Nr. 611 din 10.02.2012

Memoria locurilor
Biblioteca observator cultural
Editorial
Actualitate
In memoriam
Opinii
Document
Informaţii
Politic
Literatură
Eseu
Memorialistică
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   Iulie   |   Numarul 430   |   Cununia morţilor

Cununia morţilor

Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text

Traducere de Eugenia Anca ROTESCU

 

Personaje:

Christine, 18 ani, în ultima clasă de liceu

Marie-Cécile, prietena ei, 18 ani, în clasa paralelă

Jean-Louis, fratele ei, 20 de ani, la matematici speciale

Olivier, 23 de ani, termină etnologia la Paris

Philippe, 17 ani, coleg de clasă cu Christine

 

Spaţiu:

Un oraş mare de provincie, Nisa probabil.

Un apartament modern într-un cartier frumos. Living mare care se deschide spre un coridor şi uşa de la intrare; comunică, de asemenea, cu mai multe camere; ferestre largi.

Toate scenele au loc în acest salon complet gol, nemobilat, cu excepţia ultimei, care se derulează în parcarea din subsolul blocului.

Apartamentul este un personaj esenţial în piesă.

 

Notă:

Piesa este dedicată memoriei lui Monique Minjard

 

I.

Miez de iunie, după-amiaza.

În salonul golit de orice fel de mobilier, doi tineri în tricouri.

 

Olivier: Uluitor cît te-ai schimbat. În mai puţin de un an...

Christine: Dezamăgit de rezultat?

Olivier: Dimpotrivă.

Christine: Nu vrei să-ţi pui blugii?

Olivier: Aştepţi pe cineva?

Christine: Îmi placi mai mult în pantaloni.

Olivier: Odinioară, rămîneam lungiţi mai mult timp.

Christine: Nu mai vorbi ca şi cum am fi un cuplu vechi.

Olivier (care s-a executat): E mai bine acum?

Christine: Mi se pare că bărbaţii au picioare ridicole. Goliciunea picioarelor lor. Nu-i chip să găseşti un tip cu picioare bine făcute.

Olivier: Ţi-am scris de mai multe ori în iarna asta. Dar tu...

Christine: Bacul... grijile familiale.

Olivier: Nu mai eşti aceeaşi. Sînt sigur că plecarea mea n-o să te afecteze deloc.

Christine: Pleci? Nu mi-ai spus.

Olivier: Imediat ce-mi dau lucrarea, plec pe teren. Un prof de etno de la Sorbona mă ia cu el. Cinci săptămîni în Asia. Un noroc... La Paris nu întîlneşti decît tipi interesanţi.

Christine: Şi Jean-Louis merge la Paris cînd începe şcoala.

Olivier: Dacă intră.

Christine: Şi pe mine mă bate gîndul să merg. Să mă înscriu la universitate.

Olivier: Parisul e mare. O să ne vedem?

Christine: Fără îndoială.

Olivier: Deci, dacă Jean-Louis termină şcoala cu bine, se încheie procesul de dezintegrare a familiei?

Christine: Cine ţi-a spus asta?

Olivier: Fratele tău... Chiar divorţează părinţii tăi?

Christine: Ce te interesează pe tine părinţii mei? Nu-i cunoşti.

Olivier (care priveşte în camera de alături): Ce mi se pare emoţionant e patul ăsta într-un apartament gol, părăsit.

Christine: Nu-i părăsit. N-au locuit niciodată aici.

Olivier: Patul ca un altar într-o biserică abandonată...

 

Christine intră în camera de alături.

 

Olivier: O închizi...? Îmi dai să înţeleg că trebuie să plec?

Christine (din off): Fac puţină ordine. Trebuie să treacă un prieten. Philippe... Am fost în aceeaşi clasă, dar n-am schimbat nici un cuvînt tot anul. După aceea, în timpul testelor, m-a întrebat dacă aş vrea să lucrez cu el.

Olivier: Cel mai tare la lecţii?

Christine: Da.

Olivier: Şi face bine dragoste?

Christine: O să-l întrebi tu... Tot nu mi-ai spus unde mergi să-ţi faci stagiul.

Olivier: O să-ţi trimit adresa.

Christine: Poate o să-mi folosească, cine ştie?

Olivier: Îţi mai aminteşti cînd eram suplinitor şi tu ridicai degetul roşind să-mi ceri voie să mergi la pipi?

Christine: Nu crezi că fabulezi un pic?

Olivier: Găseai pretexte să vii să te freci de catedră. Pînă în ziua în care te-am chemat la mine în cameră.

Christine: Da, o convocare. Am venit. Spre marea mea uimire. Şi e ultimul lucru pe care am să-l regret.

Olivier: Şi eu eram intimidat... Mama ta a luat mobilele?

Christine: N-au fost niciodată mobile aici. Pentru părinţii mei, apartamentul ăsta nu există. Va începe să existe abia după ce-l vor fi vîndut şi nişte străini îl vor locui.Tata nici măcar nu s-a deplasat să-l cumpere. Totul s-a aranjat de la distanţă... Sper că cei care vor locui aici, după noi, or să ducă o viaţă obişnuită. Cu flori în vaze şi, sub vaze, şervete...

Olivier: Şi mobile lăcuite în care să bage tot ce au?

Christine: Sper să-l zugrăvească din nou. Sau să pună tapet. Seara, toată familia se va apleca pe fereastră şi va contempla marea, aşa, dintr-o singură privire.

Olivier: Bine îi mai zici... despre alţii!... Încearcă să nu te gîndeşti prea mult la divorţul părinţilor tăi. Să ştii, Christine, că eu te iubesc din ce în ce mai mult.

Christine: Şi eu te iubesc mult, Olivier.

Olivier: O să ne revedem înainte de plecarea mea?

Christine: Tu ai lucrarea, eu bacul... Poate.

Olivier: Ai timp destul pentru...

Christine: Philippe?... Nu-i acelaşi lucru. El învaţă cu mine.

Olivier: Pot să te sun?

Christine: Bineînţeles.

Olivier: Aici?

Christine: În principiu... Ar trebui să pleci, Olivier. Îţi dai seama că nici măcar nu avem o masă unde să-nvăţăm?

Olivier: E patul.

Christine: Eşti un prost. Lasă-mă. Şi nu-ţi uita cartea!

Olivier: Asta?... Ţi-o împrumut. O să te mai scoată din teste. O lucrare fundamentală despre dragoste şi moarte la civilizaţiile străvechi.

Christine: Nu prea citesc acum.

Olivier: Proful care-mi conduce lucrarea de specialitate, prieten cu cel care mă duce în Asia, mi-a spus că, într-un an sau doi de aici înainte, aş putea să sper la un loc în laborator.

Christine: Ai să-mi scrii din ţara ta asiatică?

Olivier: De ce te ţii aşa departe de mine cînd sînt aici, cu tine?

Christine: Din Argentina, tata îi trimitea săptămînal o scrisoare mamei. Acum sînt din nou în acelaşi oraş şi nu fac decît să fugă unul de altul.

Olivier: Ţi se pare că sînt prea bătrîn?

 

Cei doi tineri s-au apropiat de uşa de la intrare. Se sărută, apoi băiatul iese, lăsînd-o singură pe fată.

II.

Miez de iunie, în jurul prînzului.

 

Marie-Cécile: Să ai un apartament ca ăsta şi să divorţezi! Nu-i înţeleg pe părinţii tăi. Ar trebui să vă lase măcar să profitaţi. Am face nişte chefuri, aici!... Vecinii, cum sînt?... Bagă de seamă că asta se mai poate încă aranja.

Christine: Cu vecinii?

Marie-Cécile: Între părinţii tăi.

Christine: Nu cred.

Marie-Cécile: Ai încercat să-i înţelegi?

Christine: La început. Puneam întrebări. Dar mi-am dat seama că ceea ce făceam era tot atît de absurd ca şi o încercare de a consemna toate faptele şi toate vorbele umanităţii de la apariţia primului om. Ei, ei n-au făcut mare lucru, bineînţeles, dar şi-au spus totul. Lucrurile cele mai cumplite. Sau cel puţin erau convinşi, fiecare în parte, că l-au auzit pe celălalt zicîndu-le. Cînd încă se mai vedeau, nu făceau altceva decît să-şi amintească unul celuilalt chestii ofensatoare. Erau chiar istorii vechi de cincisprezece ani care ieşeau la suprafaţă, istorii de dinainte să ne naştem noi...

Marie-Cécile: Tatăl tău a plecat să lucreze în străinătate din cauză că ceva nu mergea între ei?

Christine: Vreme de un an şi jumătate ştiu că şi-au scris regulat, o dată pe săptămînă. Aveam impresia că mama, atunci cînd primea o scrisoare, era foarte mulţumită. Se închidea în camera ei să o citească. La cîteva zile după ce s-a întors tata, a ars tot teancul. Am găsit resturile în şemineu... Vrei o bere, o cola? N-o să fie rece, frigiderul nu-i pus în priză.

Marie-Cécile: Apartamentul ăsta trebuie să fi costat mult.

Christine: Tata cîştiga bine în Argentina.

Marie-Cécile: Peru!

Christine: O parte din bani i-a dat să cumpere apartamentul. Cu toate astea, el n-a pus niciodată piciorul aici.

Marie-Cécile: Tatăl tău... N-a locuit niciodată!... Dar mama ta?

Christine: Cu Jean-Louis, vreo cincisprezece zile. Atunci, în timpul călătoriei lui de studii lingvistice în Germania. După aceea, s-a îmbolnăvit bunica. Atunci, mama s-a dus să stea lîngă ea. Tata s-a întors în ţară, bunica a murit, dar mama locuieşte tot acolo, în apartamentul unde s-a născut. Tata, cînd vine la Nisa, preferă să stea la hotel. Acum, lucrează prin estul ţării. Dar vorbeşte şi despre altă plecare în străinătate. N-au adus pe nimeni aici pentru că vor să lichideze... Nu înţeleg cum de Jean-Louis nu ţi-a spus nimic.

Marie-Cécile: Nu ne mai vedem atît de des.

Christine: Pregătirile, concursul... munceşte mult.

Marie-Cécile: Iarăşi muncă... Voi chiar sînteţi frate şi soră... Iubiţi amîndoi aceleaşi cuvinte.

Christine (care s-a dus în bucătărie): Bere sau cola?

Marie-Cécile (inspectînd camera de zi): Amîndouă!... E banal ce povesteşti tu, totuşi, pe mine una, mă pasionează chestia asta. Ar trebui să-mi vorbeşti despre părinţii tăi. Acasă la mine am impresia că nu se întîmplă nimic. Ce zici de ideea mea? Să facem un chef mare aici? După rezultate?... (Christine revine cu băuturile şi cele două prietene beau din aceeaşi cutie în tăcere.) Olivier s-a întors?

Christine: Pleacă înapoi în curînd. În China, cred.

Marie-Cécile: Am auzit vorbindu-se că voia să se sinucidă.

Christine: De ce?

Marie-Cécile: Sau pentru cine?

Christine: Vorbeşti aiurea.

Marie-Cécile: Credeam că era treabă serioasă între voi. Anul trecut eram puţin geloasă. Pe lîngă voi doi, mă simţeam ca o puştoaică. Aveam impresia că n-am trecere decît la băieţandri. Pe cînd tu...

Christine: La ce-ai adus vorba despre Olivier?

Marie-Cécile: Despre el... Despre tine...

Christine: Sau despre tine? Dacă îţi place Olivier, e cazul să te grăbeşti. Nu mai stă mult la Nisa.

Marie-Cécile: E prea mare pentru mine. Şi pe urmă, mă vezi tu pe mine luîndu-i iubitul unei prietene?

Christine: Fiecare e liber.

Marie-Cécile: Mă zăpăceşti, Christine. Cu tine nu mai ajunge omul să spună ce gîndeşte. Aveam ceva să-ţi spun... Acum nu mai îndrăznesc.

Christine: Te ascult, Marie-Cé. După aceea, mergem să facem baie?

Marie-Cécile: Pe plaja mare?

Christine: Da, ăsta-i momentul cel mai bun. Toţi sînt la masă. Doar cît să ne băgăm o dată cu capul în apă şi ne întoarcem să învăţăm. Spune-mi...

Marie-Cécile (după o ezitare): Te-ar deranja dacă mă despart de Jean-Louis? De altfel, nici nu cred că ţine la mine.

Christine: Ce mă deranjează e că-mi vorbeşti despre asta.

Marie-Cécile: Dar e fratele tău!

Christine: Tocmai.

Marie-Cécile: Vezi? Tu interzici totul. Nimeni nu are dreptul să vorbească. Tu ştii ce vrei şi nu admiţi ca alţii să fie nehotărîţi.

Christine: Eu ştiu numai ceea ce nu vreau.

Marie-Cécile: Ceea ce interzici?

Christine: Dacă preferi... Sînt lucruri care trebuie evitate atunci cînd nu vrei să atragi catastrofe... Vezi tu, apartamentul ăsta... La început mă distra să vin aici, cu Jean-Louis, cu amicii şi să facem pe proprietarii. Acum, mă întreb dacă fac bine că rămîn aici. Mă simt vinovată. Am impresia că ocup un loc care nu e al meu. Seara, îmi zic: „Tu, tu eşti instalată aici. Dar părinţii tăi? Ei unde sînt? Nu eşti şi tu responsabilă de despărţirea lor?“... Înţelegi de ce nu-mi arde să fac chef aici?

Marie-Cécile: Dacă ne-am duce să facem baia aia?

Christine: Am un costum să-ţi împrumut. Hai să vezi!

III.

Miez de iunie, seara.

Băiatul şi fata, îmbrăcaţi în costume, stau aşezaţi unul în faţa celuilalt. Fumează.

Jean-Louis: Ai învăţat să faci rotocoale?

Christine: La bac, am făcut un concurs în ultima seară.

Jean-Louis: Şi? Ai luat cea mai mare notă?

Christine: I-auzi! Ai spus-o cu intonaţia tatei... Cînd ne trata cu ironia lui binevoitoare.

Jean-Louis: A fost cîndva.

Christine: Odinioară... sau „jadis“, în franţuzeşte... „Jadis”, îmi place cuvîntul ăsta. Cu el, trecutul prinde culoarea unei pietre preţioase. Jadul. Silicat de calciu şi de aluminiu. Verde, un verde care păleşte, ca amintirile. Cele mai frumoase pietre de jad vin din China.

Jean-Louis: Ar trebui să-l rogi pe Olivier să te ducă.

Christine: Trecutul, ce ciudat, avem şi noi unul. Un trecut de uitări... O săptămînă de cînd nu l-am văzut pe tata şi mă întreb cum e el, dacă există cu adevărat. Aluniţa din frunte, nu mai ştiu pe ce parte... Ce păstrăm din anii petrecuţi toţi patru?... Nu mai avem decît prezentul, Jean-Louis, şi prezentul nu e destul...

Jean-Louis: Tu spui asta? Credeam că eşti singura care ştie să trăiască în prezent.

Christine: Fără să ştie, tata a şters totul, toţi anii aceia lungi de viaţă împreună. Şi asta în secunda în care mi-a spus „Christine, s-ar spune că devii femeie“. Îmi răsună în urechi cuvintele astea. Cu o frază m-a transformat în orfană. Şi tot fraza asta – deşi eram numai noi doi atunci – e de vină şi pentru neînţelegerile lui cu mama. Sînt sigură. Din cauza acestor cuvinte pe care ea nu le-a auzit şi pe care el nu-şi mai aminteşte să le fi pronunţat, din cauza acestor cîteva cuvinte, doi ani mai tîrziu, s-au despărţit... Fraza asta mi-a spus-o chiar înainte să plece în Argentina.

Jean-Louis: Crezi că, din ziua în care tata a început să te vadă ca pe o femeie fragedă, nu l-a mai interesat mama?

Christine: Tata şi mama nu văd în noi decît o replică a lor înşişi, cînd erau tineri. La patruzeci de ani, prin noi, trec iarăşi prin stadiul în care ar fi putut să se îndrăgostească. O iubire pe care nimic nu o distruge, nu se macină, nu îmbătrîneşte, iubirea a două statui într-un parc, a două trupuri moarte întinse în acelaşi mormînt...

Jean-Louis: Brrr... În rotocoalele de fum vezi toate astea?

Christine: Fără să-mi dau seama, am fost imaginea întinerită a mamei. Ceea ce tata preferă să privească de acum încolo. Iar tu, pentru mama, o reminiscenţă a tatei. Sau viceversa. O clipă s-au confundat cu noi şi au înţeles că pentru ei se sfîrşise totul, că au  pierdut. După douăzeci de ani de la prima lor întîlnire, doi amanţi se regăsesc; n-au îmbătrînit nici măcar cu o zi, dar timpul, care nu le-a albit părul, care n-a adăugat nici un rid pe chipurile lor, le-a jucat o festă urîtă; cei doi amanţi au rămas aceiaşi, dar au devenit frate şi soră.

Jean-Louis: Nu noi îi despărţim, ei se folosesc de noi ca de nişte scuturi. Puţin le pasă de noi. Pentru ei, esenţialul e să aibă o tinereţe la dispoziţie, asul din mînecă, adolescenţa de serviciu cu care merg la cinema sau intră într-un restaurant şic.

Christine: Primul telefon al tatei a fost ca să mă invite la cină, într-un restaurant cu orchestră. I-am răspuns că preferam să nu mă duc, că n-aveam încă rezultatele. Şi că rămîneam aici să învăţ pentru oral, dacă ar fi fost cazul. L-am simţit, la celălalt capăt al firului, era furios. Nu m-a mai sunat.

Jean-Louis: Îţi derutezi iubiţii. Şi pe Olivier l-ai pus pe fugă? Totuşi, nu poţi să spui că n-are răbdare cu tine.

Christine: Eu nu mă amestec în poveştile cu iubitele tale.

Jean-Louis: Mi-ar plăcea. M-ar interesa să ştiu de ce mă evită Marie-Cécile. Aşteaptă şi ea „rezultatele muncii“? Cum ar trebui să fiu eu acum, că doar toată cariera mi se joacă pe la concursuri de dosare!... O iubesc mult pe Marie-Cécile, chiar dacă prenumele ei mi se pare cam fad. Dacă s-a săturat de mine, va trebui să-ţi schimbi prietena.

Christine: Ok, dacă-l concediezi pe Olivier!

 

Rîd.

 

Jean-Louis: Ştii... mă gîndesc la povestea ta... statui, cadavre care se iubesc... Îmi imaginez că trebuie să existe o categorie anume de maniaci – chiar în jur de patruzeci de ani... Un tip care răpeşte adolescenţi de ambele sexe – cu acordul lor, dacă se poate – şi care-i transformă în statui sau în mumii, să scoată cupluri perfecte de îndrăgostiţi. Garantat: nu se uzează, nu se oxidează...

Christine: Idealul meu!

Jean-Louis: Ticălosul ăsta estet ar avea o ascunzătoare, un muzeu, pe care poliţia n-ar izbuti să-l descopere... N-ai vrea să păstrăm apartamentul ăsta amîndoi? Am trăi ieşind cît mai puţin cu putinţă. Îţi aminteşti ştirea aia dată ca fapt divers cu foştii colaboraţionişti din război, care au trăit treizeci de ani într-un circuit închis? Treizeci de ani! Un frate şi o soră. Femeia nu ieşea afară decît o dată pe lună, să aducă alimente pentru frate-său, pe care toţi vecinii îl credeau mort şi îngropat. De altminteri, el chiar a sfîrşit prin a muri, dar sora lui nu l-a mişcat din loc. L-a lăsat aşa, întins pe pat.

Christine: În mijlocul bomboanelor pe care le strînseseră.

Jean-Louis: Nu e nevoie de mare lucru într-un mormînt. Morţilor nu le e foame: sînt nişte tipi economi. N-ai vrea să facem un efort? Să aranjăm puţin apartamentul?

Christine: Cu nişte postere, nu?

Jean-Louis: Şi o invazie de plante verzi?

Christine: O adevărată pădure virgină!

Jean-Louis: Serios, ar trebui să-i convingem pe tata şi pe mama să nu vîndă imediat. Să mai aştepte puţin... De altminteri, cred că dacă unul dintre noi n-ar fi de acord... (Jean-Louis dispare în camera de alături.) Unde ascunzi sticla de whisky?

Christine: În ce-l priveşte pe tata, ar trebui să meargă... Am aflat de la paznic că venea pe aici, din cînd în cînd.

Jean-Louis: Cînd nu eram noi? Cu necunoscute frumoase?... Unde e sticla?

Christine: Era goală, am aruncat-o... Nu, singur. Uneori nu stătea decît un sfert de oră.

Jean-Louis: Mă întreb ce putea să-i treacă prin minte.

Christine: Alteori, cîte o după-amiază întreagă. Dar nu urcă niciodată cînd ştie că sîntem noi aici.

Jean-Louis: Ar fi cam stînjenitor să apară pe nepusă masă. Ce-ar putea face aici? Nimic nu-i mai aparţine, mai puţin jumătate din pereţi. Ai auzit? A sunat.

Christine: Deschizi tu?

Jean-Louis: Bineînţeles că deschid. Mai ales dacă e

Marie-Cécile!

Christine: Dar dacă e Olivier, venit să-şi ia rămas-bun cu o cască de colonialist în mînă?

Jean-Louis: Ai spus Olivier? Atunci, deschide tu.

Christine (deschizînd uşa): Philippe? Ce mai faci?

Philippe: Eşti cu cineva?

Christine: Cu fratele meu.

Jean-Louis: Mă duc să caut o sticlă de whisky. Juniorii au băut tot.

Philippe: Pot să trec în altă zi.

Christine: Ba nu. Intră.

Jean-Louis: Apreciez vizita ta. Christine stă foarte prost cu moralul. Numai tu mai poţi s-o mai înviorezi.

 

Jean-Louis iese.

 

Philippe: Fratele tău nu mă place.

Christine: Nu-i aşa.

Philippe: Zilele trecute şi-a bătut joc de mine pe faţă, pentru că eram bolnav.

Christine: Nu. Pur şi simplu i se pare că-ţi porţi boala ca pe o decoraţie.

Philippe: Nu mai scot o vorbă, niciodată!

Christine: Ştii, şi el a fost foarte bolnav cînd era mic. Mama a crezut de mai multe ori c-o să moară. O eczemă cu o sumedenie de complicaţii. Eram foarte mică, dar îmi amintesc. Se scărpina pînă la sînge. Noaptea auzeam fîşîiala aia din camera lui. Nu înceta niciodată. Nu mai reuşeam să adorm la loc. Ai fi zis că voia să radă tot, să-şi ia toată pielea de pe el, să ajungă la carne vie... Cînd ajungi la oboseala extremă, fie nu mai rămîne nimic, neantul, fie descoperi o viaţă în întregime nouă... Probabil că asta te ajută boala să descoperi. Şi, în plus, să-i vezi pe ceilalţi epuizaţi... Uite, a trecut bacul, nu mai am nici un motiv să te văd, totuşi...

Philippe: Nici eu nu mai am vreun motiv să vin.

Christine: Nu reuşesc să-mi explic bucuria că eşti aici... O să-ţi înapoiez cartea pe care mi-ai lăsat-o.

Philippe: Care carte? Nu ţi-am împrumutat nici o carte... Nici n-am uitat vreuna.

Christine: Cartea despre civilizaţiile străvechi, despre dragoste şi... şi despre moarte.

Philippe: Nu e a mea.

Christine: Autorul povesteşte că, în China antică, băiatul şi fata care mureau fără să cunoască dragostea trupească erau îngropaţi în acelaşi mormînt, unul lîngă altul... Nu înţeleg de ce negi că mi-ai lăsat cartea asta.

Philippe: Dar, te asigur...

Christine: Cînd o s-o vezi... Mă duc să o caut.

 

Fata intră în camera de alături.

IV.

Apartamentul, în puterea nopţii, luminat de o rază de lună. Interfonul... După mai multe apeluri, fata, care în mod evident dormea, vine să răspundă.

Christine: ...Cine e?

Voce de bărbat (în interfon): Tu eşti?... Tu eşti, draga mea?

Christine: Tată? Ce faci acolo jos?

Voce de bărbat: Eu sînt, iubirea mea. Te-am trezit, ticăloasă mică.

Christine: Olivier?

Voce de bărbat: Olivier, dacă vrei tu... Eşti goală?... Eu, eu îmi strîng mădularul prin pantaloni. E pe cale să se scoale pentru tine.

Christine: Eşti nebun!

Voce de bărbat: Da, sînt nebun... după tine. O să-mi arăţi, o să-ţi arăţi curişorul?

Christine: Pleacă! Nu-ţi mai răspund.

Voce de bărbat: Spune-mi cum te cheamă. Inventează un nume, cum fac curvele. Aprinde lumina şi pune-ţi curul în fereastră. Trebuie să văd, dragă, ca să mi se scoale.

Christine: Nenorocitule! Obsedatule! Cară-te sau chem poliţia.

 

Linişte. Fata a închis o clipă interfonul.

 

Christine: Mai eşti acolo? Du-te şi te culcă! Nu te vreau... Ai plecat?

Voce de bărbat: Aprinde lumina, te implor. Sau vorbeşte-mi. Nu reuşesc să ejaculez. Cheamă poliţia, dacă vrei, dar spune ceva, orice... Poţi să te freci şi tu.

Christine (strigînd): Jean-Louis! Jean-Louis! Dormi? Eşti aici? E un tip jos! Jean-Louis! (Plînge.) Jean-Louis! Tată! Olivier! Jean-Louis! Tată! Cineva, oricine. Opreşte-te, Christine! Nu mai plînge... Plîngi, dar nu mai ţipa, nu mai ţipa. N-ai de ce să te temi. Eşti la adăpost. Uită-l pe nenorocitul ăla. Jean-Louis! Ai ieşit? Întoarce-te repede! Aş fi în stare să mă arunc pe fereastră. În stare să-i deschid tipului. Ajunge să apăs pe butonul ăsta. El va urca. De ce am fost lăsată singură de tot în apartamentul ăsta? Tată, de ce ţi-ai lăsat fata singură de tot? (Plîngînd în interfon) Pleacă! Pleacă! (Nici un răspuns) Plecaţi! Să nu vă mai întoarceţi niciodată, de vreme ce m-aţi abandonat toţi... Dormeai. Nici măcar nu visai. Nu mai existai nici măcar pentru tine însăţi. N-aveai teamă, n-aveai dorinţe. Întinsă, lipsită de conştiinţă. A cui e vocea care te-a scuturat din pat? Apelul ăsta? Un bărbat care nu există pentru tine, pe care nu-l vei vedea niciodată, care nu te va recunoaşte, chiar dacă treci la un milimetru de el, o voce murdară, obscenă, respingătoare, o voce care te cutremură. Taci. Calmează-te. Culcă-te la loc şi încearcă să adormi din nou. Nu! Stai puţin. Sună-l pe Olivier şi, dacă vrea, du-te să dormi la el. O să-l laşi să te ţină în braţe. Cît îl iubeai. Olivier! Cum îţi plăcea să te ghemuieşti la pieptul lui. Nu voi reveni niciodată în acest apartament... Ce vrei cu adevărat? Nu ţi-e bine că eşti singură? N-ai vrut tu asta, să fii singură noaptea, în apartamentul gol? Cu fantomele? Aproape de absenţa tatălui tău?... Ce aştepţi? De ce-am creat un gol în jurul meu? Ca să profit de ce?

Oh, tată, dacă ai fi fost alături de mine! Ca atunci cînd eram mică. Împreună cu mama. În camera de alături. Uşa întredeschisă... Tremur. Mi-e frică... Da, cîtă vreme o să mai aud vocea tipului în urechi, n-o să pot adormi. Şi dacă profita de cineva ca să urce?... Trebuie să plec de aici.

 

Fata merge la telefon, caută numerele pe întuneric şi izbuteşte să formeze. Sună îndelung la celălalt capăt al firului. Christine plînge încet. E pe punctul de a închide.

 

Christine: Tu eşti, Marie-Cé?

Christine: I-am trezit pe ai tăi.

Două noaptea, cred.

Nu, nu sînt nebună.

Nu e asta... Nu, nu sînt bolnavă. Întorcîndu-mă, m-a agăţat un tip... da, un maniac. Pînă la urmă, m-am dus la cinematograf... Nu, nu cu Olivier, singură... Tipul s-a aruncat pe mine, la vreo sută de metri de aici... Strada Gorbelle... Nu, nu, îţi telefonez din apartament. Sînt numai eu aici. Tipul a încercat să mă violeze. M-am zbătut şi am reuşit să fug. Nu mi-a făcut nimic... de ce vrei să-l chem pe Olivier?... Un noroc, nu a fugit după mine. Mă întorceam acasă, pur şi simplu.

Te asigur. N-are rost să vii... Un taxi? La ora asta, n-ai să găseşti nici unul. De altminteri, sînt perfect calmă. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva. Cere scuze părinţilor tăi din partea mea. Ah!

Bine, de acord. Atunci, pe mîine... Şi eu te sărut. Scuză-mă, încă o dată... Nu, nici un pericol.

 

Închide telefonul.

V.

24 iunie, Sînzienele, seara tîrziu

 

Jean-Louis: Christine nu se gîndeşte decît la ea.

Marie-Cécile: Vrei proba contrarie? Mi-a promis deja că mă ajută să recuperez. Nu se întîmplă în fiecare zi din partea cuiva care tocmai şi-a luat bacul.

Jean-Louis: Nu trebuie să invităm prieteni aici.

Olivier: Relaxează-te, Jean-Louis. Tot ce-ţi doreai era să termini a X-a fără corijenţe. Nu mai eşti aşa departe.

Jean-Louis: Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, dar rămîne Marele Oral.

Olivier: I-auzi-l. „Rămîne Marele Oral...“ Cu maximum de puncte în spinare. Ţi-ai pierdut complet umorul, Jean-Louis!

Marie-Cécile: Aveţi dreptate, Olivier, să-i faceţi morală.

Jean-Louis: Voi încă vă mai vorbiţi la a doua plural?... Există indivizi care poartă haină şi cravată în plină vară. A doua plural, asta da, politeţe!

Marie-Cécile: Tu şi politeţea!

Jean-Louis: Vi se pare că sînteţi nostimi?

Olivier: Ce vrei să insinuezi?

Marie-Cécile: În loc să debităm tîmpenii, mai bine ne-am apuca de pregătiri. Ceilalţi trebuie să apară.

Jean-Louis: Mi s-a pus pata să vă las să vă descurcaţi.

Olivier: Dacă Jean-Louis nu vrea petrecere în cinstea surorii sale, n-are rost să-l forţăm. Putem să plecăm.

Jean-Louis: Hai să vorbim despre petrecere. Azi e 24 iunie, Sfîntul Ion şi Sînzienele. Aveţi idee ce reprezintă asta, Sînzienele?

Marie-Cécile: Cheia în uşă... Christine.

Christine (intrînd cu pachete în mîini): Lasă deschis. Vine cineva în urmă cu braţele încărcate... Nu păreţi prea osteniţi, voi, toţi trei. Întotdeauna trudesc numai unii. Duc toate astea în bucătărie.

Jean-Louis (spre Christine): Eşti complet nebună.

Christine: Amabil ca întotdeauna.

Jean-Louis: Te-ai gîndit cumva la părinţii noştri?

Christine: Mă plictiseşti, Jean-Louis. Mă gîndesc prea mult. Tu mi-ai spus asta.

Jean-Louis: Imaginează-ţi că tata are de gînd să doarmă aici.

Christine: În noaptea asta?...

Jean-Louis (prea puţin convins): Are dreptul. Şi pe urmă, poate că tata şi mama nu vor să le transformăm apartamentul în ţocăitoare.

 

Christine a dispărut în bucătărie, în vreme ce Philippe a apărut în cadrul uşii, foarte încărcat de pachete.

 

Philippe: Bună seara... Îmi puteţi spune unde trebuie să pun astea?

Jean-Louis: Doctorul tău ţi-a dat voie să ieşi?

Philippe: Apartamentul ăsta e foarte frumos, foarte mare...

Jean-Louis: Mai ales, foarte gol... Continui să te vezi cu soră-mea şi în vacanţă?

Marie-Cécile: A fost cu ea la cumpărături. Noaptea trecută, Christine era singură pe stradă şi un tip a încercat să o violeze.

Jean-Louis: Baliverne.

Marie-Cécile: Mi-a telefonat ea.

Jean-Louis: Philippe, gardă de corp pentru soră-mea? Greu de imaginat.

Olivier: Poate că e curajos. (Către Philippe) Mă bucur să te cunosc, Philippe. Ţi-a spus Christine că eu am fost instructorul ei anul trecut?

Philippe: Trebuie să vă fi avut şi eu... Se pare că veţi pleca foarte curînd în China, trebuie să fie pasionant...

Jean-Louis: Eu credeam că în Nepal.

Christine (ieşind din bucătărie, lui Philippe): Ah! Eşti aici! Nu te-ai pierdut?

Philippe: Liftul era blocat la un etaj. A trebuit să urc jumătate din drum pe scări.

Christine: Sărmanul Philippe!

Jean-Louis: Sărmanul Philippe! Sărmanul Philippe! O să moară!

Marie-Cécile (către Jean-Louis): Opreşte-te! Devii insuportabil!

Olivier (idem): Să fie din vina Sînzienelor?

Christine (către Philippe): Dă-mi ce-ai în braţe, le duc în bucătărie. Măsline, orez, chipsuri... Perfect!

Marie-Cécile: Christine face totul. Să ne fie ruşine! Şi tu, Philippe, nu eşti prea obosit? Nu-i de ici, de colo jumătate din etaje pe scări!

Philippe: Nu mi-am pierdut suflul.

Marie-Cécile: E drept că ai o mină mai bună. Bacul, fără îndoială... Voi toţi sînteţi mari intelectuali. Mă întreb ce caut eu aici.

Philippe: Mi-a făcut mare plăcere – chiar dacă pentru mine era o surpriză –, mare plăcere să accept invitaţia Christinei. Dar mă întreb dacă venirea mea nu a declanşat ceva... N-aş vrea ca prezenţa mea...

Jean-Louis (strigînd aproape): Vreţi petrecere, nu-i aşa? Petrecere de Sînziene? Ce înseamnă petrecerea asta pentru voi? Micul boom pentru adolescenţi? Reuniunea de familie la care tata pune mîna pe coapsele cumnatei, în vreme ce mama îşi fumează Camelul de duminică?

Marie-Cécile: Ce oroare!

Jean-Louis: Aţi băgat de seamă la ce etaj sîntem?

Olivier: La unsprezece. De ce?

Jean-Louis (pe acelaşi ton): Aţi văzut de la etajul unsprezece ce mutre au indivizii de jos?

Olivier: Dar tu le-ai văzut?

Jean-Louis: Exact!

 

Jean-Louis se caţără pe marginea ferestrei şi se apleacă în gol.

 

Marie-Cécile: N-o mai face pe acrobatul! Mă sperii.

Jean-Louis: Imaginează-ţi aparatul de filmat, un film de Hitchcock. Eu sînt obiectivul aparatului. Voi merge să văd mutrele pe care le poartă pe umeri trecătorii de pe stradă. Ce figuri vor face în noaptea de Sînziene. Am să execut pentru voi un plonjeu teribil, un zoom mortal!

Marie-Cécile: Lasă prostiile, Jean-Louis!

Jean-Louis (revenind în interiorul camerei şi arătîndu-l pe Philippe care întoarce capul): Ia uite, micuţul! Are ameţeli. Ştiţi ce se întîmpla odinioară în noaptea de Sînziene? De la căderea serii, se aprindeau focuri. În oraş, erau în toate locurile şi la toate răspîntiile. Era unul aici, jos, la intersecţia de la Buffa... Şi toată populaţia se strîngea în jurul acestor focuri. Toată lumea, copii şi bătrîni. Nimeni nu lipsea: toate vîrstele şi toate clasele sociale, femei şi bărbaţi, în cea mai mare dezordine, bolnavi şi oameni sănătoşi. Tinerii ajunşi la vîrsta să facă dragoste aprindeau focurile cele mai frumoase, cele mai înalte şi săreau pe deasupra lor... mereu mai sus, mai lung, de cît mai multe ori cu putinţă... Cine sare împreună cu mine? Philippe?... Olivier?... Olivier?...

Marie-Cécile: Încetează, Jean-Louis! Îmi vine să urlu.

Olivier: Lasă-l să-şi facă numărul.

Jean-Louis: Era între ei o concurenţă îngrozitoare. Fetele cîntau ca să-i încurajeze. Nu... ca să scurteze aşteptarea, căci aşteptau nerăbdătoare clipa cînd eroul lor le cădea în braţe, momentul cînd se arunca asupra lor, cînd le tăvălea în vreun tufiş sau dispăreau în spatele unei porţi. Cîntă, Marie-Cécile, du-te să o cauţi pe Christine să cînte cu tine... Vreţi să dăm petrecerea?... Aprindeţi focul în apartament! Dezmembraţi patul şi daţi-i foc!

Marie-Cécile (abătută): Te implor, încetează imediat...

Olivier: Să facem ca Philippe, să-i întoarcem spatele. O să-i treacă dacă rămîne fără spectatori.

Jean-Louis: Spectatori? Sînt cu sutele în stradă. Grăbiţi-vă să mergeţi să-i întîlniţi. Ne vedem jos, Marie-Cécile, iubirea mea?

Marie-Cécile şi Olivier: Jean-Louis!

Jean-Louis: Olivier, te avertizez să nu te-apropii!

Olivier: Ce te-a apucat? Eşti gelos sau ce-ai?

Christine (ieşind din bucătărie): Ce se întîmplă? Jean-Louis ţine un discurs?... De ce te-ai căţărat acolo? Ar fi mai bine să închidem fereastra. Cu zgomotul de afară n-o să se audă muzica.

Jean-Louis: Tocmai îi explicam lui Olivier că, dacă o vrea pe Marie-Cécile, nu trebuie decît să sară mai sus decît mine şi lui Philippe că, dacă te vrea, trebuie să-l bată pe Olivier... Uită-te la ei, jalnici!

Christine: Nu te-ai potolit?

Jean-Louis: Nimeni nu e obligat să sară, ştii... Dacă ne e teamă să depăşim un obstacol, putem pleca în China, ca Olivier, sau în Argentina, ca tata.

Christine: Vrei să nu-l amesteci pe tata în poveştile astea?

Jean-Louis: Pietonii traversează printre norişorii gazelor de eşapament şi şoferii aşteaptă lumina verde, să demareze... Nimeni n-a auzit vorbindu-se de Sînziene. Ah! Îi zăresc... Mda, Paul şi Marc, Hélène, Sandrine şi încă o fată pe care n-o cunosc. N-arată rău!

 

Coboară de pe fereastră şi păşeşte în apartament.

VI.

25 iunie, dimineaţa tîrziu.

Soarele străluceşte puternic prin geamuri. Fata păşeşte cu grijă prin salon; băiatul, culcat pe jos într-un sac de dormit, se trezeşte.

 

Philippe: Christine?

Christine: Da.

Philippe: E tîrziu?

Christine: Nu ştiu. Marie-Cécile a plecat să ia nişte croasante.

Philippe: Şi ceilalţi?

Christine: Au plecat toţi. Ah, nu! Jean-Louis doarme alături... Şi eu care credeam că a terminat cu Marie-Cécile. Philippe: Olivier a plecat foarte devreme.

Christine: Nu-i place să danseze. Cu cît alţii se distrează mai bine, cu atît se afundă el şi mai tare într-un soi de melancolie. I se închide figura şi capătă trăsături de om bătrîn.

Philippe: E simpatic.

Christine: Evident.

Philippe: Sper că plecarea lui în timpul petrecerii nu are nici o legătură cu mine.

 

Tăcere.

 

Christine: Eşti incredibil, Philippe!... Cu discreţia ta nemaipomenită, găseşti întotdeauna modalitatea de a te pune în centrul atenţiei. Vrei să fii transparent, dar nu dă omul decît de tine. Olivier, ce-ţi pasă ţie de el? Nici măcar nu-l cunoşti. Ieri-seară l-ai întîlnit pentru prima dată.

Philippe: Nu, şi eu l-am avut preparator. Şi pe urmă, nu-ţi mai aminteşti? Tu mi-ai spus în timpul recapitulărilor că era prietenul tău. În ajunul zilei cînd s-a întors de la Paris... mi-ai vorbit mult despre el.

Christine: Ah, da?

Philippe: Mi se pare foarte simpatic.

Christine: Iarăşi!

 

Încă o tăcere.

 

Philippe: Am impresia că Marie-Cécile ţi-e cu adevărat prietenă.

Christine: O prietenă bună. Şi tu, şi tu eşti un prieten bun. O să-mi pară rău să nu te mai văd, dacă plec la Paris.

Philippe: Părinţii mei n-or să mă lase niciodată la Paris.

Christine: Din cauza bolii tale? Totuşi, sînt medici buni acolo. Dar au dreptate: nu te-ai obişnui niciodată. Eşti prea sensibil, prea fragil. De altminteri, n-ai să pleci la Paris, de vreme ce Marie-Cécile rămîne la Nisa.

Philippe: Nu văd legătura.

Christine: Tot te mai gîndeşti la Olivier, care este „atît de simpatic“?

Philippe: De ce la Marie-Cécile? De ce la Olivier?

Christine: Nu înţelegi? Totuşi, e limpede. Atunci cînd un tip vorbeşte despre alt tip cu simpatie, în general, o face pentru că vrea să-i salte prietena.

Philippe: Dar Olivier nu e prieten cu Marie-Cécile.

Christine: Nu încă. Dar, după părerea mea, e ca şi făcută.

Philippe (pierdut): Şi eu în toate astea?

Christine: Tu... tu eşti îndrăgostit de Marie-Cécile. Se vede cu ochiul liber.

Philippe: Îţi baţi joc de mine?... Nu sînt învăţat cu asemenea glume. Nu e vina mea, n-am simţul umorului.

Christine: Dar ai şarm. Întreab-o pe Marie-Cécile.

Philippe: Ţi-a spus ea ceva pe tema asta?... N-aş vrea ca ea...

Christine: N-ai decît să-i vorbeşti... O să-ţi aducă micul dejun.

Philippe: Nu vreau, nu vreau.

Christine: Nu vrea! Doar nu eşti virgin?

Philippe: Ba da.

Christine: Atunci nu trebuie să rămîi aşa. Erau ceva fete pentru treaba asta, astă-noapte. Şi tu ştii să te distrezi. Nu m-aş fi gîndit că dansezi atît de bine.

Philippe: Eşti ciudată, Christine. Marie-Cécile e prietena fratelui tău.

Christine: Dansezi bine, dar oboseşti repede. La sfîrşit, erai alb ca varul şi aveai nişte cearcăne oribile. Puteai fi luat drept Pierrot!... În comparaţie cu Olivier, ăsta-i un handicap. El nu dansează, dar nici nu se sufocă niciodată... Totuşi, sînt sigură că tu eşti  în cărţi. N-ai decît să te arunci în apă. Iat-o... Să nu-i spui că te-am pus la curent.

Marie-Cécile (intrînd): Am croasante. Am mîncat unul pe scări. Sînt de ieri!

Christine: Mă duc să fac cafea.

Marie-Cécile: Jean-Louis s-a trezit?

Christine: Încă nu, lasă-l să doarmă.

Marie-Cécile: Da, sîntem mai liniştiţi. Nu-i aşa Philippe?

 

Cele două fete schimbă o privire complice. Christine dispare în bucătărie.

 

Marie-Cécile (către Philippe, foarte jenată): Ţi-ai revenit?

Philippe: Eu...

Marie-Cécile: Ai dansat mult cu Christine, ieri-seară.

Philippe: Dansul ăsta...

Marie-Cécile: Posibil. Dar erai foarte aproape de ea.

Philippe: Voiam să-ţi spun, Marie-Cécile...

Marie-Cécile: Că eşti îndrăgostit de Christine? Nu-i nevoie. Toată lumea şi-a dat seama.

Philippe: Nu... Da.

Marie-Cécile: Da sau nu?... Mie poţi să-mi spui, sînt cea mai bună prietenă a Christinei.

Philippe: De ce mă întrebi?

Marie-Cécile: Nu-i o întrebare, e o constatare... Mi se face milă cînd te văd aşa timid. Parc-ai fi din altă epocă.

Philippe: Îmi place să trăiesc în zilele noastre...


 
 
 
Cele mai citite articole
Primul cincinal de condamnare a comunismului: legenda merge mai departe
Din nou despre şcoală: cîteva lucruri simple
Supravieţuire înainte de alegeri?
AVALON. Modelul prezidenţial
La telefon, Ion Vinea
Cele mai comentate articole
Primul cincinal de condamnare a comunismului: legenda merge mai departe
Exponatul
Din nou despre şcoală: cîteva lucruri simple
Supravieţuire înainte de alegeri?
Caragiale de ieri şi politicienii de azi
Cele mai recente comentarii
Cand "executia simbolica" a tatuclui Base?
Prea multa patima
MEMORIA-I OCHIUL TIMPULUI ( şi nu numai d-lui. Peter Dan)
da, da,
vaz ca,
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Infocarte Uniunea Artistilor Plastici Cartier
 
Elite Art Gallery vreaubilet ro Corporate Image Reteaua literara Institutul Cultural Roman Business Edu Dana Art Gallery
 
International Experimental Engraving Biennial LicArt Senso TV