul meu, nu am
acordat atenţie. Pe urmă au venit revistele, pe care le citeam, ca
să văd ce mai scriu tinerii scriitori. Nu debutasem încă,
dar poemele lor mă întărîtau. În scurt timp, după
tabăra de la Rîşca din toamna anului 2005, mi-am văzut
cîteva poeme în paginile revistei Ca şi cum, poeme care
puteau fi scrise oricînd de acei tineri cu care nu voiam să
semăn. Am aflat apoi că de revistă se ocupau V. Leac, „băiatul
din Arad“, Cătălin Lazurca şi Florin Măduţa. Iar prima dată
cînd ne-am întîlnit a fost la lansarea mea şi a
Andrei Rotaru, la tîrg, unde-l văd pe V. Leac stînd
deoparte, timid, şi pe tata îndreptîndu-se spre el.
Nu ştiu să spun despre lucrurile
minunate pe care le-au făcut, vor fi alţii mai pricepuţi, memoria
mea este pur afectivă. Pot selecta acum momentele în care
stăteam cu Vasile la stand, în timpul tîrgului, cum
citea liniştit şi nu-i păsa de potenţialii cumpărători de
tricouri inteligente, cum am mîncat Carbonara la Arad şi de
atunci nu mai mănînc altfel de paste, îmi amintesc cum
mă amuzam de revolta lui de la Fiad, cînd a descoperit în
păstrăvărie mulţi peşti morţi, umorul lui în spatele
căruia înregistrezi o sensibilitate care îţi dă
convingerea că omul ăsta înţelege ce-i spui, chiar de
foloseşti puţine cuvinte (şi de ce ne-ar trebui atît de
multe?).
Îmi amintesc discuţiile noastre telefonice despre scriitori – el mi-a deschis pofta de recitit şi, un lucru la care ţin enorm şi pe care mi-l amintesc cu duioşie, el mi-a spus că mi-am pierdut naivitatea şi m-a încurajat să regăsesc plăcerea lecturii, într-o vreme în care nu mai găseam nici un prilej de tulburare –, îmi amintesc ziua de la Săvîrşin, cînd m-a luat la pescuit şi am tăcut pe malul Mureşului.
RSS Feed
Newsletters