OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din cite stiu, in cadrul anului tau sabatic, te-ai aflat la Berlin, la Academia Americana, in toamna trecuta. Ce este de fapt aceasta academie?
Premiul Berlin Holtzbrinck, acordat de Academia Americana din capitala germana, mi-a dat posibilitatea de a locui, in conditii excelente, patru luni, in vila Hans Arnhold din Wannsee, in superba zona verde si de lacuri a Berlinului. Ironia destinului este ca acest centru cultural, gindit azi ca o punte spirituala germano-americana, nu se afla departe de celebra Marlier Villa (numita apoi de nazisti Wannsee Villa) unde s-a decis, la 20 ianuarie 1942, „solutia finala“ a anihilarii evreimii europene. Au trecut, iata, mai mult de 60 de ani; faptul ca ma aflu aici dovedeste ca solutia nu a fost, totusi, finala…


- Continuam sa scriem, in ciuda scepticismului nostru

Ai fost invitat la mai multe evenimente culturale europene desfasurate in aceasta perioada. Care ti s-au parut cele mai semnificative?
As alege Festivalul Literar de la Berlin (din septembrie) si Conferinta Nexus de la Amsterdam (din noiembrie). Festivalul berlinez a avut proportii comparabile cu cel de la Mantova, la care am participat acum doi ani. Au venit multi scriitori celebri, din toata lumea. Uluitor era numarul mare de spectatori care zilnic isi plateau biletul ca sa asiste la lecturi si la dezbateri. In fiecare an exista si o tema politica asupra careia se focalizeaza dezbaterile. Anul acesta in centrul atentiei s-a aflat Rusia (dezbaterea intitulindu-se Putin si democratia), anul viitor va fi China. Au fost si manifestari dedicate literaturii pentru copii si tineret, ca si o „lunga noapte Einstein“, celebrind centenarul marelui savant si umanist. Eu am participat la sectiunea Kaleidoskop, impreuna cu William Gas, Kazuo Ishiguro, Ismail Kadare, Doris Lessing, Kenzaburo Oe, Martin Walser si altii.

Conferinta de la Amsterdam, pe o tema incitanta, Ce (cum) este (arata) o societate buna? Procesul democratiei de masa, a fost de o extrema vivacitate intelectuala. A fost deschisa stralucit de Mario Vargas Llosa care a vorbit despre Ortega Y Gaset si faimoasa sa carte Revolta maselor. (Intr-o discutie particulara mi-a vorbit si despre vizita in Romania). Dezbaterile au fost structurate pe teme esentiale ale timpului nostru (Cine sintem, de ce si in ce fel ne raportam la „tradarea intelectualilor“?, Defectele radicale ale culturii europene moderne, Mass-media, cultura de masa si criza inteligentei, Politica si populism: ce este democratia?) si au provocat vii controverse. Timp de aproape 12 ore, audienta de 900 de persoane a stat, hipnotizata, ascultind si intervenind uneori in discutii.

Contradictiile intre cultura si consum trimiteau, fireste, si la literatura. Grav amenintata, la noi, ieri, de cenzura totalitara si peste tot, azi, de cea economica, primejduita de populismul capitalismului tirziu, centrat pe cinica lege a pietei, ca si de televiziune, Internet etc. etc., aparent tot mai irelevanta, literatura sta marturie nu doar a unor vechi si mereu noi asalturi sociale, ci si a unei stranii persistente. Bizara indeletnicire de a citi si scrie continua, in ciuda tot mai numeroaselor capcane, in ciuda scepticismului nostru. Continuam, totusi, cum spunea, cindva, Henry James: „We work in the dark – we do what we can – we give what we have. Our doubt is our passion and our passion is our task. The rest is the madness of art.“ (Lucram in bezna, facem ce putem, dam ce avem. Indoiala este pasiunea noastra si pasiunea este tot ce avem. Restul e nebunia artei).


- Intelectualul si-a pierdut importanta morala

Termenul „intelectual“ a dobindit in postcomunism o mare frecventa. Opinia publica pare uneori sa astepte ca intelectualii sa le rezolve ceea ce nu reusesc politicienii. Dar au aparut si carti care vorbesc despre „declinul intelectualilor“, cum e cea a profesorului berlinez Wolf Lepenies, Ascensiunea si declinul intelectualilor in Europa. In media romaneasca, termenul de intelectual este uneori sinonim cu cel de elita. Cum sint cititi cei doi termeni in societatea europeana si americana?
Este evidenta diminuarea impactului culturii (sau, cel putin, ceea ce intelegeam noi prin acest termen) in conditiile societatii de consum, intens comercializata. Asta ar insemna o diminuare a functiei cuvintului in arena publica si privata, in raport cu imaginea, a tiparului in raport cu televiziunea si Internetul, a culturii „culte“, daca pot spune asa, fata de cultura de mase. Termenul elita suna pretentios si inspira suspiciune, nu stiu daca cel de intelectual sta mai bine. In America, cel putin, aceasta categorie, localizata de obicei in universitati, este considerata marginala, resemnata cu respectul si nu o data condescendenta cuvenite unei minoritati careia ii sta mai bine sa nu se afle in centrul vietii publice. Sint, probabil, vreo 40 de savanti laureati Nobel in America, ca si mari artisti si scriitori, dar nu am vazut vreunul invitat la televiziune sa-si expuna opinia despre razboiul din Irak sau, de pilda, in legatura cu vreo alta chestiune majora a actualitatii. In Europa, am vazut lungi discutii TV cu intelectuali; interesante, fireste, desi adesea prea lungi si, mai totdeauna, fara finalitate.

Intelectualul in arena publica – adesea, un scriitor – si-a cam pierdut rolul de invatator sau tribun al natiunii. Chiar si importanta morala. Si asta nu doar din cauza „tradarii“ de care vorbea Julien Benda in faimoasa sa carte, ci prin chiar mecanismul modernitatii si malaxorului publicitatii contemporane, care produce ierarhii efemere, mereu in schimbare, pe criterii de popularitate imediata. Altfel era in democratia parlamentara europeana intre cele doua razboaie, altfel, in cu totul alt sens, era si in societatea inchisa, larvara, a „socialismului real“, dominata de tabuuri si teroare. Imi amintesc ca m-am simtit legitimat ca scriitor cind Lucian Raicu, in elogioasa cronica publicata in 1979 in Romania literara la Anii de ucenicie ai lui August Prostul, afirma ca indreptatirea mea de a vorbi despre conditia scrisului vine nu doar din „valoarea literaturii“ pe care o publicasem, ci si din „probitatea prezentei in viata literara, nemarcata de abdicari si sincope morale“. Intelegi, desigur, de ce tocmai sublinierea conjunctului etic-estetic mi se parea importanta, atunci. In cacofonia pietei globalizate a valorilor convertibile ale zilei, modele ca Zola, Soljenitin, Saharov, Havel si-au pierdut ponderea.

In interviul meu cu Saul Bellow din 1999, la Boston, din care Lettre Internationale a publicat, in 2005, unele fragmente, i-am repetat o intrebare pusa cu douazeci de ani in urma, la Bucuresti: pe cine prefera intre Herzog, intelectualul de tip european, rational, locuit de dileme morale, si Humboldt, artistul turmentat, fluid, imprevizibil. La Bucuresti, Bellow ezitase sa opteze; la Boston, dupa doua decenii si deja la alta virsta, preferinta inclina net in favoarea artistului. Dezamagirile privind „angajarea“ politica adesea prosteasca si iresponsabila a intelectualilor, patetizind pedagogic in arena, isi facusera efectul.

De ce nu ai participat in acest timp si la Festivalul Les Belles Etrangères din Franta, unde ai fost invitat?
Mi-ar fi placut sa vin, sa intilnesc grupul vostru, in care se aflau si prieteni pe care nu i-am mai vazut demult. In 2004, cind se anuntase programul Les Belles Etrangères dedicat Romaniei, exista deja un plan editorial pentru aparitia Intoarcerii huliganului la Paris, chiar in preajma acestei manifestari. Editorul si autorul planuiau participarea la eveniment. Din pacate, am fost silit sa schimb editura si traducatorul si aparitia a fost, inevitabil, decalata. Cind am luat cunostinta de invitatie, m-am sfatuit cu redactorul de la Seuil, noua mea editura, si cu directorul. Acestia au fost de parere ca nu are sens sa particip, de vreme ce nu aveam o carte noua. Ultimele mele aparitii editoriale in Franta erau de peste un deceniu, volumele se epuizasera.

De peste 16 ani esti profesor la Bard College. Ce cursuri tii? Ce relatie au studentii tai americani cu literatura si in ce mod reusesti sa ii apropii de ea?
La Bard am predat, sub diferite titluri si in alcatuiri diverse, mai ales cursuri de literatura central si est-europeana. De citiva ani, am initiat un curs special, intitulat Maestri contemporani, in care invit scriitori de anvergura din toata lumea. Prezint citeva carti ale autorului, apoi acesta este oaspetele meu si al clasei, unde dezbatem, impreuna, opera sa. Am invitat pina acum pe Saul Bellow, Saramago, Philip Roth, Orhan Pamuk, Ismail Kadare, Edna O’Brien, Alecsandar Tisma, Cynthia Ozick si altii. Anul viitor va veni si Mario Vargas Llosa.

Ritualul pedagogic american este colocvial. Profesorul este vazut ca un fel de instructor mai virstnic si mai stiutor, dar membru, totusi, al unui aceluiasi grup de dezbatere, pe care o conduce, mai curind o stimuleaza, fara morga, interesat, indeosebi, sa provoace interesul si spiritul critic al tinerilor interlocutori. Eu imi organizez cursul cu oarecare rigoare, totusi: in prima parte a semestrului, dupa ce studentii primesc lista cartilor, fiecare isi alege una sau doua despre care va vorbi clasei. De obicei, sint macar doi „raportori“, unul urmind sa prezinte trama cartii si temele ei social-politice, celalalt valorile ei estetice. Inaintea fiecarui curs, studentii trebuie sa-mi trimita o nota scrisa, in care sa propuna si sa motiveze macar doua chestiuni pe care le considera importante sa fie dezbatute despre cartea saptaminii respective. In felul acesta, toti trebuie sa arate ca au citit toate cartile si sint parte a dialogului colectiv. La cele doua lucrari scrise din timpul semestrului, mid-term si final-term, studentii analizeaza alte carti, diferite de cele care au constituit subiectul raportului lor oral. Incerc, pe cit posibil, sa dirijez atentia spre originalitatea unei carti, felul in care o opera importanta contrariaza, nu o data, produsele de serie care ameninta, astazi, parca mai mult ca oricind, sa modifice drastic gustul literar, criteriile lecturii. Cum stii, in America nu doar studentii primesc note, ci si profesorul este evaluat de studenti (anonim, insa). Notele si caracterizarile pe care mi le-au dat, in cursul anilor, arata ca am izbutit, se pare, sa le provoc interesul, chiar si stima. Primesc si azi, uneori, scrisori emotionante de la fostii mei studenti.


- Postmodernismul pare iesit de pe scena centrala a imediatului

La noi, postmodernismul se afla inca in centrul atentiei literatilor. Care este situatia lui in lume?
Ca toate miscarile literare inovatoare, ca structuralismul, de pilda, sau ca „noul roman“, la vremea lor, postmodernismul a adus o perspectiva noua, a schimbat termenii de referinta, a stimulat un alt fel de a scrie. In arta, insa, adica in creatie, fundamental libere, prin definitie, perceptia canonica se schimba mereu, prin inovari si reveniri, printr-o treptata imbatrinire sau clasicizare a noului si, uneori, o regenerare a vechiului. Ramin, ca intotdeauna, autorii si operele reper ale unei miscari de avangarda. Retrospectiva artei este intotdeauna un rezumat care pastreaza citiva invarianti majori. Nu sint deloc sigur cit si ce anume ramine din postmodernismul care a obsedat o generatie recenta. Azi, postmodernismul pare undeva in umbra, iesit de pe scena centrala a imediatului. Timpul va cerne, ca intotdeauna, cu binestiuta-i cruzime, ce ramine si va reevalua, apoi, daca va mai exista timp, ce a ramas.

Cind ti se pare un text definitiv, dat fiind ca, la fel ca si mine, in momentul reeditarilor, il revezi cu atentie si se intimpla sa il modifici?
Definitiva nu este decit moartea, macar pentru cei neincrezatori in viata de apoi. Recitirea nu este totdeauna incurajatoare, as spune ca adesea se dovedeste o confruntare apasatoare, iritanta. Ca tot ce ni se intimpla in viata, revederile pot fi si bune, si rele, ca si revederea eului nostru creator si profund. Timpul muta uneori intelesurile ascunse sau evidente in trairile trecutului, ca si hieroglifele scrierilor trecutului. S-a intimplat rareori sa intervin in texte mai vechi si am explicat, cind a fost cazul, de ce si cum am facut-o.

In acesti ani, cind nu ai fost prezent in Romania decit prin carti, articole sau interviuri, ti s-a creat, prin informatii rauvoitoare sau eronate, o imagine stereotipa. Nu crezi ca a venit momentul sa incerci sa o deconstruiesti?
Stiu si eu? Sint cu totul sceptic in privinta efectului pe care realitatea il are asupra legendei. Nu stiu daca faptele, oricit de meticulos dovedite, pot narui falsele imagini, nici daca cliseul poate fi clintit de o de-construire care sa confrunte informatia stricta, verificabila, cu cea compusa din rumori si artificii picante. Acestea sint mult mai distractive, de obicei, si intretin suflul, atit de vital, al colportajului.

Sa incercam, totusi. S-a afirmat, de pilda, ca venind in Vest nu ai fost preocupat sa vorbesti despre comunism, ci doar despre Holocaust. Cit de exacta este aceasta informatie?
Am venit in Vest in 1986. Pina la plecarea din Berlinul occidental in America, in primavara lui 1988, am dat numeroase interviuri si am publicat articole in presa germana, olandeza, israeliana, despre bizantinul comunism romanesc ajuns in faza despotic-burlesca a ceausismului. Primele volume aparute in Germania, Roboterbiographie (1987, 1988), Fenster zur Arbeiterklasse (1989), Trenchcoat (1990), ca si cele aparute atunci in Franta, Italia, Olanda, despre comunism vorbesc. Dupa 1988, in America, am continuat in acelasi fel, publicind eseuri despre comunism. In 1989, cind s-a prabusit sandramaua comunista de la Bucuresti, am fost frecvent prezent la televiziune si radio, vorbind despre aceasta mult asteptata eliberare, nu despre eliberarea Auschwitzului. Editia prima, americana, din On Clowns, aparuta in 1992, are, din cinci eseuri, patru despre comunism. Volumul urmator, Compulsory Happiness, este doar despre comunism. As putea continua enumerarea, dar nu ar rezolva mare lucru. S-a spus, se pare, despre mine ca nici nu am fost deportat in Transnistria sau ca afirmarea mea in Occident s-ar datora atotputernicului „lobby“ al clasicei conspiratii satanice; miine se va spune ca, de fapt, nici nu m-am nascut in Romania, ci in Malta, si am fost introdus, in miez de noapte, prin magie, in catalogul liceului din Suceava.

Un alt stereotip te defineste drept un „scriitor al Holocaustului“. Cum ai evalua ponderea acestei teme in opera ta?
Cei care mi-au lipit eticheta par sa implice un fel de vina. Sa ma justific, sa ma disculp? N-ar fi dreptul nostru, dreptul vietii noastre, pina la urma, de a determina „tema autorului“ care sintem, cum spunea Preda? Daca as fi un scriitor al Holocaustului, ar insemna ca in aceasta restringere am gasit sanse creatoare, un stimulent artistic, ca sa nu mai amintesc de premisa biografica deloc minora care ar justifica o astfel de optiune.

Am spus, insa, deja in mai multe rinduri ca, „for better or for worse“, cum spun americanii, nu sint, totusi, un „scriitor al Holocaustului“. Am scris putin despre aceasta tema (am putea s-o numim „tema“?) si ma apropii de ea totdeauna cu mare greutate. Abordez rar, si cu intensa ezitare, aceasta experienta-limita. Am scris incomparabil mai mult si continuu sa scriu mai usor despre comunism sau exil.
Despre orice as scrie, insa, tot despre individ este vorba, nu doar despre Istorie. Despre felul cum suporta individul socurile Istoriei si propria sa istorie afectiva si cerebrala. Nu o data, chiar istoria corporalitatii, istoria, deloc nesemnificativa, a bietelor noastre corpuri.


- Huliganii si huliganul

Exista trei carti romanesti in care termenul „huligan“ apare in titlu: Huliganii de Mircea Eliade (1935), Cum am devenit huligan (1935) de Mihail Sebastian si Intoarcerea huliganului (2003) de Norman Manea. Am citit prima versiune a romanului tau in manuscris si am avut rezerve fata de titlu, m-am gindit ca va fi greu de decodat pentru editori, pentru cititorii straini. In limba romana curenta, de azi, el are un sens general apropiat de cel din engleza. Cum ai defini acceptiile termenului la Mircea Eliade, la Mihail Sebastian si la Norman Manea?
Intr-adevar, au fost obiectii la titlu, mai ales din cauza conotatiilor fotbalistice. L-am pastrat, totusi, tocmai pentru semnificatiile sale in cultura romana, in care m-am format, care, odata explicitate, depasesc, cred, cadrul strict istoric sau geo-politic. In perioada cind Eliade si Sebastian isi publicau cartile, legionarii il revendicau pina si pe Eminescu drept marele lor huligan inefabil. Junii fanatizati promovau apologia mortii „sacrificiale“, antidot la racilele democratiei demagogice, mercantile, manipulata de alogeni si atei. Visau o „tara frumoasa ca luna de pe cer“ si „un om nou care a descoperit… disciplina si ascultarea… o nesfirsita incredere in sine, in Sef si in destinul major al neamului sau“.

In ciuda deosebirilor ideologice, extremistii de stinga si de dreapta se regaseau in aceeasi ura fata de democratia parlamentara, pe care o vedeau fie ca pe o „monstruoasa coalitie burghezo-mosiereasca“ (precum comunistii), fie ca pe o conspiratie diavoleasca a plutocratiei moderne, cinica si lacoma (precum legionarii). La Eliade, termenul huligan numeste rebelii anti-burghezi, scirbiti de ipocriziile democratiei si civilizatiei timpului, fascinati de excesul „trairist“, ca si de un soi de implinire irationala, morbida si cvasi-erotica, insetati de experiente-limita. In romanul Huliganii, dominat de o „curioasa fierbere anarhica“, cum spune Calinescu, Dragu declara ca „exista un singur debut fertil in viata: experienta huliganica“, Alexandru Plesa vrea sa se realizeze intr-o viata „eroica“, de martir, si vede libertatea intruchipata in „regimente perfect si egal intoxicate de un mit colectiv“. Petru Anicet experimenteaza sexualitatea ca o afisata sfidare a conventiilor burgheze, in care boala venerica si lubricitatea fac casa buna.

Titlul lui Eliade este la plural, al lui Sebastian la singular.
Atacat din toate partile pentru romanul De doua mii de ani, Sebastian se vede asaltat huliganic, dar si definit ca unul dintre ei; o definitie pe care o intoarce pe dos, asumindu-si nu rebeliunea, ci rationalismul sceptic, individualismul si solitudinea. „Nu sint un partizan, sint mereu dizident. N-am incredere decit in omul singur“, spune Sebastian. Convins ca „moartea individului este moartea spiritului critic“ si, in cele din urma, „moartea omului“, Sebastian definise adversarul sau perpetuu ca fiind „omul in uniforma“. Intrebarile care il obsedau pe huliganul Sebastian au o particulara rezonanta, cred, pentru cei care au trait sub dictaturi de dreapta sau de stinga. „Vrei o religie? Iata o carte de membru. Vrei o metafizica? Iata un imn. Vrei o pasiune? Iata un Sef.“

Eliade si Sebastian fusesera prieteni apropiati, cu multe preocupari si preferinte comune. Contrastul optiunilor lor politice in preajma si in timpul razboiului ar putea fi comparat – fara sa ignoram marile deosebiri de loc, timp si traditie culturala – cu ruptura ideologica, in Franta de dupa razboi, intre Sartre si Camus.
Eu am parcurs perioada razboiului altfel decit Sebastian si incomparabil diferit de Eliade. Dupa razboi, am respirat vreme de patru decenii miasmele comunismului eliberator, de care Sebastian a scapat prin moarte si Eliade prin exil. Intoarcerea huliganului exemplifica biografic si nu numai ce a insemnat huliganismul stingii si dreptei totalitare si ce a insemnat solitudinea „strainului“, instrainat si agresat de patologia ambelor sisteme. Huliganul meu se vede pe sine ca un vesnic outsider, un intrus, un suspect si un marginal, un clovnesc si pagubos August Prostul, silit sa parcurga traumele unui secol dementizat, o Istorie de convulsii singeroase. Exilatul dintotdeauna, exilat din nou si din nou, oriunde s-ar gasi.

Intoarcerea huliganului isi continua viata in limba germana, engleza, italiana, iar acum de curind in spaniola, bucurindu-se de o primire fara echivalent cu felul rezervat in care a fost comentata in Romania. Eu am citit-o ca pe un roman, ea interfereaza insa si teritoriul memorialistic, largindu-se ca sa cuprinda atit drama comunitatii evreiesti, cit si destinele strivite de cele doua totalitarisme. Cred ca ar fi interesant sa relatezi felul in care a fost citita Intoarcerea huliganului de critica straina si daca tu, ca autor, ti-ai recunoscut intentiile in aceste comentarii.
Te-as contrazice in ceea ce priveste receptia romaneasca a cartii, pentru ca unele recenzii romanesti pot rivaliza cu deplin succes, prin inteligenta, lectura moderna, subtilitate, profunzime, cu cele din presa straina. Nu este vorba, deci, de vreo „retardare“, in ansamblu, a criticii literare la noi. Problema se afla in alta parte: in Romania conteaza mai putin ce decit cine scrie. „Stii tu cine sint eu?“ ramine o sintagma nationala, a si fost scrutata cu sarcasm si de Caragiale, si de Eugène Ionesco… Dregatorii gloriilor locale nu au scris, bineinteles, despre carte – daca din antipatie sau nepricepere este la fel de graitor –, dar au avut grija de evacuarea ei rapida din prim-planul reflectoarelor si trofeelor zilei.

In presa straina, da, cartea a fost elogios recenzata in mai toate ziarele si revistele importante din America, Germania, Italia, recent si Spania, a si figurat printre aparitiile editoriale cele mai importante in aceste tari. Unele recenzii au fost adevarate eseuri critice, mi-ar fi greu sa sintetizez. Imi amintesc bucuria cu care am citit cronica din San Francisco Chronicle in care se spunea ca „jupoi facilul ca pe o piele“ si ca volumul este printre cele mai importante ale unei generatii sau in New York Times Book Review unde se elogia portretul mamei in carte sau in Die Zeit unde se vorbea despre „geniul limbii“ sau in Il Sole 24, ca si in mai toate recenziile italiene, unde se vorbea de mare literatura. Comparatii magulitoare cu Nabokov, Kafka, Gombrowicz au aparut in multe cronici, am fost miscat de faptul ca scriitori contemporani importanti au scris entuziast, dar n-am sa ma apuc, acum, sa-mi fac singur reclama. Ca sa intelegi de ce, ar fi sa citez din cronica semnata de Robert Boyers in The New Republic, care subliniaza ca si in acest volum refuz cu obstinatie cliseul, linguseala, lauda de sine, ca „orice modesta afirmare de sine“ este urmata, la mine, de „numeroase pasaje de auto-persiflare critica“, ca ma ingrozesc mereu la gindul de a deveni simbol, intrupare etc. etc.

Criticul incheie prin aceasta flatanta si cam ingrosata afirmatie: „Nici un martor al barbariilor secolului trecut nu si-a instruit atit de insistent cititorul cu privire la procesul prin care «atrocitatile de joi se transforma in slogane pe tricourile de vineri»“. Ma instruiesc si pe mine, mereu, cum banuiesti, in privinta relativitatii izbinzilor omenesti. Indoielile ramin nu doar pasiunea noastra, cum bine spunea Henri James, ci si povara – materia prima, de fapt –, a lucrului nostru diurn si nocturn.

decembrie 2005, New York-Berlin