OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cea mai mare parte, traducerile textelor lui Jean-Luc Lagarce le-am lucrat pe un laptop IBM, un model mai vechi, dar... ne sta bine impreuna. Imi place tastatura lui neagra, putin inaltata. Imi aminteste de prima mea masina de scris, primul meu Mercedes. Si singurul! Dupa ea, au urmat altele, mici, portabile, chiar si una electrica, imposibil de grea. Am tradus, scurta vreme, pe o masina electronica, din cele cu memorie, dar m-am servit cu destula dificultate de ea.

Laptopul este pe biroul meu, in camera din fata, care da spre curte, si tot aici se afla mare parte din carti si dictionare. Stau cu fata spre fereastra, cu perdeaua trasa.
Traduc in Times New Roman, cu caractere de 12, aliniat doar la stinga, cu margini egale de trei centimetri la ambele capete. Daca trebuie sa numerotez textul si nu uit, o fac dupa ce am terminat, in coltul din dreapta jos.
Biroul este parte dintr-o mobila stil, veche, pe care am primit-o in custodie pe termen nedeterminat cind m-am mutat prima data. Multi ani am stat acolo si am tradus pe acest birou, intoarsa cu spatele la geam si avind in fata, atunci cind ridicam privirea, un desen in tus, nesemnat, de pe la 1930, reprezentind un turc batrin cu fes si pipa, care zimbeste si parca ma incurajeaza la treaba.

La urmatoarele mutari, cadrul desenului s-a deteriorat si, de atunci, ma tot tin sa-l duc la reparat si sa-l inramez, dar amin mereu, ceea ce ma intristeaza, dar ma si amuza intr-un fel.
La stinga laptop-ului stau originalul, textul de tradus, tigarile si bricheta. La dreapta, am scrumiera, un vas de ceramica neagra cu pixuri si stilouri inutile, ca si o foarfeca foarte fina, plus dictionarul francez-roman de la Teora. Dictionarul Larousse este pe desk in laptop si cind il consult, o fac pentru mai mlte chestiuni odata. Mai sint si un vraf de hirtii, invitatii si caiete-program de la spectacolele pe care le-am vazut in ultima vreme, maruntis scos de prin buzunare, uneori facturi si intotdeauna ciocolata amaruie – simpla, cu portocale sau cafea.

Nu tin flori pe birou, am doua plante in camera, care stau pe biblioteca si incearca sa capteze cit mai multa lumina de la fereastra si de la usa dinspre balcon.
Din contra, cronicile de teatru si alte articole le scriu pe foi de hirtie albe, format A4. Scriu pe toata pagina, cu sublinieri, taieturi si stersaturi. Folosesc, mai ales, un fel de rottring cu cerneala neagra, pe care il am mereu cu mine in geanta. Cind merg prin Bucuresti la diverse evenimente si conferinte, iau notite pe un carnet cu patratele pe care il aleg sa aiba o marime convenabila pentru geanta, supracoperti negre in care sa pot pastra mici biletele, fotografii, carti de vizita, un calendar. Cind calatoresc, imi iau agenda cu mine. E o practica pe cale de disparitie. Carnetele imi sint suficiente de acum inainte pentru mai multe scopuri, le folosesc la toate si la nimic.

Traduc seara, destul de tirziu. Imi fac o cafea si ma asez la birou. Traduc seara cind telefonul nu mai suna intruna ca sa ma intrerupa si sa ma impiedice sa lucrez. Traduc in liniste acasa. Mai putin prin locuri publice. Cind ies sa ma plimb, nu-mi iau nimic cu mine. Merg gindindu-ma la formule mai fericite pentru unele replici la care am lucrat seara trecuta. Mi se intimpla sa lucrez pina foarte tirziu in noapte. Pina la culcare.
De mina scriu destul de urit. Scrisul e greu lizibil. De aceea, ma feresc sa scriu de mina. Recopiez la computer si salvez in foldere sub diferite titluri pe care, uneori, nu le mai recunosc atunci cind caut documentul in cauza.
Cind lucrez acasa, ascult adesea muzica. O las incet, in surdina aproape, doar ca un fond sonor. In alte parti, prin hoteluri, spre exemplu, muzica si zgomotul ajung sa ma deranjeze, dar imi place sa stau in cafenele, cu o carte, sa citesc. Imi place sa vad strada, daca e posibil si sa vad lumea trecind cind ridic capul. Nu ma plictiseste.

Uneori, ma murdaresc de cerneala pe degete. De cind ma stiu, am avut cerneala pe degete si chiar si astazi, cu tot rottringul asa-zis etans, tot mi se mai intimpla sa am cerneala pe degete. Incerc sa nu ma sterg pe haine.
Si mai am, atunci cind e nevoie, un laptop DELL cu conectare la internet. Pe acesta ar trebui sa-l iau cu mine cind calatoresc, intrucit el „contine toata memoria mea“, cum se spune prin reclame. Si totusi, n-as visa sa fug undeva doar cu el, e destul de mare si incomod.
Cu toate facilitatile computerului, nu sterg intotdeauna variantele intermediare de traduceri. Mi se intimpla sa le pastrez si sa numerotez documentele unul dupa altul. Si totusi, e drept ca, pina la urma, numai ultimul cuvint ales conteaza.
Nu traduc intotdeauna. Uneori, fac adaptari. Asa ca acum, o adaptare in termeni proprii mie a unui articol al lui Jean-Luc Lagarce prin care raspundea la intrebarea „Cum scriu?“.

De ce am recurs la acest truc incercind sa vorbesc despre traducerea textelor lui Jean-Luc Lagarce in romaneste? Pentru ca mi s-a parut ca as putea exprima astfel cu mai mare exactitate o anume stare de impregnare de spiritul lagarcian de care traducatoarea s-ar dori patrunsa. De acel univers construit de Lagarce ca un colaj de fragmente de conversatie, amestec de monologuri lungi si dialoguri scurte, intrerupte. De lumea sa descentrata, care si-a pierdut sensul, labirintica si, iarasi, fragmentara. De tema sa principala din piesele traduse, si anume tema intoarcerii, a revenirii, dar si a unei reintilniri esuate cu ceilalti, a acordului imposibil si a constatarii lucide a acestui fapt. De celelalte teme: dorinta, familia, copilaria, absenta, toate la ora bilantului, inaintea mortii care nu e doar condamnarea fatala, ci si experinta ce se traieste. Apar in aceste piese teme de ordinul urgentei existentiale, aduse in scena de personaje ce nu par a fi niciodata actori ai propriilor lor vieti. Sint personaje extenuate de viata care i-a trait, intr-un anume sens disperate, dar lucide si incercind sa-si depaseasca singuratatea, ratarea, derizoriul fara sens al existentei lor intr-o lume lipsita de perspective pentru ei. Sint personaje aflate in relatii apasate de toate lucrurile nespuse, care incearca analize, justificari, cauta circumstante atenuante si, mai ales, doresc sa fie bine intelese. Iar pentru asta deschid discutia cu preliminarii lungi, fac paranteze unele peste altele, schimba mereu timpul verbului, dar si adresantul. Incapacitatea de a comunica ramine, rezista; e un zid peste care nimeni nu poate trece.

Aceasta inabilitate de a comunica este ceea ce caracterizeaza inconfundabil stilul lui Lagarce, cu aspectul sau voit ezitant, ca si cum cuvintele s-ar inventa pe loc. Apar mereu repetitii, false in fond, pentru ca rectificari succesive care fac sa varieze enuntul, reiau acelasi motiv, dar in mod diferit, si subliniaza astfel cautarea cuvintului potrivit, conducind spre profunzimi ale sensului. Este de lucrat aici cu o valoare aparte a cuvintelor si cu impactul lor asupra celor care le aud. Aceasta scriitura de tip work in progress a gindului construieste minutios un efect de ambiguitate, de indecizie. Este mereu de aflat – pentru traducator, dar si pentru actori – cine cu cine vorbeste, la ce spatiu-timp se raporteaza. Apar apoi tacerile, ritmate si ele. Scriitura lagarciana este una a intimitatii, stranie si sofisticata sub aparenta unei simplitati dezarmante.

Juste la fin du monde este aproape un poem in versuri albe, construit din repetitii si rupturi, din incantatii si recitativ, ceea ce ii confera o intensitate rara. Ca stil, tine cumva de domeniul magicului, al hipnoticului, asemanata adesea cu cea a lui Marguerite Duras.
Dar experienta traducerii este diferita. Am avut placerea sa lucrez si un text al lui Duras – Eden Cinéma. Asta era pe vremea primului meu Mercedes. Si singurul! Imi amintesc insa bine ca Marguerite Duras te lua cu ea, parea sa-ti dicteze cumva optiunile, in timp ce Jean-Luc Lagarce te obliga – la fel ca pe eroii sai – sa-ti pastrezi luciditatea in chiar mijlocul fascinatiei pe care o exercita scriitura sa.

Cum incepe o astfel de experienta de traducator? Cu o lectura a piesei, o prima lectura in care te lasi purtat de text, de muzicalitatea si poezia lui indicibila. Urmeaza apoi o a doua lectura in care incerci sa te sustragi, sa marchezi citeva expresii si sa prinzi ritmul, sa intri in atmosfera de melancolie rupta de pulsiuni de viata. Asta se intimpla la Mamaia, intr-o saptamina ploioasa de septembrie si singura carte pe care o ai cu tine e J’étais à la maison et j’attendais que la pluie vienne. Dupa aceasta a doua lectura, te simti pregatit sa incepi. Si totusi te opresti la prima replica. E propozitia din titlu: „J’étais à la maison“. „Eram acasa“ sau „stateam acasa“? Amindoua varinatele au acoperire in text.

Este o piesa despre identitatea celor cinci femei, dar si una despre o anume incremenire in timp. Poate in mai mare masura. Prin urmare, varianta aleasa ramine „stateam acasa“. Si cu aceasta decizie te intorci acasa, cu citeva pagini traduse de mina, si continui la laptopul IBM in chestiune. Mai sint de gasit solutii pentru alte expresii si cuvinte-cheie, precum „le jeune frère“, „tinarul frate“ – nu-i asa? –, dar cu toate problemele de conjugare pe care le pune si care pot afecta ritmul si muzicalitatea. Mai este apoi si „encore“, pe care optezi sa-l traduci cind „iarasi“, cind „inca“ in functie de locul in fraza, de ponderea sa, de accentul care cade sau nu pe acest adverb. Apoi ai o grija noua cu „toutes ces années“ care devine invariabil „toti acesti ani“. Si care va ramine astfel si in Juste la fin du monde.

Continui apoi traducerea si in ambele cazuri, intr-o prima varianta, tii la fiecare cuvint, la fiecare expresie, la fiecare virgula lipsa, la fiecare intorsatura a frazei. Fortezi limba romana sa se plieze pe constructia lagarciana. Uneori, ies lucruri de care esti incintat multa vreme, alteori sint doar fortari. E nevoie de timp si trebuie sa ti-l acorzi ca sa te poti distanta putin de original, ca sa te poti intoarce cu totul in limba ta materna. Atunci apar virgule in plus, ordinea cuvintelor in fraza se schimba, semnele de punctuatie revin la normal. Textul capata forma, pare ca ar putea fi nu numai citit, ci chiar spus pe scena.

Este un moment de multumire, cind te relaxezi boldind numele personajelor, aliniind textul la ambele capete, spatiind replicile de didascalii, pe care le treci in italice. Ajungi la ultima operatiune: iti treci numele pe prima pagina, destul de jos, aliniat la dreapta. Folosesti un corp de litera mai mic decit cel cu care ai scris numele autorului si titlul. De altminteri, si in cazul acestei piese, Juste la fin du monde, am avut aceeasi ezitare cu titlul. Dupa multe incercari, am ramas la varianta Doar un capat de lume, despre care n-as spune ca ma multumeste foarte tare. Nici pe Radu Afrim. Spectacolul sau se numeste E doar sfirsitul lumii, adica un titlu bun, dar pe care, eu, una, nu l-as fi produs niciodata. N-as fi apelat la un verb, la un semn al actiunii prin urmare, intrucit in piesa e vorba tocmai despre absenta oricarei actiuni. Ce spuneam despre distantare mai adineaori!!!...