OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Curierul ucrainean, revista saptaminala in limba romana a comunitatii ucrainenilor (pe linga ea, mai apar la noi inca trei publicatii ale acestei comunitati etnice, scrise in limba ucraineana insa). Redactor-sef: Stefan Tcaciuc. Colegiul redactional: Stefan Buciuta, Ion Covaci, Ion Robciuc. Redactor artistic: Vasile Socoliuc. Cele 20 de pagini abordeaza teme diverse, precumpanitor din zona social-culturala, religioasa, de istorie comunitara etc. Nu lipseste literatura (proza – reprezentata de autori ucraineni precum Stefan Tcaciuc sau Corneliu Regus sau poezie ucraineana clasica si contemporana).


din presa cotidiana

In Evenimentul zilei de duminica 5 februarie 2003, Luminita Marcu publica un text intitulat... Elita antipatica si fan-cluburile culturale. Merita – credem – sa-l reproducem cvasi-integral: „Pe 29 decembrie seara, cei care au mers cu autobuzul 368, dinspre Piata Romana spre Drumul Taberei, au avut parte de momente culturale. Doua doamne respectabile s-au oprit dintr-o conversatie aprinsa ca sa-l asculte la radio pe Horia Roman Patapievici vorbind cu Rodica Culcer despre a doua editie a cartii Omul recent. Ascultatorii din 368, cu plase in miini si inghesuiti ca vai de lume, au putut auzi cum cartea lui Horia Roman Patapievici s-a vindut deja in 15.000 de exemplare, «mai mult decit orice roman aparut la Editura Humanitas». Asta spunea autorul, nu doamna care facea interviul. Nu modestie ar fi fost de cerut deoarece se stie ca elitele nu sint modeste, dar poate o mica ezitare, o usoara temere [...]. In continuare, Patapievici a incercat sa raspunda «atacurilor furibunde» din Observatorul cultural cam in stilul si tonul lui Catavencu: da, sint conservator, daca lordul Burke e conservator, daca Alexis de Tocqueville e conservator, sint liberal in linie aristocratica, individualism, neamestecul statului...

Curat Caragiale! Care aristocratie? In ce fel e Patapievici aristocrat? Cu stramosii nu cred ca se pune problema, aici printesa Brianna Caradgea ar fi mult mai in elita decit eseistul fizician, dar cu atitudinea? Un om care spune ca cineva care l-a combatut [...] nu i-a citit cartea, iar ceilalti, cei care au mai avut ceva de obiectat «nu au inteles o iota din ea», e un aristocrat? Cineva care isi incepe discursul cu Monica Lovinescu si reproduce un dialog din care noi sa intelegem ca dumnealui si Monica Lovinescu isi spun pe nume, e un aristocrat? Bunaoara, ca sa preluam un tic verbal din discursul rafinatului intelectual, din tot acel atac «stalinist» din Observator cultural, eu am retinut niste neutre si clare obiectii de citare inexacta, de bibliografie nesigura, de sistem de referinte amatoristic. Cu astea cum ramine? Ramine intr-un singur fel: pe intelectualul roman, elitist, aristocratic, fin, aflat la ani-lumina de comportamentul tonic al intelectualului european, nu il poti atinge nici cu o floare. Obiectiile nu il pun pe ginduri, delimitarile il conving inca o data cit e de singular, de extraordinar. Iar aceasta asa-zisa elita, oricite lucruri admirabile ar scrie, oricite carti poate cu adevarat bune, frumoase si folositoare ar mai produce de acum incolo, devine pe zi ce trece mai antipatica, mai plina de sine, mai autosuficienta, mai dispusa sa jigneasca si sa dispretuiasca pe oricine ar avea ceva de spus altfel decit mieros. Intelectualii subtiri din Romania nu vor cititori, ci fani, nu vor reviste culturale, ci fan-cluburi. Ceea ce multe reviste onorabile se si grabesc sa devina de frica sa nu-si piarda «bunul nume», ceea ce, ca in orice satuc, reprezinta o catastrofa“.


de ici, de colo

Numarul pe luna decembrie al revistei culturale iesene Timpul publica in pagina 5 o „scrisoare“ satirica (Scrisoarea I) a lui Dan Petrescu catre Liviu Antonesei. Cu obisnuitul sau sarcasm, cunoscutul eseist si disident intreprinde o taioasa critica a „Scolii Noica“, a discipolilor filozofului de la Paltinis si a ultimului volum semnat de Gabriel Liceanu: „Usa interzisa pastreaza un aer fals sau, mai bine zis, este impregnata de falsitatea obisnuita autorului ei, pe care patetismul sau public nu face decit s-o sublinieze, de fiecare data, fara gres. Era aproape normal ca el sa devieze spre literatura, aceasta suprema falsitate, iar premiul acordat cu mare promptitudine... de Romania literara (in pofida unor obiectii... filozofice aduse cartii si deopotriva... existentialismului intr-o cronica a reputatului ginditor Alex. Stefanescu) echivaleaza cu o aclamatie usurata a literatilor ca, in fine, filozofia a capotat impotriva literaturii altadata privite de sus, de la inaltimea Paltinisului, de inconditionalul Noica si «catharii» (cum ii numea Steinhardt) care-l inconjurau. Din punctul meu de vedere insa, Liiceanu a avut exact ce a cautat – s...t un soi de topirceanian blestem – «Lauda-te-ar Bogdan-Duica!» (Alta cronica dedicata cartii, aceea a lui Mircea Iorgulescu din 22, e cel putin la fel de nostima: cronicarul, aducindu-si aminte de ce mai stia de prin liceu, o aseamana cu eminesciana Oda, ca imediat sa-i remarce diferentele...)“. „Concesiile“ pe care le face cartii Dan Petrescu sint menite sa-i puna la colt – de data asta, prin intermediul lui Gabriel Liiceanu! – pe alti discipoli, mai vechi sau mai recenti: „In citeva puncte insa, sint nevoit sa-i dau dreptate lui Liiceanu: da, intelectualii romani se prostesc fara sa-i oblige nimeni scriind in Plai cu boi, revista al carei simplu titlu il stampileaza indelebil (p. 287), da, «Mircea Dinescu este simbolul si purtatorul de sens al mahalalei contemporane la romani» (p. 209 – v. si scenele funambulesti regizate de acest etern mascarici vulgar, pp. 208-210), da, Andrei Plesu «ne plimba pe sub nas cite o farfurioara cu mincarica cu ingeri, alta cu Corbin, alta cu Eckhart, alta cu sfintii Parinti» (pp. 236-137), regretul meu fiind ca in toate aceste alintaturi defazate, ecou al culturii de dreapta interbelice, Plesu l-a atras si pe Patapievici, a carui inteligenta parea menita altor orizonturi decit cele in care se inchide in intolerabila, misoneista si ridicula-i carte, Omul recent, apoteotic incheiata cu un nihil sine Deo (altfel zis, Gott mit uns?), pentru care suprarealistii l-ar fi sanctionat, precum pe Klossowski, cu un À la niche, les glapisseurs de Dieu! (adica «La cusca, cei ce schelalaiti dupa Dumnezeu!), si pe care Aragon, in Traité du style, pare a-i fi inseriat cu anticipatie printre acei «maniaci ai nedesavirsirii» ce ajung, din aceasta pricina, sa dea tircoale divinitatii (cf.: «Les maniaques de l’inaccomplissement se font froleurs de la divinité...»); sigur, credinta in Dumnezeu (aceasta «vertebrata in stare gazoasa», dupa Haeckel...) e problema lui, dar una strict personala, nu de indus, ex cathedra, tinerilor“.

In fine, eseistul inchide cercul schitind o semi-aparare a lui Mircea Cartarescu pentru a ajunge tot la spiritul cartii lui Liiceanu. E vorba despre Tutea, Noica si Heidegger: „...imaginea unui «tataie cu basca» lansata de Cartarescu ramine foarte sugestiva (nu numai rod al unei observatii exacte, caci, intr-adevar, cei trei in cauza obisnuiau sa-si traga o basca «pina la sprincene»): ea contine ceva din nocivitatea unei invataturi strecurate furtiv in ei, ca initierea intr-un viciu, toti distilind, in grade diferite, primitivele stihii ale gliei, rasei, etniei sau altor «arhaicitati» cu iz de singe si teroare. Literatul tocmai revelat din Liiceanu ar fi trebuit sa vibreze la aceasta imagine, mai ales ca lui, in principiu apropiat de ideile unor Tutea, Noica, Heidegger, aceste «armonice» ale lor nu-i puteau fi cu totul necunoscute; sigur, asta presupune o oarecare distanta de ele pe care Liiceanu n-a dovedit inca a o fi luat, sau altceva decit poza in noua sa aplecare catre literatura – care si ea se invata, precum filozofia, asemanata de aceea de el cu matematicile (p. 67), ori se deprinde cu timpul, nu usor si in nici un caz in lipsa unui «organ innascut»; am indoieli ca recentul filozof convertit l-ar avea (convertirile sale sint, de altfel, destul de ametitoare: in pagina web pe care si-a construit-o, de pilda, el se categoriseste ca «scriitor, filozof si militant anticomunist», uitind sa adauge ca militantismul sau s-a trezit dupa caderea comunismului...)“.

Spuneam, in numarul trecut al revistei noastre, ca n-am vazut inca numarul din Adevarul literar si artistic in care urma sa apara replica integrala a lui Nicolae Breban la adresa lui Cristian Tudor Popescu. Ei bine, intre timp a aparut. Dupa ce-si justifica gesturile „concesive“ de sub dictatura prin simpatia pentru „primul Ceausescu“ si ca recunostinta fata de cei care l-au ajutat sa-si publice „marile romane“, prozatorul tine sa precizeze: „constatam doar ca, daca e adevarat ca jocul istoriei, de la greci, e facut din dictatura si democratie ce se alterneaza, Romania va mai trece si prin alte dictaturi, ce nu trebuiesc absolutizate ca un rau suprem, deoarece, adaugam, adeseori, sub dictaturi si totalitarisme, spiritul uman cunoaste productii exceptionale si genii totale, vezi absolutismul german, francez sau rus!“ Fereasca Dumnezeu de asemenea „perioade geniale“...

Sumarul numarului 5/2002 al revistei Transilvania, nu lipsit de lucruri serioase si interesante (daca ar fi sa amintim doar grupajul dedicat poetului Petre Stoica sau eseurile despre Europa si America semnate de Dumitru Ciocoi-Pop si Eugene van Itterbeeck) se deschide cu un text stupefiant, ba chiar... ridicol semnat de directorul publicatiei, Mircea Tomus. Criticul sibian dezvaluie ca a propus Editurii Polirom ca – atentie! – in seria Omul egiptean, Omul bizantin, Omul Renasterii, Omul baroc, Omul luminilor, Omul romantic, Omul grec, Omul secolului XX, sa-si gaseasca locul si... Omul roman! Autorul a alcatuit chiar un „proiect de sumar“ in acest sens, pe puncte, dezvoltind, pe trei pagini de revista scrise marunt, „argumente“ in favoarea acestei marete si inalt patriotice idei. Editura, insa, vai!, l-a ingorat! De fapt – e vorba de un intristator delir „specifist“ si de o vituperare impotriva degradarii consumiste actuale ce atenteaza la inalta spiritualitate a „tipului nostru uman“. Il consemnam, in treacat, cu toata condescendenta de rigoare.

Consecvent „monografierii“ autorilor din zona Bacaului, periodicul bacauan de atitudine culturala Cartea dedica numarul 11-12/2002 istoricului literar Ion Rotaru care, la 78 de ani, ii declara, cu franchete, lui Ion Tudor Iovian intr-un interviu „...Am mers, merg si voi continua sa merg impotriva «curentului de azi»“. Dialogul – purtat pe vreo sase pagini de revista – rememoreaza biografia si optiunile virstnicului profesor. Multe informatii istorice si anecdotice „pigmenteaza“ aceasta panorama cu bune si mai putin bune... Citam o amintire din copilarie despre pedagogul George Bacovia: „Pe Bacovia il avusesem, la vreo doua-trei ore de caligrafie, ca profesor. N-a predat nici o secunda caligrafia si nimic altceva. Pur si simplu se aseza pe scaun, isi punea miinile crucis pe catedra si-si punea capul peste ele, adormind bustean. Se vedea ca marele profesor si pedagog Tabacaru, cel mai intelegator si mai atent ocrotitor al poetului, ii gasise o sinecura“. In rest – portrete si amintiri cu si despre Ion Rotaru ale surorii sale mai mici, Aurica Pascanu, si ale profesorului Gheorghe Iorga, alaturi de texte ale lui Eugen Budau si Grigore Codrescu. Intr-o scrisoare deschisa catre directorul revistei, Viorel Savin, istoricul literar se disculpa, cam neconvingator, de unele acuze de antisemitism, iar alaturi, o dedicatie a lui Adrian Paunescu ne aduce, suplimentar, aminte de maretele vremi...