Staţia de îmbarcare este
România. Destinaţia este Europa. Nu o să vă descriu cum se
ajunge la staţia de îmbarcare. E simplu: te-ai născut în
România. „Îmbarcare“ e o reminiscenţă a vremurilor
de demult, cînd barca era vitală ca mijloc de transport, de
comunicare, de supravieţuire. Nu o să vă descriu staţia de
destinaţie. E simplu: eşti cetăţean al României, ţară
membră a Uniunii Europene. Dacă vrei, ajungi. Atît. Ce-ar mai
fi de spus? Totul.
Cursa aceasta este una deosebită.
Pentru cei din Vest, ea a fost folosită mai demult. Europa a devenit
între timp familiară pentru mulţi dintre ei. Pentru alţii,
ea este încă mirajul, oportunitatea la îndemînă
acum, de a pleca de acasă pentru a se realiza în Europa.
Frustrările de acasă sînt împachetate repede într-un
bilet de avion, de tren, într-un automobil, într-un
container sau alt mijloc legal sau ilegal de transport şi, odată
pasagerii ajunşi la destinaţie, începe aventura cuceririi
Vestului. Cu orice preţ, cu orice efort, legal sau ilegal, cu
pierderea sau transformarea identitară aferentă. Acasă devine un
teritoriu lăsat în urmă, urît sau iubit, de vizitat sau
de evitat. Cursa te aduce într-o lume construită altfel, ca şi
cum dumnezeul care a creat lumea occidentală e altul decît cel
al lumii din staţia de îmbarcare. Cum au putut oamenii aceia
să realizeze, în secole, ceea ce ţi se oferă ţie acum?
Europa, America. Două staţii ale unui tip de destin istoric. Tu cui
aparţii?
1666. Marele incendiu al Londrei.
Londra este, în această epocă, un oraş cu foarte multe case
construite din lemn, acoperişurile fiind din paie. Înţelept,
Regele Carol al II-lea ordonase primarului, cu doi ani înainte,
să ia măsuri pentru prevenirea incendiilor. În dimineaţa
zilei de duminică, 2 septembrie, un incendiu izbucneşte în
brutăria regală (!), situată pe o stradă foarte îngustă.
Vîntul favorizează, timp de patru zile, extinderea incendiului
în oraş. Bilanţul: peste 200.000 de oameni fără adăpost,
13.000 de case distruse, 87 de biserici arse (inclusiv Catedrala St.
Paul), la fel ca toate principalele clădiri din City Hall. Marele
incendiu a produs daune estimate la 12 milioane de lire sterline;
venitul anual al oraşului era atunci de 12.000! Reconstrucţia
oraşului, unde peste 9.000 de noi locuinţe trebuiau construite, a
avut consecinţe extraordinare: planul urbanistic a fost refăcut
prin lărgirea străzilor, a căilor de acces spre oraş, înlocuirea
vechilor materiale de construcţie cu piatră şi cărămidă,
arhitectul Christopher Wren a făcut planurile pentru 51 de noi
biserici, inclusiv pentru noua Catedrală St. Paul, cea mai mare din
Europa, a fost adusă forţă de muncă din provinciile engleze, dar
şi din străinătate, au apărut societăţile de asigurare contra
calamităţilor etc. În 1700, după 43 de ani, Londra devenea
cel mai mare oraş al Europei de Nord, cu zone delimitate pentru
comerţ, business, entertainment etc. Un alt oraş. Strămoşul celui
de azi. Tamisa curge în acelaşi loc. Desigur, ar mai trebui
spus că regele, speriat de dezordini sociale, i-a încredinţat
oraşul fratelui său, Ducele de York, şi tipul a ştiut el ce să
facă.
Harta Londrei înainte de incendiu
şi harta oraşului de după, aflate la British Museum, sînt
elocvente pentru schimbarea decisivă care a avut loc atunci. Cine a
făcut-o? Cum cine? Oamenii. Pentru că aşa au vrut după ce s-au
gîndit. Nenorocirea are, pentru unii, consecinţe pozitive.
Fir-ar să fie! Deci se poate şi aşa.
Cele de mai sus sînt numai un
exemplu despre cum a fi acasă poate deveni terenul lui a fi mai
bine. Şi aceia, atunci, n-au primit fonduri de la UE, de altfel îi
cam durea undeva de Europa, băieţii au făcut treaba cu mintea şi
cu capul lor. Dar erau buni. Nici azi nu se prea înghesuie să
adopte moneda unică europeană. Dar asta e altă poveste, mai
complicată.
Deci, ne-am îmbarcat în
cursa România – Europa. Dacă ştim ce e în bagajele
noastre, ar fi interesant să vedem şi ce e în capul nostru.
Ce credem noi despre destinaţia noastră, căci noi am ales-o, nu-i
aşa? Oricum, cifrele privind numărul românilor care pleacă
în Europa, temporar, în excursii, la muncă sau
definitiv, sînt impresionante. Ia să vedem acest mic exerciţiu
pe care l-am făcut cu studenţii mei la finalul unui seminar, ca
urmare a unei teme de curs. I-am rugat să scrie pe o bucată de
hîrtie cu ce cuvînt asociază România, respectiv
Europa. Au rezultat două liste, fiecare cu cîte 29 de cuvinte.
În practică, răspunsurile au fost mai multe, dar unele
fuseseră deja exprimate. Le-am pus în ordine alfabetică, şi
ce să vezi? Din 29, pe ambele liste apăreau 20 comune! Le-aş afişa
în staţia de îmbarcare şi în cea de destinaţie.
Iată-le:
România – Europa, foaie de
parcurs: Birocraţie, Criză, Dezvoltare, Diferită, Inconsistenţă,
Inovaţie, Instabilitate, Integrare, Ipocrizie, Libertate, Mizerie,
Nemulţumire, Oportunităţi, Paradox, Progres, Schimbare, Standarde,
Tradiţie, Valori şi Ortodoxie/Catolicism. Pe ultimul l-am inclus
pentru că e clar că e vorba de religie. Dacă e să spunem care
sînt cuvintele care pot fi puse pe un panou pozitiv şi care pe
panoul negativ – deşi uneori e greu să mai operezi cu astfel de
criterii –, am obţine următoarele: din 20, la pozitiv ar putea
figura dezvoltare, inovaţie, libertate, oportunităţi, tradiţie,
valori, iar la negativ ar putea fi birocraţie, criză,
inconsistenţă, instabilitate, ipocrizie, mizerie, nemulţumire. Un
scor strîns între pozitiv şi negativ, de 6 la 7. Au
rămas pe dinafară, sau nu m-am priceput eu să le distribui pe cele
două panouri: diferită, integrare, paradox, progres, schimbare,
standarde şi ortodoxie/catolicism, adică tot 6 sau 7 (dacă îl
includem şi pe ultimul, privitor la religie). Mi se pare
semnificativ acest mic exerciţiu pentru echilibrul între cele
trei liste. El ar putea ilustra „teoria“ caragialiană a lui
„nici prea-prea, nici foarte-foarte“. Oricum, el arată clar că
judecata studenţilor funcţionează chiar dacă unele cuvinte pot
trece dintr-un panou în altul.
Dar nu v-am spus care sînt
cuvintele care nu se află pe lista comună de 20, din totalul de 29.
Pentru România: dezordine, evoluţie, farmec, luptă,
mediocritate, nesiguranţă, sărăcie, tranziţie. Pentru Europa:
civilizaţie, cultură, diversitate, modernitate, monopol, pluralism,
supralegalizare, urbanism. Scor: 8-8! Dacă operăm iarăşi cu
nenorocitul acesta de maniheism pozitiv-negativ, obţinem pentru
România, la pozitiv, evoluţie, farmec, iar la negativ,
dezordine, mediocritate, nesiguranţă, sărăcie. Rămîn pe
dinafară: luptă, tranziţie. Iar pentru Europa, la pozitiv:
civilizaţie, cultură, diversitate, modernitate, pluralism,
urbanism, iar la negativ: monopol, supralegalizare.
Evident, puteţi fi sau nu de acord cu
modul distribuirii pe cele două panouri a cuvintelor respective.
Unele întrebări mi le pun şi mie însumi. Ca fiecare, de
altfel. Raportarea României la Europa dă mereu bătăi de cap
astăzi. Nu trece o săptămînă, de pildă, fără să nu mai
apară o clasificare, o cotare, un rating de ţară pe diverse
domenii în ceea ce priveşte România. E o cursă greu de
definit aceasta, în care o mare parte din efortul constructiv e
îndreptată spre îmbunătăţirea poziţiei în
clasamentul european. Ea are cert o dimensiune pozitivă, accelerează
schimbările în bine (deşi timpul de evaluare a acestui „bine“
e tot mai scăzut!), dar lasă tot mai puţin spaţiu şi timp de
reflecţie asupra viziunii privind proiectul naţional în
ansamblu, ca întreg. Dar fragmentarismul e la ordinea zilei şi
e susţinut şi amplificat de multele probe de contorsionism de care
dau dovadă „actorii“ noştri politici. Mai rău, „netrebnicia“
– un cuvînt scos splendid la lumină cîndva de către
Horia-Roman Patapievici – e noua plasă de siguranţă a celor
care… se află în treabă. E o coincidenţă că acest cuvînt
apare în dicţionar după netot. Un lucru foarte îngrijorător
e şi acela legat de decalajul de cîteva decenii bune dintre
cele două staţii. Predicţiile spun că România va putea
ajunge din urmă Europa civilizată (adică la nivelul economiilor
statelor occidentale dezvoltate), dacă lucrăm consistent şi
insistent în acest sens, abia după cel puţin patru-cinci
decenii. Vă amintiţi exemplul cu Londra de acum peste trei secole
şi jumătate. Partea proastă e că ceilalţi nu stau nici ei
degeaba. Şi atunci? Cum rămîne cu această cursă? Nu ştiu.
Ce ştiu e că, în bună măsură,
ne pierdem timpul. O cursă presupune în mod elementar să îţi
valorifici cît mai bine potenţialul. Cei care ştiu ce trebuie
să facă ar trebui să fie înscrişi în această cursă.
Informaţia recentă privind situaţia şcolară a aleşilor locali,
majoritatea zdrobitoare cu studii medii sau mai puţin chiar,
coroborată cu aceea din recentul clasament privind faptul că
tinerii de 15 ani pot citi şi înţelege un text, care situează
România în topul negativ, spune acest lucru:
administraţia publică locală nu mai poate funcţiona pe principiul
că eşti bun gospodar chiar dacă n-ai studii. Cum poate înţelege
şi descifra un text astăzi primarul X, dacă el nu citeşte şi nu
înţelege bine documentele legislative? Cum poate el înţelege
ideea de modernizare în folosul comunităţii? Nici cînd,
în Anglia, de pildă, se pregătea debarcarea doamnei Thatcher,
topul eligibililor politici nu consemna decît cîteva
diplome universitare. Dar aceia nu aveau probleme cu cititul şi
înţelegerea unui text. Sînt de pomină, la noi,
excursiile de documentare ale multor parlamentari sau aleşi locali
care s-au dus în Europa sau în alte părţi de lume…
într-un fel şi s-au întors… în altfel. Ştiţi
zicala aceea.
Mulţi dintre studenţii cu care lucrez
nu au o viziune clară despre ei/ele în raport cu lumea în
care trăiesc. Nu au un proiect existenţial care să le dea
motivaţia şi crezul în ceva. A crede mi se pare la fel de
important cu a face. Cînd ceea ce faci e lipsit de credinţa în
lucrul bine făcut, există toate şansele de eşec. O ţară eşuată
e mai rea decît o ţară înscrisă fictiv sau
convenţional într-o cursă de civilizare. Cursa România
– Europa e una de lungă durată. Curajul de a o duce pînă
la capăt seamănă a misiune. Asumată, ea poate duce la rezultate
extraordinare. Neasumată, ea rămîne numai un „mijloc de
transport“ de la o staţie la alta, iar nu semnul voinţei de a
crede şi de a face. Tablele de materii realizate de studenţii mei
spun ceva despre o proiecţie de destin. Cine ţine seama de asta?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters