OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prinsă în vîrtejul Cupei mondiale de fotbal, omenirea întreagă respiră aerul torid al meciurilor, care pecetluiesc, în ritmul calificărilor sau al înfrîngerilor, destinul sportiv al naţiunilor. Confruntat cu realitatea cotidiană, acest exces festiv transformat în cauză naţională pare să ignore cu dezinvoltură grijile noastre cotidiene, mai ales pe cele provocate de criza economică, a cărei violenţă neaşteptată a invadat de ceva vreme viaţa noastră a tuturor. Dar oare nu tocmai acesta este rolul jocului de a face ca şi cînd? Un ca şi cînd în limitele căruia nimic rău, grav, mortal nu ne-ar putea atinge? Nu aceasta este dimensiunea fictivă a jocului, dimensiune ancorată în imaginarul colectiv al unei umanităţi aflate dintotdeauna în căutarea fericirii, într-o adevărată ivresse baudelairiană, proiectînd fiinţa umană într-un paradis care ignoră ideea de moarte? Aceasta este tema eseului Eloge du mauvais geste1, publicat de filozoful francez Ollivier Pourriol, carte ce împrumută perspectiva foarte originală a gestului rău, inadmisibil, ca un refuz al regulilor stabilite, un gest „ca un fulger siderant de libertate, un gest nemaiîntîlnit care scoate la lumină faţa necunoscută a geniului său“. Gestul rău, scrie Ollivier Pourriol, este „ca un lapsus care lasă să se întrevadă un inconştient, care scoate la lumină ceea ce este ascuns. Este un moment de adevăr, pe care nu trebuie să-l judecăm, ci să încercăm să-l înţelegem în singularitatea lui“.

Cele şase feţe ale lui homo sensibilis

Filozoful francez se opreşte la şase mari întîlniri sportive, şase evenimente care au marcat memoria fotbalului prin gesturile de neînţeles a şase mari jucători, toţi cunoscuţi prin calitatea lor de artişti ai balonului rotund. Şase gesturi nebuneşti ca „şase capodopere pe dos“: lovitura cu capul, pe care Zidane i-o dă lui Materazzi, în finala Cupei mondiale din 2006, în meciul dintre Franţa şi Italia; golul marcat de Maradona, în minutul 51 al sferturilor de finală ale Cupei mondiale din 1986, între Argentina şi Anglia; dublul control cu mîna al jucătorului francez Thierry Henry, din meciul de calificări la Cupa mondială 2010, dintre Franţa şi Irlanda; lovitura de crampoane dată unui suporter de Eric Cantona în 1995, în campionatul englez, în meciul dintre Crystal Palace FC şi Manchester United; lovitura de KO dată de portarul german Schumacher jucătorului francez Patrick Battiston în semifinala Cupei mondiale din 1982; bucuria exuberantă a lui Platini, în ciuda morţilor din tribune, în finala Cupei Europei din 1985, de pe stadionul Heysel. Supuse unei radiografii amănunţite, toate aceste evenimente scot în evidenţă dihotomia dintre arta gestului perfect şi contrariul său, dintre regulă şi transgresiunea acesteia, dintre realitate şi imaginarul colectiv. Dintre erou şi rendez-vous-ul său cu gloria, o „întîlnire cu grandoarea“, pe care lumea întreagă i-o doreşte, cum spune autorul, vorbind despre Zidane, dar care este, de fapt, propria imagine a omului urcat pe culmile lumii sau coborît în adîncul infernului ei. Prin aceste ges-turi care scapă analizei procedurale, Ollivier Pourriol pune, printre altele, şi problema raportului pe care omul contemporan îl are cu paradigma lui homo sensibilis, care-şi revendică un loc binemeritat alături de modelul lui homo sapiens, prea raţional după unii, îmbogăţindu-l cu partea socio-antropologică a ludicului.

Spectacolul sportiv şi inelul lui Gyges

Ce legătură, în toate acestea, cu mitul păstorului lydian Gyges, pe care eseistul francez ni-l propune spre analiză? În Republica (II, 359b6-360b2) a lui Platon, Glaucon dă exemplul păstorului Gyges care, descoperind că inelul, găsit din întîmplare într-o prăpastie, îl face să devină invizibil de fiecare dată cînd îl întoarce pe degetul său într-o anume poziţie, profită de această invizibilitate pentru a o seduce pe regină şi a-l omorî pe rege. Glaucon încearcă, aşadar, să-i arate lui Socrate că oamenii nu practică justiţia – şi nici morala – pentru ele însele, ci de teama consecinţelor pe care le-ar putea provoca încălcarea lor. „Aşadar, scrie Platon, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încît să se ţină pe calea dreptăţii [...]2.“ Iată, aşadar, pusă în termeni cît se poate de limpezi, problema măririi şi a decăderii omului aflat în faţa propriei conştiinţe per speculum in aenigmate, cum va spune trei secole mai tîrziu apostolul din Tars. Trăind astăzi într-o lume a televizualului, evenimentul sportiv nu scapă nici el filtrului moral care-l închide în limitele regulii şi ale transgresării ei, cu deosebirea că aceasta se substituie autorităţii arbitrului, mergînd pînă la a o anula prin conservarea imaginii şi confruntarea ei cu justeţea deciziilor luate în timp real de arbitru, lipsit, în ce-l priveşte, de omniprezenţa şi omniscienţa camerei de luat vederi. „Chestiunea morală, scrie Ollivier Pourriol, se pune deci într-un mod straniu. Problema nu mai e cine ar fi cinstit dacă nimeni nu l-ar vedea, ci cine ar avea curajul de a fi necinstit, ştiind că toată lumea îl vede, în afară de arbitru?“ Altfel spus, cum am fi vorbit astăzi de golul lui Maradona, de lovitura lui Zidane, de mîna lui Henry, dacă ne-am fi oprit numai la judecata arbitrului, care nu văzuse nici una dintre acestea, fără confruntarea cu imaginile televizate?

Testamentul lui Heracles

Pericolul de a asista la sfîrşitul spectacolului şi la moartea spontaneităţii este cît se poate de real, mai ales prin imixtiunea intereselor financiare, care manipulează sume din ce în ce mai exorbitante. A goli jocul de sensul lui iniţial ar însemna, aşadar, a-l priva de puternica lui simbolică înscrisă în imaginarul colectiv de care vorbeam la început. Or, acesta continuă mai mult ca oricînd să-şi exercite azi fascinaţia, coborîtă direct din mitologia greacă, a victoriei asupra condiţiei noastre umane. „Cînd transform un penalty, sînt fericit, scria Platini, într-un interviu din 1987, fotbalul mă salvează, de fapt, de mizeria umană.“ Afirmaţie la care eseistul francez răspunde: „A salva vieţi, trebuie să înţelegem lucrul acesta într-un sens mai profund [...]: a juca fotbal înseamnă a salva viaţa de ea însăşi, a se salva pe sine de la moarte şi a-i salva pe toţi cei care privesc, a-i salva pe spectatori atît de viaţa, cît şi de moartea lor, a-i distra cît timp balonul se învîrte, cît partida este încă disputată, cît încă mai există o speranţă“. Cît încă mai credem că viaţa însăşi este un joc, pe care îl cîştigăm de cele mai multe ori, ca să nu spunem, în mod prezumţios, întotdeauna. Ce concluzie mai convingătoare decît pledoaria pentru prietenia dintre oameni din testamentul pe care Heracles ni l-a lăsat prin cuvintele lui Lysias, în Discursul olimpic 1-2: „Printre atît de multele opere, cetăţeni, drept este să-l celebrăm îndeosebi pe Heracles, fiindcă, prin bunăvoinţă faţă de Grecia, i-a adunat (pe greci) pentru acest concurs. În vremurile dinainte, cetăţile erau divizate între ele: el, după ce le-a pus capăt tiranilor şi i-a reprimat pe cei care dădeau dovadă de violenţă, a instituit acest concurs de forţă fizică, de emulaţie a bogăţiei şi de desfăşurare a inteligenţei în cele mai frumoase locuri ale Greciei, cu scopul ca noi să ne reunim în acelaşi loc pentru toate aceste minunăţii, pentru a le vedea pe unele şi a le auzi pe celelalte; el se gîndea, într-adevăr, că adunarea în acest loc ar fi începutul prieteniei grecilor unii pentru alţii“.

 

––––––––––––

1. Ollivier Pourriol, Eloge du mauvais geste (Elogiul gestului rău), Nil Editions, Paris, 2010, 124 p.

2. Platon, Republica, traducere de Andrei Cornea, p.123.