OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana NICOLAIE
Poza retusata
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000, 84 p., f.p.


Poate si pentru faptul ca sintem – nu-i asa? – la portile Orientului, unde totul e luat à la legere, nu avem prea multe povesti de dragoste adevarate in literatura. Oricum, in literatura si mai ales in poezia noastra scrisa de femei nu am intilnit pina acum nici un exemplu convingator. Evit, deliberat, sintagma „poezie feminina“ – dar poate ca nu e bine sa o evit. Acest termen a reprezentat multa vreme un fel de stigmat sexist, in conditiile in care statutul social al femeii din Romania nu-i permitea acesteia decit obisnuitul sentimentalism romantios, pudibonderii edulcorate, o retorica inconsistenta, lesinata si infiorata etc. Ca o reactie fireasca la acest stereotip, majoritatea poetelor generatiei ’80 (dar si citeva din generatiile anterioare, o Nora Iuga, bunaoara) au raspuns printr-o poezie dura, nemiloasa, hiperlucida, „emancipata“, pe care as numi-o – in lipsa unui alt termen mai potrivit – „poezie feminista“, mergind insa mai curind in sensul feminismului clasic (iar nu al celui postmodern). Uritirea afisata, visceralitatea, sexualitatea ostentativa, crisparile ontologice si depoetizarea ilustreaza in fond „categoriile negative“ ale avangardismului si modernismului tirziu.

Fenomenul s-a radicalizat dupa 1990, in forme, adesea, degradate. Ii raminea deci unei poete fie sa recurga la o formula vetusta si, in consecinta, sa fie taxata drept „feminina“, fie sa recurga la repudierea atributelor feminitatii „desuete“, traditionale: tandretea, afectivitatea, sentimentalitatea, candoarea si celelalte, exprimindu-le, eventual, prin antifraza. Iata insa ca, o data cu schimbarea de discurs introdusa de „personismul“ postmodern, pare sa fi venit si vremea asumarii integrale (la modul cel mai firesc, mai afectiv si mai neafectat cu putinta) a identitatii si sensibilitatii feminine“ in literatura romana printr-o intoarcere la simplitate, inclusiv prin asumarea kitsch-ului (iar nu prin simularea lui superior-ironica).

In buna masura, acest „nou inceput“ e facut prin volumul de debut al Ioanei Nicolaie: o carte de mare curaj estetic si biografic, pe care o citesti ca pe un bun roman de dragoste sau o urmaresti ca pe un film pasionant. Un discurs acut personal, „sincer“ nu pina la impudoare, ci pina la candoare si intensitate a emotiei, dincolo de melodrama, dar nu in raspar cu ea. Cartea suporta nu numai lectura exigenta a „cititorilor avizati“, ci si lectura „de identificare“ a pustoaicelor de discoteca, a fetiscanelor de Club A si, de fapt, a oricaror indragostiti. Ioana Nicolaie reuseste sa impresioneze si sa emotioneze prin curajul poetic, asumat feminin, al sensibilitatii si simplitatii asumarii unei mari iubiri dificile si oarecum „ilicite“, extraconjugale. Este greu – poate cel mai greu lucru pentru un scriitor, si cu atit mai mult pentru o autoare „biografista“ – sa scrii bine, cu dragoste, despre dragoste. Oricare ar fi ele, riscurile merita insa asumate, iar Ioana Nicolaie le face fata cu succes.

Volumul trebuia sa se numeasca initial Love story. Editura a tinut sa evite insa confuzia cu numele celebrului film al anilor ’70, astfel incit titlul a fost trecut doar asupra sectiunii a doua. Din nefericire, textele au fost prost culese si, practic, neredactate, astfel incit poeta (aflata in strainatate in momentul aparitiei cartii) a fost nevoita sa opereze, ulterior, numeroase corecturi pe exemplarele puse in circulatie. Putem spune – glumind putin – ca noul titlu, foarte frumos de altfel, cu sugestii de arta poetica: Poza retusata, se imbogateste astfel cu semnificatii involuntare...
Daca a doua sectiune – cu un motto din Cintarea cintarilor si un altul din Meditatiile in stare de urgenta ale poetului american Frank O’Hara –, Love story, este jurnalul poetic al unei povesti de dragoste, prima sectiune e un remember, un intermediar nostalgic intre copilaria trecuta si un prezent monoton si degradat. Dar si un mod de a-si invoca identitatile trecute, un „ritual de trecere“ intre copilarie, singuratate si dragoste.

Un jurnal poetic retrospectiv, cu substrat psihanalitic si cu un motto elocvent din W.S. Mervin: „Azi un om inalt nespunind nimic dar/ notind totul/ Miine o femeie stearsa stind/ Cu reprosurile si copiii ei slabanogi/ Naintea ploii“. Amintiri ale unei copilarii petrecute in natura, cu aer trist de poza voalata dintr-un vechi album de familie: „Sub lumina amiezei sint cu sora mea mai mare,/ coborim impreuna panta pe acelasi drum/ din tablourile altui secol,/ iar mirosul de aici e la fel, necontrafacut,/ ea nu mai poate avea grija de mine/ eu nu ma mai preocup de lacuste, de furnici...“ Ele au fost publicate prima data in grupajul Portretul Ioanei din volumul colectiv Ferestre ’98 (debutul editorial efectiv al Ioanei Nicolaie, care a mai publicat si in volumul experimental 40238 Tescani). Toata poezia pe care a scris-o si o va mai scrie Ioana Nicolaie e un jurnal visator, „decoratiuni interioare“ cu un aer vag retro, o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Aceasta onestitate poetica intens afectiva, radical-confesiva, e impinsa pina foarte departe, pina acolo unde literatura si „viata-asa-cum-e“ se confunda. Ioana Nicolaie obtine efecte poetice halucinatorii retusind – cu rafinament delicat-nostalgic – instantanee autobiografice ale memoriei: poezia ei e de fapt exorcizarea unei experiente a instrainarii, a absentei si, in ultima instanta, a mortii: ca si in cazul fotografiei, falsa fidelitate a imaginii inabusa mult-dorita „autenticitate“ a trairii necontrafacute. De aici, nevoia de a o „retusa“ artistic – si de a o reinstitui. Oroarea de vid si spaima depersonalizarii genereaza o nevoie – intens poetica – de afectiune. Nu intimplator, cele mai multe poeme au la baza nu atit implinirea, cit asteptarea, teama, absenta.

Aparenta naivitate si „stingacie“ a dictiunii acestei poete, inversiunile ei topice fermecatoare („cu fantome ma lupt“...) amintesc ritmul textelor lui Bacovia, desi imaginarul, senzatia corporalitatii amenintatoare a universului exterior si a ferocitatii obiectelor il amintesc pe M. Blecher: „Fata mi s-a inrosit,/ magazinele trist se inroseau,/ amiezii ii crescuse o masca roscata,/ in portocale curgea singe visiniu/ si-n dulciuri ape cu afinata// m-am intors, Mircea,/ am urcat treptele,/ dar nu mi-am gasit camera// in locul hainelor mele/ un parfum afumat lincezea,/ mlastinii i se vedeau maruntaiele/ flori carnivore zimbeau/ din peretii cu postere/ si torace rotund...“ (Dupa ce am ramas in statie). Ca la Bacovia, o natura poetica si o sensibilitate in alerta isi cauta forma potrivita, torsionind discursul dupa propriile ritmuri. Si, ca la Blecher, senzatia de trait, de necontrafacut, dublata de experienta interioara a artificiozitatii si a kitsch-ului, e coplesitoare pina in detalii. Patetismele sint imblinzite printr-o abia perceptibila afectare calina: „...un cuplu banal si-adulter// caci vinovatia place mai mult/ si placi tu barbat si eu doar amanta/ doar femeie amanta...“ Poemele au ceva de scrisori de dragoste „adolescentine“ dintr-o realitate in acelasi timp domestica si apasatoare: „te ascultam,/ da, poate ne vedem miine/ te sun tot eu, pa, pa// te-ascultam/ si-as fi vrut doar sa stii/ ca-i o simbata foarte trista si acida/ foarte trista/ foarte acida“, „eu sint la Riul Doamnei/ eu stau cu doua fete,/ uneori imi spun incet: Ioana, Ioana/ incercind pe tine sa te imit/ mi-e dor azi, Mircea...“ In golul dintre o casnicie ratata, lasata in urma, si fragilitatea noii iubiri amenintate din toate partile se instaleaza fantasmele singuratatii, ale angoasei, tristetii si – mai ales – vulnerabilitatii extreme.

Titlurile puncteaza o atmosfera blue, blind dar apasator nevrotica, in genul pieselor „de interior“ ale lui Alexandru Andries: Seara cu lapovita, Poza de buletin, Intr-un apartament din Drumul Taberei, Seara fara tine, Parul tau mirosea a tigari, Asteptindu-te duminica... Blues-uri intime, poemele sint, in acelasi timp, forme ale seductiei. Ele incep uneori cochet, alteori „literaturizant“, desuet, inhibat si metaforic, nu fara o nota ironica (ea insasi o forma de prudenta estetica: „Sufla vintul/ ca spitele de la biciclete/ ca sinele slabanoage ale tramvaielor...“ „Desi vremea demult s-a stricat/ soarele isi da prin razatoare/ pielea de portocala“), continua realist-confesiv si se incheie prin explozii de afectivitate, de spontaneitate necenzurata, de abandon liric („cu cine sa beau un suc?/ cu cine sa mai schimb o vorba?“, „poate te muti la mine// ar fi pacat sa nu traim impreuna“, „eu stiu ca n-ai putut reveni/ dar seara da/ inserarea da...“, „e dragoste/ dragoste...“). In mijlocul pasiunii, constiinta poetica ramine insa lucida – dar nu mai putin implicata –, „fotografiind“ melancolic, pentru viitor, sentimente, gesturi si ginduri: „mult mai pe seara gustul sarat al vocii tale,/ trupurile noastre epuizate/ pe cearsaful botit/ se vor incetosa ca intr-un film de epoca...“ (Asteptindu-te duminica). Din aceste „maruntisuri“ cotidiene, fara veleitati „literaturizante“ („o sa-mi iau toale/ ca sa fiu frumoasa cind ne vom intilni/ sau macar interesanta... stiu ca ma placeai nefardata/ acum ma vei mai placea oare?... vei mai tiri dupa tine gemene genti/ ca sa-mi suni obosit la usa?“) ia nastere, nu o data, o poezie extraordinara.

Ioana Nicolaie e o poeta cu o amprenta inconfundabila, o autoare care nu poate si nu vrea sa triseze: „...am ajuns aici iubindu-mi aproapele/ fara minciuni,/ fara inselatorii de pinza inflorata,/ de pinza sclipicioasa“. Teama de vid din poezia ei vine dintr-o interioritate traumatizata, aflata in cautarea unei vindecari prin exorcizarea memoriei si a propriei biografii, prin dragoste si afectiune. Acesta este, cred, mesajul profund pe care volumul ei de debut il ofera poeziei inceputului de mileniu.