OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Să recunoaştem: în ultima vreme nu ne-a fost dat să vedem prea multe gesturi de reală demnitate. Într-o ţară în care spiritul critic este privit cu mefienţă şi taxat drept atitudine resentimentară, iar intelectualii publici aflaţi în proximitatea Palatului Cotroceni îşi plîng de milă, considerîndu-se persecutaţi pentru „curajul“ de a fi mereu de acord cu preşedintele statului, refuzul lui Vasile Paraschiv de a primi decoraţia oferită de Traian Băsescu are efectul unui duş rece. Numit de Vladimir Tismăneanu, într-un articol publicat în Cotidianul în 2006, „eroul autentic al luptei anticomuniste din România“, Vasile Paraschiv a fost unul dintre puţinii români care, înainte de 1989, a avut curajul să protesteze împotriva partidului comunist şi împotriva preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu. Un simplu muncitor, care a aderat la partidul comunist, la 18 ani, iar la 40 de ani a renunţat la carnetul de membru de partid, pentru ca doar trei ani mai tîrziu, în 1971, să fie primul român care a propus înfiinţarea sindicatelor libere în România comunistă, Vasile Paraschiv a fost şi a rămas un om liber, în pofida tuturor suferinţelor îndurate (vezi interviul luat de Ovidiu Şimonca şi publicat în Observator cultural nr. 411 din 21 februarie a.c.). Luni seară, în faţa tuturor celor adunaţi la Palatul Cotroceni, militantul anticomunist ne-a reamintit ce înseamnă libertatea de gîndire şi curajul de a spune ceea ce crezi chiar şi atunci – sau mai ales atunci – cînd te afli în faţa celui mai puternic om în stat:

 

„Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărît să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sînt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi pînă azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică pînă la ultima bătaie a inimii. Eu nu sînt ca un cîine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpînului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine, şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată“.

 

Adevărată lecţie de verticalitate, gestul lui Vasile Paraschiv contrastează puternic cu onctuozitatea oportunistă a celor care se întrec în elogii la adresa şefului statului, făcîndu-se că nu văd gafele, inconsistenţa şi, nu în ultimul rînd, duplicitatea acestuia. Nu e puţin lucru să rosteşti un astfel de discurs atunci cînd personalităţi artistice şi culturale, decorate în cadrul aceleiaşi ceremonii, acceptă distincţiile zîmbind sfios şi recunoscător. Ar trebui să ne dea de gîndit faptul că oameni ca Doina Cornea sau Vasile Paraschiv, care nu au ezitat, înainte de 1989, să protesteze deschis împotriva regimului comunist (asumîndu-şi toate riscurile unui astfel de protest), se arată extrem de critici faţă de bunele intenţii (rămase la stadiul de promisiuni electorale) ale actualului preşedinte. Oricît de mult s-ar strădui unii dintre partizanii necondiţionaţi ai acestuia să ne convingă de faptul că şeful statului este o victimă a oligarhiei transpartinice sau că e un curaj să-i spui preşedintelui, între patru ochi (!), că uneori greşeşte, oglinda pe care gestul lui Vasile Paraschiv o pune în faţa tuturor este inconturnabilă.

 

Pentru cine vrea să vadă şi să audă, cuvintele lui Vasile Paraschiv oferă, totodată, şi o explicaţie pentru absenteismul masiv de la urne: foarte mulţi dintre cei care nu au votat pe 30 noiembrie s-au simţit înşelaţi în aşteptările lor de întreaga clasă politică şi, în mod special, de cei cărora le-au acordat acum patru ani încrederea lor. Şi, cum dezamăgirea e direct proporţională cu speranţa indusă de promisiuni, prezenţa scăzută la vot spune multe despre refuzul electoratului de a se lăsa din nou amăgit de discursuri ipocrite.