Georg Simmel
Despre secret şi societatea secretă
Traducere din limba germană
şi note de Cristian Cercel
Editura ART, Colecţia „Demonul
teoriei“
2008,112 p.
Georg Simmel (1858-1918) nu se bucură
de faima pe care contemporanii săi sociologi, Émile Durkheim
şi Max Weber, o au în mediul academic. Chiar dacă este citat
destul de des (pentru volumul Soziologie, Google Scholar indexează
732 de citări la ediţiile germane şi 957 la cea americană), nu se
poate vorbi de o metodă sau de o şcoală Simmel în sociologia
contemporană. De altfel, Simmel însuşi nota că nu va avea
discipoli, lucru care îl bucura; opera sa o vedea ca pe o
moştenire „în numerar“, care se răspîndeşte către
mai mulţi autori, iar aceştia îi folosesc ideile în
propriile cercetări, „uitînd“ paternitatea lor. Simmel,
ale cărui cursuri erau populare în rîndul elitei
berlineze antebelice, a fost un singur an profesor „cu catedră“
la Universitatea din Strasbourg, pînă la începutul
Primului Război Mondial.
Volumul publicat de Editura Art, Despre
secret şi societate secretă, în colecţia „Demonul teoriei“
este un eseu care face parte din Soziologie: Untersuchungen über
die Formen der Vergesellschaftung, Opera Magna apărută în
1908 la Leipzig (volum tradus integral şi în limba română,
în 2000, la Chişinău, sic!). Eseul a fost publicat ca articol
în 1906 şi în acelaşi an tradus în American
Journal of Sociology. Există două digresiuni („Excurs despre
podoabă“ şi „Excurs despre comunicarea scrisă“) care au fost
adăugate în 1908 la publicarea în volum. Sub acest titlu
incitant, Georg Simmel nu tratează în cheie
conspiraţionist-romanţioasă diferite societăţi secrete (de
altfel, el nu descrie mai mult de zece uniuni de acest tip), ci
relaţiile individuale sau de grup centrate în jurul
cunoaşterii sau ne-cunoaşterii anumitor aspecte ale altor indivizi
sau altor grupuri. Cu alte cuvinte, Simmel propune, într-un mod
nestructurat, o explicare a funcţiei protective a secretului sub
aspect sociologic. Socio-filozoful german încerca mai degrabă
utilizarea secretului (cu toate antecedentele sale, tăinuirea sau
minciuna) în descrierea unor tipuri de interacţiune socială,
lucru care presupunea, în epocă, excluderea chestiunilor de
morală. De mai multe ori pe parcursul textului apare explicit
această diferenţiere între perspectiva etică şi cea
sociologică, între normativ şi descriptiv-funcţional.
Economia încrederii şi proprietatea privată spirituală
Problema principală nu este cea a
secretului în sine, ci a gradului sau a măsurii de cunoaştere
reciprocă de la care putem vorbi de o comuniune secretă sau nu.
Această cunoaştere mutuală nu este una a esenţei (sau a
interiorităţii) unei persoane, ci a reprezentării sale sociale.
Cît trebuie să cunoaştem despre ceilalţi astfel încît
să putem relaţiona cu ei? Simmel afirmă un fapt de neacceptat
pentru un esenţialist: reprezentarea celuilalt trebuie să fie
incompletă pentru a ne permite o bună relaţionare, raporturile
dintre noi sînt posibile pentru că decupăm fragmente din
ceilalţi. Alegem întotdeauna raţional părţi din
reprezentarea exterioară a celuilalt (care reprezentare conţine
„fisuri, iraţionalitate şi haos“), ne limităm la „o
neştiinţă determinată teleologic a unuia despre celălalt“.
A doua idee pe care se susţine
argumentaţia lui Simmel e o observaţie empirică de o actualitate
neaşteptată: viaţa modernă e „o economie a creditelor“. În
acest moment, încrederea e fundamentul oricărei relaţii:
„Existenţa noastră modernă – de la economia care devine, tot
mai mult, o economie a creditelor pînă la cîmpul
ştiinţific, în care majoritatea cercetătorilor trebuie să
facă uz de nenumărate rezultate pe care nu le pot reexamina – se
bazează, într-o măsură mai mare decît s-ar crede, pe
credinţa în onestitatea celuilalt“. Societăţile bazate pe
secret sînt societăţi de tip parteneriat, în care
încrederea poate sta ca bază pentru o acţiune colectivă doar
în măsura în care ştim doar anumite chestiuni de natură
externă despre ceilalţi. Aceste parteneriate funcţionează doar în
prezenţa discreţiei faţă de „proprietatea spirituală privată“.
Relaţiile din uniunea secretă sînt relaţii neintruzive,
relaţii care nu privesc indivizii în interior, ci
reprezentările lor externe. Relaţiile intruzive pe care Simmel le
analizează parţial sînt căsnicia şi prietenia.
Existenţa sau absenţa secretului
caracterizează orice raport între oameni, susţine Simmel.
Secretul este „formă sociologică generală“ şi nu va fi tratat
axiologic. El apare ca o extindere a vieţii personale –
prezervarea „proprietăţii spirituale private“ – dincolo de
reprezentările sociale. Ceea ce este ţinut secret nu se reprezintă
public, dar tăinuirea (adică secretul) cere întotdeauna,
dialectic, intenţia descoperirii. De aceea, conştiinţa că poate
fi trădat e indisolubil legată de secret. Secretul e o barieră
între oameni, afirmă Simmel, şi totodată ispiteşte la
depăşirea ei. Pe acest fundal, Simmel introduce o altă
caracteristică a societăţilor moderne: limita între public
şi privat. Apariţia banilor implică o economie a disimulării, o
economie secretă în care circuitul capitalului scapă
privirilor mulţimii. De aceea, în secolul al XIX-lea a fost
propusă măsura de protecţie: transparenţa afacerilor publice ale
statului. Evoluţia spre o societate deschisă, specifică lumii
occidentale, a fost posibilă pentru că „politica, administraţia,
justiţia şi-au pierdut caracterul misterios şi inaccesibil în
aceeaşi măsură în care individul a cîştigat tot mai
mult posibilitatea unei retrageri tot mai depline, viaţa modernă
dezvoltînd o tehnică de a secretiza afacerile private în
mijlocul aglomerării din marile oraşe, ceea ce înainte părea
fezabil doar prin intermediul unei solitudini spaţiale“. Această
diferenţiere culturală – publicul devine şi mai public,
privatul, şi mai privat – poate fi contrazisă astăzi de evoluţia
tehnologiilor de supraveghere (CCTV – closed-circuit television –
sau RFID – radio-frequency identification), dar şi de apetenţa
pentru reprezentare, indusă de noile tehnologii de comunicare, de
genul Internetului.
Libertate, control, autonomie
Cu toate acestea, opusul societăţii
secrete rămîne societatea deschisă, iar opusul secretului, ca
izolator, e socializarea. „Puternica răspîndire a
societăţilor secrete este, de regulă, o dovadă pentru lipsa
libertăţii publice“, afirmă Simmel. Există două tipuri de
societăţi secrete: cele care se opun unui regim opresiv şi cele
care ţin secret numele membrilor lor. Ambele sînt
uniuni/parteneriate alternative radicale în raport cu
caracterul public al vieţii sociale. Scopul secretului este
protecţia împotriva presiunii violente a puterilor centrale,
fie ele de tip politic, bisericesc sau academic. Prima caracteristică
a societăţii secrete este încrederea reciprocă şi
capacitatea de a păstra tăcerea. În unele dintre aceste
societăţi se promovează o tăcere sistematică (precum în
cazul ordinului secret al pitagoreicilor sau în uniunea secretă
a druizilor galici) – de ce totuşi acest (auto)control asupra
transmiterii informaţiei? Cultura tradiţională, primară, e una a
transmiterii subiective a informaţiei, ceea ce micşorează enorm
cercul celor care au acces, iniţiaţii. Cultura modernă, bazată pe
o comunicare scrisă, scoate individul din acest flux oferindu-i
autonomie în alegerea surselor de cunoaştere. Cunoaşterea
modernă înregistrată pe un suport oarecare se obiectivează,
într-un sens pe care şi epistemologi ai secolului trecut,
precum Karl Popper, îl observă.
Ierarhie, caracter voluntar, ritual,
autonomie cu tentă anarhistă – acestea sînt celelalte
caracteristici ale societăţii secrete. Ea, faţă de societatea
deschisă, instinctiv apărută, e o uniune de scop care are
conştiinţa că este o societate. Obiectivul segregaţionist al
societăţii secrete e mai puţin vizibil atunci cînd privim
regula după care se produce: cine nu e explicit inclus e exclus.
Societăţile secrete cer adeziunea exclusivă a membrilor săi şi
exercită un control al unei puteri difuze, nevăzute – gradele
inferioare nu cunosc gradele superioare. În acelaşi timp, ele
promovează o egalitate „frăţească“ şi cer o
dezindividualizare care merge pînă la negare (cum era în
cazul conspiraţiei irlandeze Clan na gael din anii 1870 în
SUA, în care membrii erau denumiţi prin numere).
(Non)Prezenţa societăţilor secrete e
un indice bun în stabilirea gradului de libertate dintr-o
societate deschisă. Dacă autonomia individuală în faţa
puterilor publice e suficientă, ea nu va fi transformată într-o
autonomie de grup. Secretul rămîne o formă sociologică de
bază în regularizarea fluxului informaţional. Şi cum
informaţia e esenţa relaţiilor sociale, atunci gradul de
cunoaştere sau de ignoranţă/tăinuire va fi decisiv. În
această perspectivă, a sociologiei informaţiei, studiul lui Georg
Simmel e de maximă actualitate într-o epocă în care
încrederea, motor al corpului politic şi al pieţei economice,
se bazează pe accesul la informaţia relevantă. Apariţia acestui
eseu într-o ediţie autonomă, cu o traducere clară şi
practică, merită luată în seamă nu numai de sociologi, ci
şi de cei care vor să înţeleagă mai bine aşezarea modernă
a lumii noastre.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters